TEATRUL MAGHIAR DIN AMERICA. Istoria culturii maghiare din America. Teză de doctorat. (Rezumat)

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA DE ARTE TÂRGU-MUREŞ TEATRUL MAGHIAR DIN AMERICA Istoria culturii maghiare din America Teză de doctorat (Rezumat) Conducător Ştiinţific: Prof.univ.dr. Kovács Levente Doctorand: Mendel Melinda Zsuzsánna Târgu-Mureş 2011

Cuprins Introducere... 4 1. Începuturile teatrului maghiar din America... 7 Teatrul emigranţilor...7 Pionierii teatrului profesionist în Statele Unite... 8 2. Teatrul maghiar profesionist la New-York... 10 Teatrul Libertatea patronat de Jávor-Sárossy... 10 Teatrul ambulant al lui Petri László... 12 Clubul Fészek (Cuib) din New-York şi Krencsey Marianne... 13 Noul teatru maghiar al lui dr. Varga László din New-York... 14 Scena Kossuth din New-York (Székely M. Melinda)... 17 Viaţa culturală maghiară din New-York la cumpăna dintre milenii... 18 3. Teatrul maghiar în California... 19 Arta teatrală din Los Angeles... 20 Cercul maghiar de la Studioul Thalia din Los Angeles... 21 4. Viaţa teatrală maghiară din Canada... 22 Teatrul de artă al lui Kertész Sándor... 23 Teatrul Maghiar al lui Kosaras Vilmos din Toronto... 24 5. Destine actoriceşti pe două continente... 25 Logosi Béla, eternul vampir... 26 Kabos Gyula, Chaplin din Budapesta... 27 Jávor Pál, cel mai şarmant bon vivant... 27 Szeleczky Zita, steaua de cinema în port maghiar de paradă... 28 Cariera dublă a lui Szabó Sándor... 29 Szörényi Éva, baroneasa revoluţionară... 29 Hegedős Györgyi, şobolanul baletului... 30 6. Principalele probleme actuale ale vieţii culturale a comunităţii maghiare din America... 30

Introducere Pe parcursul cercetării istoriei teatrului maghiar din America, cu un trecut de aproape o sută cincizeci de ani, m-am confruntat cu două situaţii aparent contradictorii. Una e reprezentată de surprindere în faţa amploarei fenomenului, constând din mai multe mii de spectacole (producţii de amatori, semiprofesioniste sau profesioniste, respectiv date de trupele aflate în turnee ori de artiştii invitaţi din patria originară), respectiv mormanul de documente, însemnări, amintiri, articole de presă care s-au păstrat şi care ne oferă informaţii despre activitatea a circa o mie de asociaţii culturale cu existenţă mai mult sau mai puţin durabilă (trupe, teatre, societăţi, cercuri etc.). De cealaltă parte în contrast cu cele de mai sus intrigă lacunele majore ale documentelor scrise, care dau doar frânturi de informaţii despre producţiile, respectiv instituţiile amintite, uneori cu întreruperi de decenii, ori neglijând total acurateţea lor. La acestea se mai adaugă dispersarea geografică a maghiarimii (astfel şi a artiştilor, instituţiilor) ce şi-a găsit o nouă patrie pe întinsul continent Nord-American, străduindu-se săşi asigure condiţii de trai în marile oraşe (cu precădere în centrele industriale) aflate la distanţe uriaşe unele de altele. În fine, urmărirea activităţii asociaţiilor, a producţiilor şi a evoluţiei artiştilor e îngreunată de nenumăratele turnee, spectacole ale trupelor invitate şi reprezentaţii de gală, prin care asociaţiile se străduiau să scoată din spectacolele realizate cu efort şi cheltuieli considerabile cel puţin profitul cu care să se poată demara finanţarea unei posibile producţii viitoare. Pe parcursul activităţii de cercetare, un ajutor preţios şi de încredere s-a dovedit baza de date realizată de Bodó Ibolya în urma unei cercetări laborioase de mai mulţi ani (Teatrul maghiar din America, 1869-1970, Editura Argumentum-Országos Széchényi Könyvtár, Budapest, 2001), care cartografiază cu extremă acurateţe un secol de activitate teatrală maghiară în America. Ţinând seama însă de genul lucrării, nu ne-a putut oferi un punct de sprijin privitor la calitatea realizării artistice, la destinul trupelor ori viaţa şi cariera artiştilor scenei. În afară de acestea, în analizarea activităţii unor trupe importante se bazează pe câteva evocări relativ cuprinzătoare, scrise şi redactate însă fără exigenţă ştiinţifică. Astfel, volumul lui Sárossy Szüle Mihály, intitulat Mister Jávor Istoria teatrului maghiar din America (Miszter Jávor Az amerikai magyar színjátszás története) (Editura Püski-corvin, New-York, 1982) trece în revistă câteva episoade importante ale istoriei companiei de teatru Jávor- Sárossy, ulterior Sárossy, ale Teatrului Maghiar de Operetă din New-York, ale Scenei Petőfi, respectiv cartea lui Kertész Sándor, în versiune engleză şi maghiară, Am fost Déryné în Canada (Déryné voltam Kanadában Toronto, 1981), care schiţează istoria teatrului maghiar din Canada, respectiv cei 23 de ani ai Teatrului Maghiar de Artă din Toronto. În afară de acestea, referiri la istoria teatrului maghiar din America în secolul al XX-lea, respectiv informaţii se găsesc şi în cărţile care consemnează biografiile artiştilor emigranţi, stabiliţi pe continent, însă acestea adesea s-au dovedit a fi surse lacunare, respectiv subiective. Operele maghiare de istoria teatrului, lexicoanele, în cei 40 de ani ai erei comuniste n-au dorit să cunoască destinul dizidenţilor, ba mai mult, nici pe al artiştilor emigraţi oficial, în cele mai multe situaţii numele acestora nu figurează în lexicoane. Precum cel al actriţei orădene Óss Enikő, fondatoarea şi animatoarea şi în prezent al Cercului Maghiar de Teatru de la Studioul Thalia din Los Angeles, cariera ei nefigurând în publicaţia ce se poate considera până azi ca fiind unicul lexicon teatral maghiar contemporan din Transilvania, Personalităţi ale scenei. Almanahul revistei A Hét, 1982 (Săptămâna). Dar şi cariera actorului de odinioară din Szolnok, Borvető János, care a fondat tot în anii şaptezeci un teatru în California şi a jucat numeroase roluri mari, se încheie la Budapesta, căci articolul din Lexiconul Artei Teatrale Maghiare, tipărit în 1994 (!) sub egida Editurii Academiei, se încheie cu: din 1970 trăieşte în SUA.

În ultimele decenii ale secolului trecut, interesul presei, colecţionarea şi arhivarea de documente privitoare la viaţa culturală a maghiarimii din diaspora depindea deci de adierile politice conjuncturale (nefavorabile) ale momentului. În afară de acestea, sunt determinate chiar şi azi de anumite aspecte extraprofesionale. Concret, de condiţiile materiale ale instituţiilor chemate să gestioneze aceste lucruri (câte şi ce fel de publicaţii interne şi externe pot achiziţiona, câte persoane şi cu ce calificare şi cu ce dotare de infrastructură efectuează această muncă), la care contribuie şi să recunoaştem deschis sistemul de relaţii şi conştiinciozitatea colaboratorilor care efectuează documentarea şi arhivarea. Schimbarea reprezintă pentru cercetător o şansă, deoarece, în special după schimbarea de regim, nu numai în Ungaria, ci şi pe întreg arealul limbii materne, ba chiar şi în diaspora, a sporit editarea operelor biografice şi autobiografice şi a devenit şi-n cercurile artiştilor o modă benefică scrierea amintirilor, a autobiografiilor. Mai multe dintre aceste volume aduc noi şi noi contribuţii privitoare la destinul artiştilor care trăiesc sau au trăit şi creat în afara teritoriului limbii maghiare, astfel şi al celor din America. Totodată, un ajutor apreciabil îl reprezintă, dincolo de informaţiile care apar pe paginile de internet, şi cercetarea paginilor de discuţii împrospătate zilnic, de unde putem afla despre evenimentele culturale ale maghiarilor din străinătate, despre opiniile comunităţilor, ale persoanelor private referitoare la ele. Ţinând cont de toate aceste situaţii şi posibilităţi, cu teza mea nu puteam aspira nici pe departe la desăvârşire. Istoria culturii maghiare din America, extrem de ramificată, întinsă pe o sută cincizeci de ani, foarte bogată şi variată, nu poate fi nicidecum prelucrată integral între cadrele unei singure lucrări de specialitate. Lucrarea mea o consider mai degrabă o însumare a documentelor descoperite în diferite surse, respectiv a celor cercetate de mine şi adunate neîntrerupt în cursul anilor din urmă, realizată cu scopul de a evidenţia anumite tendinţe care evidenţiază nevoia păstrării culturii în limba maternă de către maghiarii trăitori în afara teritoriului limbii materne, care au dobândit o patrie nouă în marele creuzet al Americii. Dincolo de acestea, conform intenţiei mele, lucrarea ar putea servi drept punct de plecare pentru viitorii cercetători care şi-ar dori să studieze acest teritoriu relativ necunoscut al vieţii teatrale maghiare. Cu atât mai mult cu cât viaţa teatrală maghiară din America de Nord e un fenomen actual şi în zilele noastre, iar prin facilitarea călătoriilor dus-întors, prin includerea pe afiş a unor spectacole şi artişti invitaţi a beneficiat de o adevărată transfuzie de sânge. E nevoie de ea, căci mulţumită tocmai vieţii culturale cu tradiţie mai veche de un secol, în America trăiesc maghiari care vorbesc limba maternă şi la a doua sau a treia generaţie şi-şi pot concilia fără probleme conştiinţa identităţii maghiare cu conştiinţa cetăţeniei americane. Eu, care am simţit pe piele proprie ce înseamnă să trăieşti ca artist maghiar în America, am convingerea că numai prin păstrarea identităţii culturale şi naţionale se poate trăi cu aceeaşi inimă în două patrii şi să-ţi poţi păstra în acelaşi timp şi echilibrul afectiv. 1. Începuturile teatrului maghiar din America În aproape toate cazurile, emigraţia epocii contemporane se poate reduce la motive politice chiar şi atunci când emigraţia în masă pare a avea resorturi economice. Emigrarea în masă a maghiarilor în America se leagă de momente de cotitură tragică a istoriei (1848-49, 1920, 1938, 1945, 1956, respectiv criza economică ce a culminat în 1907, precum şi în ceea ce-i priveşte pe emigranţii transilvăneni din anii 1970-80 apogeul dictaturii lui Ceauşescu). Primul mare val de emigrare, după înfrângerea revoluţiei din 1848, i-a împins pe maghiari spre centrele industriale mai mari şi oraşele miniere, unde au găsit condiţii de muncă şi de trai. Cleveland, Chicago, Detroit, New York, Philadelphia, Pennsylvania au fost oraşele în care maghiarii s-au stabilit în număr mare în colonii, aici s-au constituit primele Societăţi de Asistenţă Medicală şi episcopii care, ca centre ale vieţii comunitare, au facilitat curând şi

satisfacerea nevoilor culturale. Nu-i deloc întâmplător că tocmai în aceste oraşe s-a iniţiat reprezentaţia teatrală maghiară din America, în primul rând prin interpretarea pieselor tradiţionale îndrăgite din patrie, potrivit aşteptărilor vremii şi ale unui public extrem de eterogen. Teatrul emigranţilor Cu primul val de emigrare, în America au sosit în număr covârşitor surghiuniţii, adică refugiaţii politici în sensul modern, predominant fără cunoaşterea limbii engleze, de cele mai multe ori lăsând în urma lor tot ce aveau. Această circumstanţă i-a constrâns să se constituie în comunităţi, şi nu peste multă vreme au primit ajutor şi din vechea patrie. Eötvös József, ministrul culturii din epoca dualistă, a fost cel care a afirmat pentru prima dată că ţara-mamă are obligaţia de a se îngriji ca fiii ei rupţi de patrie şi urmaşii lor să înveţe şi să-şi păstreze limba maternă. În comunităţile maghiare din America au sosit, cu sprijinul guvernului maghiar, preoţi şi învăţători. Ca întotdeauna, şi de această dată, pe lângă biserică, teatrul s-a dovedit a fi forumul cel mai important pentru păstrarea limbii şi culturii materne. Astfel, ni s-au păstrat documente încă din 1869 despre prima (cunoscută până acum) reprezentaţie teatrală maghiară din America, cu piesa lui Szigligeti Ede, Soldatul dezertor (A szökött katona), pe care actorii amatori ai Asociaţiei Maghiare din New York au prezentat-o la Dramatic Hall din New York. După o întrerupere de şase ani, am descoperit informaţii despre următorul spectacol, apoi programele se înmulţesc şi se pot urmări de la un an la altul spectacolele maghiare prezentate în număr tot mai mare în oraşele mai mari. Ţinând cont de componenţa publicului, acestea erau în special piese populare. În 1891 însă, au inclus deja în program şi o piesă care prelucra tema destinului emigranţilor (în Cleveland, în 1891), au jucat piesa ziaristului Kohányi Tihamér, intitulată Greenhorn (Ageamiii) cuvântul folosit de titlu fiind porecla celor stabiliţi în noua patrie. Totodată, din a doua jumătate a secolului, în programele asociaţiilor dramatice maghiare şi-au făcut loc şi spectacolele festive care evocau trecutul istoric, tablourile vivante, recitalurile de poezie. Pionierii teatrului profesionist din Statele Unite Din pricina mizeriei şi pauperizării, care i-a afectat mai ales pe lucrătorii din agricultură, emigrarea colectivă a continuat la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, până a atins punctul culminant între 1905-1907 şi, conform porturilor europene şi statisticilor americane de imigraţie, din ţările coroanei maghiare au emigrat în America circa 1,8-2 milioane de oameni. Sub patronajul asociaţiilor maghiare şi al bisericilor, numărul ansamblurilor corale, al formaţiilor de dans şi al trupelor teatrale de amatori a crescut exponenţial, iar chestiunea culturii materne a pătruns şi în presa maghiară americană aflată în coagulare. Pentru prima oară în 1889, în publicaţia de scurtă existenţă intitulată Amerikai Nemzetőr (Garda Naţională americană), Erdélyi Szabó Gusztáv a pus problema întemeierii unui teatru maghiar permanent, mai mult chiar, a avansat şi ideea construirii unei clădiri la New York. Iar în ziarul Amerikai Magyar Népszava (Glasul Maghiar american) care apare şi în zilele noastre, fondat deja în 1891 la New York de redactorul-şef Berkó D. Géza, au apărut tot mai multe articole despre necesitatea şi importanţa unui teatru în limba maternă. Între emigranţi găsim şi actori de carieră, ei sunt cei care vor fi regizorii şi mai apoi interpreţii trupelor de amatori, înfiinţând astfel teatre cvasiprofesioniste şi profesioniste. Prima trupă semiprofesionistă, Trupa de Teatru Maghiar din New York, a luat fiinţă în 1905, iar după un an şi-a deschis porţile Teatrul Maghiar Permanent (1906-1915) de profesionişti, sub conducerea primului director de teatru maghiar din America, Heltai Árpád, unde au urcat

pe scenă personalităţi artistice renumite, precum primadona Genge Anna, dirijorul Feleky Károly sau actorul şi regizorul Horváth Lajos, şi mulţi alţii. Între timp, la Cleveland ia naştere Teatrul Naţional Maghiar, iar ulterior, în 1922, se constituie ca reprezentanţă oficială Uniunea Actorilor Maghiari din America. Iar în aceste decenii deja se profesionalizează teatrele, programele lor sunt de o mare paletă coloristică, variate, se încheagă numeroase trupe care au activat vreme mai îndelungată ori mai scurtă. Astfel, în 1928 se înfiinţează Teatrul Popular din Chicago, un nou teatru studio şi Teatrul de Operetă la New York şi-n anii 30 Teatrul Maghiar din Cleveland. Din patria-mamă au sosit renumite personalităţi artistice, artişti invitaţi, care s-au stabilit uneori pentru ani lungi sau chiar definitiv în Lumea Nouă: Rátkay Márton, Fedák Sári şi alţii distrează publicul deja exigent, obişnuit cu artişti de carieră. Unii revenind (precum Rátkay şi Fedák în anii 20) ca invitaţi, alţii (ca Palásthy Sándor) au jucat în SUA ca emigranţi, obişnuind publicul maghiar cu nivelul exigent al teatrului de artă. Artiştii stabiliţi în Noua Patrie au organizat, în general, trupe teatrale şi au îndeplinit şi sarcinile regizorale. În anii premergători războiului, respectiv în timpul celui de al doilea război mondial, de cel mai mare succes s-au bucurat Teatrul Popular al lui Tóth István, respectiv Teatrul Fészek al lui Békássy István, în timpul acesta ajungând în America valul de refugiaţi al persecuţiilor antisemite şi al refugiaţilor din calea războiului, apoi s-a stârnit următorul val uriaş de emigrare, afluxul refugiaţilor alungaţi de schimbările social-politice ce au urmat tratatului de pace. Şi cu acest val au sosit mulţi oameni de carieră în teatru, cineaşti, scriitori şi ziarişti, care au ridicat teatrul maghiar profesionist la rangul pe care îl merita. După mai multe încercări mai mult sau mai puţin durabile, s-a reuşit constituirea unor formaţii pe care le putem numi cu îndreptăţire trupe permanente şi care au avut un rol determinant în viaţa culturală maghiară din America. Majoritatea acestora s-au constituit în centrul cultural al ţărmului estic, la New York. Teatrul maghiar profesionist la New York Nu-i deloc întâmplător că atât primele spectacole de teatru amator, cât şi teatrele maghiare profesioniste de mai târziu s-au înfiinţat, în primul rând, la New York. În acest mare port al ţărmului estic soseau cele mai multe vapoare transportându-i şi pe emigranţi din Europa, iar oraşul a devenit în primele decenii ale secolului al XX-lea un mare centru industrial şi cultural, unde au găsit de lucru şi s-au stabilit mare parte a celor sosiţi (italieni, polonezi, cehi şi, fireşte, maghiari). Numărul maghiarilor a atins la mijlocul secolului trecut mai multe sute de mii, familiile maghiare aflate la prima generaţie conservându-şi cu grijă conştiinţa identitară, limba maternă. Dincolo de toate acestea, New York este metropola în care încă din prima jumătate a secolului s-a reînnoit teatrul american (e adevărat, la început după model european, dar ulterior şi datorită activităţii unor importanţi autori şi oameni de teatru americani moderni). Şi cu toate că în privinţa curentelor artistice ea n-a prea avut influenţă asupra teatrului american de limbă maghiară, care era chemat să satisfacă, în primul rând, nevoile unui public de altă factură, totuşi receptivitatea la arta dramatică, sporirea numărului clădirilor de spectacol (ce se puteau închiria) şi sprijinul potenţial al unor americani proveniţi din patria originară a avut indiscutabil influenţă şi urmări în evoluţia vieţii teatrale maghiare de aici. Teatrul Libertatea patronat de Jávor-Sárossy Una dintre cele mai importante trupe maghiare de teatru profesionist se leagă de numele lui Sárossy Szüle Mihály, doyenul (decanul) vieţii culturale maghiare din America, decedat în 1992. Sub conducerea lui Sárossy şi purtând marca numelui său, pe continentul american n-

a funcţionat doar una, ci o succesiune de trupe maghiare de teatru. Numele formaţiunii care a debutat sub numele de Bodán-Sárossy în 1947, la reluarea activităţii Teatrului Maghiar de Operetă din New York, a evoluat în mare în funcţie de succesiunea celor ce s-au asociat de-a lungul anilor cu conducătorul de teatru Sárossy Szüle Mihály. Cea mai celebră etapă a existenţei sale a fost, probabil, colaborarea marcată şi cu numele lui Jávor Pál, cel mai popular bon vivant contemporan al cinematografiei şi teatrului maghiar, Teatrul Libertatea patronat în comun de Jávor-Sárossy. Compania a fost condusă spre succes de cei doi artişti plecaţi în 1946 din Ungaria cu o trupă de 16 membri pentru un turneu american de un an însă turneul prelungit, ca şi preluarea puterii comuniste ce se desfăşura între 1946-49 în Ungaria, i-a constrâns să rămână în emigraţie. Lucru petrecut la iniţiativa lui Sárossy, care în anii 20-30, în timpul şederii sale mai îndelungate în America, a avut deja raporturi contractuale cu teatrul maghiar din America (în calitate de membru al Teatrului Maghiar de Operetă din Chicago), fiind şi fondator, respectiv conducător al Teatrului Maghiar de Operetă din New York (între 1930-32), dispunând astfel de experienţa necesară. Colaborarea dintre Jávor şi Sárossy s-a bucurat la început de foarte mare succes, au itinerat cu spectacolele lor oraşele, localităţile locuite de maghiari. Teatrul Jávor-Sárossy s-a dovedit a fi totuşi de scurtă existenţă, pentru că Jávor Pál se pregătea să plece din New York ca să-şi încerce norocul la Hollywood. Între timp, trupa lui Sárossy, sub numele Trupa Teatrală Sárossy, aspira să dobândească titlul de teatru naţional, şi la aniversarea a 100 de ani de la revoluţia de eliberare din 1848 a pus în scenă Banul Bánk (Bánk bán, piesa lui Katona József), dobândind prin asta o experienţă tristă, anume că publicul american nu doreşte să vadă drame, ci frecventează teatrul ca să râdă, să se destindă, să asculte cântece de petrecere. Jávor Pál şi-a luat rămas bun de la maghiari printr-un turneu de mare amploare, întrucât a primit un contract la Hollywood, de la Metro-Goldwin-Mayer. Însă fără cunoaşterea limbii engleze, cu boala care se agrava şi chinuitorul dor de patrie, nu s-a putut ridica la nivelul aşteptărilor, şi astfel a fost din ce în ce mai marginalizat şi la puţină vreme i s-a desfăcut şi contractul. În 1952, Sárossy Szüle Mihály s-a asociat cu actorul de comedie Heltay Miklós şi cu trupa cunoscută sub numele de Teatrul Maghiar Sárossy-Heltay a debutat la New York. După doi ani însă, împreună cu soţia sa, actriţa Mórócz Gabi, s-a mutat la Miami, unde în 1955-56 a înfiinţat Teatrul Lumina din Florida. Iar Jávor Pál, împreună cu soţia, Landesmann Olga, s-a întors ca invitat în Ungaria. Iar Sárossy Szüle Mihály, chiar dacă ulterior a deschis un magazin pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, a rămas un membru activ al vieţii teatrale maghiare din America până în anii optzeci, din a cărei istorie descrie episoade interesante în cartea sa Mister Jávor. Istoria teatrului maghiar din America (New York, 1982). Teatrul ambulant al lui Petri László La mijlocul secolului al XX-lea, istoria a stârnit un nou val de refugiaţi din Ungaria ce se îndreptau spre ţările Europei occidentale şi cele două continente americane. După înfrângerea revoluţiei din 1956, temându-se de represiuni sau de restructurări, multe zeci de mii de oameni şi-au părăsit pământul natal şi s-au stabilit în America. Între ei se găseau în număr considerabil artişti, muzicieni, dansatori, actori, specialişti în teatru, care ori au participat la evenimentele din patrie şi fugeau de perspectiva pedepsei cu închisoarea, ori au profitat, pur şi simplu, de posibilitatea deschiderii pentru scurtă vreme a cortinei de fier şi au ales libertatea în locul dictaturii comuniste, chiar şi cu preţul posibilei sacrificări a carierei. Între refugiaţi se afla şi Petri László, actorul Teatrului Kisfaludy din Győr, împreună cu soţia, primadona Petri Marika. Întrucât Teatrul Maghiar de Operetă al lui Sárossy, respectiv Trupa de teatru Sárossy la sfârşitul anilor cincizeci, din pricina implicării în afaceri a conducătorului lor, nu mai funcţionau, iar Sárossy Szüle Mihály accepta numai ocazional, la invitaţie, câte o punere în

scenă sau un rol, publicul maghiar din New York era din nou lipsit de teatru propriu. Aşteptările n-au dispărut însă, ba mai mult, cu refugiaţii nou-sosiţi publicul potenţial a crescut. Petri László a fructificat cu mult simţ practic această situaţie pentru închegarea unei trupe maghiare de profesionişti (Földessy Lilla, Havasi Mimi, Kalló Éva, Bán Tamás, Fónai Rezső, apoi mai târziu şi Dékány László, care practica regia şi publicistica) şi-n 1957 a şi fondat noua Operetă Maghiară din New York, ca asociaţie cooperatistă, funcţionând adică pe sistemul beneficiilor procentuale (dividende). Primadona trupei a fost soţia lui Petri László, remarcabila soprană Petri Marika. Nou înfiinţata trupă maghiară dispunea de întreg personalul artistic necesar pentru un teatru de operetă, dispunând, pe lângă actori, solişti, şi de orchestră, dansatori, coreograf. În asemenea circumstanţe, politica de programe putea fi exigentă şi şi-a putut permite punerea în scenă unor operete mari precum a fost prima, la premieră, Regina balului (Csárdáskirálynő), respectiv s-au putut monta mai multe opere de Eisemann Mihály, Jacobi Viktor, sau comedia lui Molnár Ferenc, Domnul doctor (Doktor úr), în transcrierea muzicală a lui Zerkovitz Béla. După premierele din New York, trupa lui Petri László a pornit la drum şi a itinerat cu spectacolul marile oraşe ale Statelor Unite locuite de maghiari (ca Bridgeport, Cleveland, Philadelphia etc.), dar şi localităţi mai mici. De la mijlocul anilor şaizeci, fructificând destinderea produsă în politica internă din Ungaria, posibilităţile oferite de dictatura de puf, Petri László a reuşit să sporească popularitatea teatrului său prin faptul că a invitat în spectacol acele celebrităţi din patrie (Bilicsi Tivadar, Latabár Kálmán, Sárdy János, Feleki Kamill, Rátonyi Róbert, Honthy Hanna etc.) pe care publicul le cunoştea şi le iubea încă din perioada de dinainte de război sau de revoluţie. Ulterior, seria de gale muzicale a fost continuată de montarea integrală a unor operete valoroase: la începutul anilor nouăzeci, Petri László şi-a întinerit trupa. A angajat ca artist-invitat o stea a scenei: pe Leblanc Győző, solistul Operei, pe care, timp de 13 ani (ca director al Hungarian Music and Stage), l-a invitat în fiecare an împreună cu mai mulţi însoţitori din Budapesta pentru spectacole în marile oraşe ale Americii şi Canadei. Clubul Fészek din New-York şi Krencsey Marianne În anii şaizeci a continuat emigrarea artiştilor maghiari, în New York constituindu-se o adevărată colonie de artişti maghiari din refugiaţii din timpul războiului, respectiv al celor din 56, o mulţime de scriitori, poeţi (precum Zilahy Lajos, Faludy György), oameni de media (precum dr. Deák Zoltán, avocat, redactorul de odinioară al revistei Színházi Élet (Viaţa teatrală), actori renumiţi (Karády Katalin, Szörényi Éva, Szabó Sándor), regizori (precum Dékány László). Serile de gală organizate de Petri László, spectacolele de turneu, scrisorile, schimbul mai liber de informaţii reprezentau un contact cu viaţa culturală din patria-mamă, iar aceste lucruri, precum şi atmosfera spirituală adusă de cei abia sosiţi, au sudat şi mai mult tabăra artiştilor emigranţi. Din motive politice, în 1966 este constrânsă la emigrare una dintre stelele de primă mărime ale cinematografiei maghiare ale vremii, Krencsey Marianne, care se stabileşte împreună cu soţul ei, dr. Nemes Gyula, în Statele Unite. Locuinţa lor din New York devine în scurtă vreme locul de întâlnire al artiştilor maghiari, iar soţii întreţin relaţii intense şi cu personalităţi artistice, scriitori, actori din patrie. Între timp (de la sfârşitul anilor cincizeci), sub numele de Teatrul Maghiar din New York, întâi sub conducerea lui Dékány László, apoi din 1963 a lui Bogáthy Mihály, la New York a funcţionat şi o trupă de teatru epic care, cu exigenţa unui teatru de artă, a pus în scenă producţii de calitate, cu colaborarea unor personalităţi celebre, precum Szörényi Éva, Szabó Sándor şi soţia lui, Bárczy Kató, respectiv Fellegi Teri. Bogáthy Mihály o invită la prima

participare americană şi pe tânăra Krencsey Marianne, şi astfel destinul artistei se împleteşte şi mai strâns cu viaţa teatrală maghiară, care va deveni nu numai membră, ci şi un liant al ei. La începutul anilor şaptezeci se conturează deci conjunctura în care devine necesară şi realizabilă fondarea unui club artistic permanent. Dr. Deák Zoltan reuşeşte, uzând de experienţa sa juridică şi publicistică, să creeze şi condiţiile materiale necesare şi, la serata proprie de lectură din 4 iunie 1970 de la reşedinţa American Council for Emigrées in the Professions, anunţă intenţia de a fonda Clubul Fészek (Cuib) din New York. Clubul s-a şi constituit oficial chiar în acelaşi an, cu ocazia seratei literare a lui Faludy György din data de 4 noiembrie, sub preşedinţia avocatului Hertz Otto, sub îndrumarea lui Deák Zoltán, şi a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale maghiare din America. Se străduieşte să coaguleze artele maghiarilor de pe tot mapamondul (între membrii de onoare îi regăsim pe scriitorul Márai Sándor, dirijorul Solti György, balerina Niszinszky Romola). Organizează spectacole culturale, expoziţii plastice, serate literare, producţii teatrale de mare succes, printre altele şi o serată de gală pentru salvarea revistei scriitorilor maghiari emigranţi ce apărea la Paris, Irodalmi újság (Gazeta literară). Printre participanţi îi găsim, printre alţii, pe Határ Győző, Claire Kenneth, pe Ignácz Rózsa din Budapesta, Gábor Áron din München, Tábori Pál din Londra, iar mai târziu pe Darvas Iván, Házy Erzsébet, Jancsó Adrienne. Ca al treilea preşedinte, Krencsey Marianne, considerată drept membru fondator, a avut ocazia de a sărbători la Budapesta în anul 2000 aniversarea a 50 de ani de existenţă a Clubului Fészek, când canalul de televiziune Duna a transmis despre această iniţiativă un film de o oră şi jumătate intitulat Fészek-Budapesta, Fészek-New York. Noul teatru maghiar al lui dr. Varga László După îmbătrânirea şi lenta dispariţie a trupelor designate cu numele lui Sárossy, Dékány şi apoi Bogáthy, în 1982 s-a constituit la New York o nouă trupă permanentă sub numele de Societatea de Teatru şi Artă Maghiară, sub conducerea politicianului, avocatului şi omului de teatru Varga László, constrâns în 1948 la emigraţie politică şi stabilit în 1950 în America. Teatrul epic înregistrat oficial şi constituit din membrii vechii gărzi (de pildă Dékány László) şi artiştii profesionişti ai generaţiei mai tinere ce trăiau în America (Cserey Erzsi), respectiv artiştii din Transilvania refugiaţi la vremea aceea din faţa dictaturii lui Ceauşescu (Dukász Anna, Técsy Sándor), se putea lăuda cu un nivel artistic exigent. Chiar dacă operele dramatice mari, valoroase (precum Tragedia omului sau Banul Bánk) le puteau prezenta publicului numai sub forma de spectacole-lectură, trupa a repurtat succese remarcabile cu cele şaisprezece piese proprii ale lui Varga László, devenit cunoscut şi ca scriitor, precum şi cu operele lui Heltai Jenő, Molnár Ferenc şi Karinthy Frigyes, dar şi alte piese epice şi muzicale. Situaţia politică incertă din Ungaria, schimbarea de regim din 1989, l-au atras pe dr. Varga László, care a rămas un spirit politic combativ, să revină în patria-mamă, din 1990 îşi asumă un rol în viaţa publică, devenind membru al Partidului Creştin Democrat Maghiar, din 2002 fiind deputat în Adunarea Naţională până la moartea survenită în 2003. La plecarea din New York, conducerea teatrului i-o încredinţează actriţei Cserey Erzsi. Cserey, refugiata din 1956, care era cunoscută în Las Vegas ca dizeuză sub numele de Elisabeth de Charay, ulterior şi ca actriţa de pe Broadway şi a jucat în filme şi la Hollywood, însuşi dr. Varga o aduce înapoi pe scena maghiară la înfiinţarea teatrului său, iar la plecare îi încredinţează conducerea teatrului cu remarca: Nu renunţa! Însă activitatea noii directoare divizează opiniile trupei. Unii (ca Técsy Sándor) dau glas şi-n presă nemulţumirilor vizavi de activitatea actriţei Cserey Erzsi. Fapt e că proaspăta directoare întreţine relaţii vii, fructuoase cu mediile culturale din Ungaria, mai mult chiar, din toată Europa, şi-i prezintă publicului american personalităţi

artistice precum Pápai Erika, Cserhalmi György, Szíki Károly, sau tânăra solistă a Operei din Cluj, Popovics Mária, dar au urcat pe scenă şi: Eggerth Márta, cea mai mare primadonă maghiară din New York, Kovács Nóra, balerină distinsă cu premiul Kossuth, Lendvay Gabriella, Székely Mendel Melinda, Domján Mária şi alţi artişti renumiţi, de mare probitate profesională. În acelaşi timp, în 1995 Cserey şi-a dus trupa într-un turneu şi în Ungaria, Teatrul Maghiar din New York a participat la Festivalul Teatrelor Maghiare de peste hotare din Kisvárda şi la Festivalul Teatral din Eger. În patrie, spectacolele lor au întrunit aprecieri contradictorii. Însă cert e şi faptul că vanitatea profesională a actriţei Cserey Erzsi, egocentrismul ei au influenţat în mare măsură existenţa trupei. Odată cu înaintarea în vârstă, actriţa-directoare n-a fost dispusă să se reorienteze spre roluri maternale, ceea ce a creat situaţii nedemne de un teatru profesionist. Un exemplu pentru această stare este musicall-ul jucat în 2003, adaptat pentru scenă după Cervantes, Cavalerul de la Mancha (La Mancha lovagja), în care, alături de Horváth Ádám, tânărul solist al Operei din San Francisco şi al Operei din Gratz în rolul lui Don Quijote, Dulcineea a fost interpretată de Cserey Erzsi, actriţa ce se apropia de şaptezeci de ani. Cserey s-a aflat în fruntea teatrului ei până la moartea survenită la 10 ianuarie 2008. De atunci, liantul trupei e asigurat de însufleţirea actorilor teatrului şi a iubitorilor de artă. În prezent, conducerea artistică i-a revenit uneia dintre elevele actriţei Cserey, Kovács Szilvia, care a intrat în relaţie cu teatrul în 1998 şi i-a devenit director adjunct încă din 2007. Ca o primă îndatorire, a organizat o seară omagială pentru mentorul ei, Cserey Erzsi, şi şi-a asumat sarcina de a duce mai departe ştafeta în slujba culturii maghiare. Conform declaraţiei sale, şi-ar dori să asigure funcţionarea teatrului fără ingerinţe politice ori religioase, să atragă mai mulţi tineri atât în activitatea de creaţie, cât şi în rândurile publicului. Scena Kossuth din New York (Székely M. Melinda) În anii optzeci-nouăzeci, fugind de dictatura din România, tot mai mulţi emigranţi din Transilvania s-au stabilit în America. Acestora le aparţin şi întemeietoarea în 1995 a Scenei Kossuth, absolventă la Târgu-Mureş, Székely Mendel Melinda, şi soţul ei, actorul, reporterul, omul de televiziune Mendel György. În cadrul Organizaţiei de tineret a Primei Biserici Reformate Maghiare de pe strada 69 din New York, sub numele Scena Kossuth, s-a materializat o iniţiativă literară, interpretativă care dorea să satisfacă nevoile culturale ale tinerilor maghiari şi de origine maghiară care trăiau în New York şi împrejurimi. Iniţiativa a stârnit un puternic ecou în rândurile tinerilor din New York şi împrejurimi, care au sprijinit-o cu însufleţire pe Székely Mendel Melinda în efortul ei, au confecţionat, la nevoie, decoruri, accesorii, au mobilizat publicul. De regulă, spectacolele aveau loc la două luni o dată. Ca orice iniţiativă de acest gen, fără nici un sprijin material, se putea realiza numai prin sprijinul persoanei fondatoare şi al susţinătorilor ei, inclusiv chiria sălilor, onorariile şi cazarea artiştilor participanţi. Pentru a crea bună dispoziţie, au organizat după-amieze de ceai dansant (chiar şi serate disco), ca să poată atrage cât mai mulţi tineri în această ambianţă (mediu). Invitatul primei reprezentaţii a Scenei Kossuth (7 octombrie 1995) a fost actorul de divertisment unanim apreciat de maghiarii trăitori în emigraţie, Farkas András, stabilit în Canada, care a fost înainte de emigraţie membru al Ansamblului Popular Secuiesc din Târgu- Mureş. Acesta a fost urmat de mai multe serate literare, montaje muzicale, la care au urcat pe scenă Dukász Anna, Czinkota Mihály, actor distins cu diploma de aur, Philippovich Tamás şi soţia lui, Zsarnai Edina, Pathó István şi soţia sa, Makay Ági, şi actorii Szász Anna, Mendel György, Székely Mendel Melinda. Invitatul unei întâlniri cu cititorii a fost profesorul-scriitor din Transilvania, Czire Dénes, care şi-a prezentat cartea proaspăt apărută. În august 1997 a venit rândul spectacolului susţinut de Dévai Nagy Kamilla, artist distins cu premiul Liszt

Ferenc, care întreprindea atunci un turneu în America, şi a seratei literare a poetului, traducătorului din Slovacia, Batta György. Scena Kossuth a funcţionat până în 1997, până la naşterea primului copil al soţilor Mendel. Viaţa culturală din New York la cumpăna dintre milenii La finalul secolului al XX-lea, componenţa maghiarilor din America s-a modificat şi astfel s-au schimbat şi exigenţele lor culturale. Refugiaţii generaţiei războiului şi ai anului 56 s-au împuţinat, au îmbătrânit mai mult, după schimbarea de regim din Ungaria mulţi s-au reîntors în patrie. Tinerii nu mai cunosc marile staruri ale scenelor maghiare, care atrăgeau până atunci publicul la teatru. Conform statisticilor, dintre cei aproximativ un milion şi jumătate de maghiari care trăiesc în această perioadă în Statele Unite, numai circa 100-150 de mii de persoane vorbesc maghiara şi în mediul familial. În plus, media modernă, filmul, televiziunea şi ulterior Internetul au obişnuit tineretul cu o cu totul altfel de cultură, în special virtuală, şi stimuli cu acţiune rapidă, mai agresivi. Trebuie deci să ne desprindem de tradiţiile teatrale verbale, respectiv trebuie să ne concentrăm şi asupra altor genuri, mai spectaculoase, care pot satisface şi exigenţele unui segment de public ce doreşte să-şi păstreze conştiinţa identitară maghiară, deşi nu stăpâneşte limba maternă. Respectiv artele verbale (literatură, recital) trebuie interferate cu programe muzicale autonome ori artă plastică, încât luate împreună să ofere satisfacţie artistică tuturor segmentelor de public. Totodată, trebuie să pătrundem cu cultura maghiară în universul noilor canale media. Din punctul de vedere al Ungariei şi al maghiarilor din America a devenit din ce în ce mai important ca valorile culturale maghiare să fie făcute cunoscute şi publicului interesat de altă origine. Recunoscând aceste necesităţi imperative, managerul cultural Magyar Kálmán, conducătorul Centrului Cultural Maghiar din New York, a fondat în 1981 în New Jersey, aflat în apropiere de New York, Muzeul Maghiar din America (Passiac, New Jersey), care este chemat să prezinte paleta largă a valorilor culturii maghiare, de la arta populară la arta plastică şi arta decorativă contemporană. Printre manifestările Muzeului Maghiar din America, în cadrul artei interpretative în prim plan se situează muzica, dansul, dar nu sunt excluse nici literatura şi arta dramatică. Publicul este atras ca şi sponsorii binevoitori, desigur (căci nu pot spera la subvenţii de stat) cu afişe bilingve (engleză şi maghiară). Se străduiesc să prezinte nu numai valorile din Ungaria, ci din întregul bazin carpatic (astfel şi pe cele transilvănene, turneul formaţiei de muzică populară Üsztürü (Prepeleac) din Târgu-Mureş producându-se într-un mod la fel de firesc ca şi spectacolul celui considerat regele jazzului maghiar, Szakcsi Lakatos). Instituţia ţine pasul cu evenimentele culturale din patrie (a fost prezentat, de pildă, filmul lui Bereményi Géza despre Széchenyi István, Omul-pod (Hídember), şi recitalul poetic al protagonistului său, Eperjes Károly. Sunt prezentaţi publicului şi personalităţile artistice ale generaţiei mai tinere din diaspora (astfel, şi Székely Mendel Melinda, care s-a înfăţişat în triplă calitate, de poetă, actriţă şi artist plastic). Un rol important le revine Balurilor Maghiare realizate în organizarea Muzeului, respectiv a Casei Maghiare, care concentrează de forţă de socializare şi, nu în ultimul rând, facilitează descoperirea unor sponsori pentru cultură. În viaţa culturală a ţărmului estic un eveniment marcant l-a reprezentat reactivarea Televiziunii Maghiare din America, după o pauză de mai bine de un deceniu; continuând o iniţiativă de la începutul anilor optzeci, postul şi-a reluat emisiunea în ziua de 4 octombrie 1992 şi-n fiecare duminică după-amiază, timp de 30 de minute, îi informează pe maghiarii din New York şi împrejurimi, respectiv din Connecticut, despre evenimentele din patria-mamă. În înfiinţarea ei un rol important îi revine perechii de actori emigraţi din Transilvania, Mendel György, care şi-a asumat sarcini de redactor şi prezentator, respectiv soţiei sale, Székely

Mendel Melinda, animatoare şi prezentatoare a televiziunii. Iniţiativa s-a dovedit de succes; în primăvara anului 1994, sub egida Hungarian Radio şi a Televiziunii Maghiare din America, s- a organizat o seară culturală prestigioasă unde Bárdos Károly, conducătorul televiziunii, a anunţat că emisiunea sa, până în clipa aceea, era prima şi singura emisiune a unei comunităţi minoritare care a obţinut şansa de a emite prin satelit, astfel că emisiunea se putea recepţiona pe tot continentul, din Canada până în Mexic. 3. Teatrul maghiar în California Între aşa-numitele oraşe maghiare ale SUA adică unde există colonii maghiare considerabile de pe ţărmul vestic, Los Angeles ocupă un loc de frunte. În ciuda faptului că în oraş trăia un grup de emigranţi maghiari relativ numeros, viaţa teatrală maghiară s-a arătat sărăcăcioasă în deceniile de început şi de la mijlocul secolului. Probabil pentru că în oraşul Îngerilor oamenii de carieră în teatru soseau îndeobşte cu scopul de a cuceri Hollywood-ul. Ceea ce în multe cazuri (cum au fost Lugosi Béla, Kertész Mihály, Várkonyi Mihány, Szőke Szakáll şi, nu în ultimul rând, Korda Sándor, care a studiat sub îndrumarea lui Janovics Jenő) a fost încununat de succes, pe când altora (cum au fost Jávor Pál, Mály Gerő sau Kabos Gyula) nu le-a surâs şansa de a face carieră în citadela filmului american. Astfel că multă vreme maghiarilor iubitori de artă din Los Angeles nu le-a rămas altceva decât spectacolele ocazionale, festivităţile organizate de biserici cu ocazia aniversării unor evenimente istorice, respectiv diferitele turnee, spectacole de gală. Până s-a organizat şi pe ţărmul vestic un teatru permanent care funcţionează şi în prezent... Arta teatrală maghiară din Los Angeles Primul document despre teatrul maghiar din Los Angeles datează din 1928, care relatează în mod surprinzător printre piesele populare ale vremii, producţiile muzicalcoregrafice despre un spectacol adevărat, exigent: iubitorii de artă au pus în scenă piesa Azilul de noapte a lui Gorki. În anii următori, în program au figurat operete, apoi piese populare în interpretarea trupei constituite sub numele de Iubitorii de artă din California (Kaliforniai Műkedvelők). Publicul a trebuit să aştepte până la mijlocul secolului ca să poată aplauda un spectacol profesionist: în 1953, trupa Teatrul Maghiar din California a prezentat Ioan Viteazul (János vitéz), cu Jávor Pál în rolul principal. Din anii şaizeci, Wilshire Ebell Theatre găzduieşte de regulă producţiile prezentate de actori de carieră (operete, comedii, piese de Molnár Ferenc), tot atunci încep şi turneele care atrag publicul. Actori renumiţi din emigraţie (Szörényi Éva, Szeleczky Zita, Bársony Rózsi) şi celebrităţi din patrie vizitează oraşul cu ocazia turneelor prin oraşe americane: Latabár Kálmán, Bilicsi Tivadar, Petress Zsuzsa, Feleki Kamill ş.a. Se nasc şi pier tentative de întemeiere a unui teatru, din când în când apar grupuri de iubitori de artă. Fostul actor al Teatrului Naţional, Lendvay Lajos, emigrat în 1956, îşi încropea cu precădere din amatori trupa ce urca cu diverse ocazii pe scenă. În anii şaptezeci, sub conducerea lui Borvető János, bon vivantul de odinioară al Teatrului de Comedie şi al Operetei din capitală, emigrat în 1970, se constituie o trupă care nutrea ambiţii de teatru de artă, compusă pe jumătate din amatori, pe jumătate din actori de carieră, şi-n anii optzeci a pus în scenă mai multe spectacole pretenţioase, până în 1987, când s-a pensionat şi s-a reîntors în Ungaria. Unul din ultimele angajamente de amploare ale lui Borvető János a fost punerea în scenă în 1986 a piesei Banul Bánk. Viaţa culturală a maghiarilor din Los Angeles era la vremea aceea susţinută şi de doi actori tineri emigraţi în 1977 din Transilvania: soţii actori care au studiat la Târgu-Mureş şi s-au angajat la Oradea, Óss Enikő şi Varga Tibor. Amândoi aveau o

ocupaţie socială normală, Enikő era cosmeticiană de meserie, Tibor îşi câştiga existenţa ca ospătar la banchete, apoi ca enolog calificat, însă la întâlnirile cu prietenii, la sărbători maghiare oficiale erau de multe ori solicitaţi să recite, astfel că în anii optzeci au devenit personalităţi centrale ale societăţii maghiare din Los Angeles. De aceea a rugat-o Borvető János pe Óss Enikő să accepte rolul Melindei în producţia pe care o pregătea. Cercul maghiar de la Studioul Thalia din Los Angeles După pensionarea lui Borvető, membrii trupei, actori de carieră şi amatori cu experienţă (care îşi asumau îndatoriri teatrale după programul de lucru), i-au rugat pe Óss Enikő şi Varga Tibor să întemeieze un teatru. Cercul Maghiar al Studioului Thalia din Los Angeles s-a constituit oficial în 22 noiembrie 1987, prin premiera piesei lui Móricz Zsigmond, Nu pot trăi fără muzică (Nem élhetek muzsikaszó nélkül). Anual prezintă una, maximum două producţii, iar în afară de acestea, în cadrul unor seri festive evocă prin montaje poetico-muzicale sărbătorile naţionale maghiare (la fiecare 15 martie şi 23 octombrie, ca de altfel toate teatrele sau asociaţiile culturale din America). Se bucură şi de sprijinul Casei Maghiare şi a bisericii reformate, caută sponsori, atrag public. Probele se ţin la Casa Maghiară, spectacolele au loc în teatre elegante, închiriate. Regia, decorurile şi costumele cad şi ele în sarcina directorului Varga Tibor şi a directorului artistic, Óss Enikő. Politica repertorială este exigentă, prezintă pe lângă comediile maghiare clasice (de ex. piesele lui Molnár Ferenc) şi operele dramaturgilor maghiari contemporani (precum Eroare de transmisie, de Szakonyi Károly, Spaniola trebuie s-o ştii, de Tabi László, Căutătorii de chei, de Örkény István), respectiv opere din literatura universală. Pentru prima oară în lume, au dedicat o evocare scenică memoriei soldaţilor maghiari morţi în al doilea război mondial: montajul liric pus în scenă în 1995, Gloria Victis din Piave până la Cotul Donului, monument dramatic al celor căzuţi, al învinşilor. Realizările amintite i-au asigurat Studioului Thalia din Los Angeles un rang select, de teatru de artă. Tot o caracteristică de teatru de artă poate fi considerată şi legătura vie pe care Studioul Thalia a creat-o cu personalităţi remarcabile ale vieţii teatrale maghiare din Ungaria, respectiv Transilvania. Şi pe deasupra nu uzând de mijloacele obişnuite ale trupelor de peste ocean anume de a invita staruri celebre în turneu, care ca nume de atracţie vor atrage publicul (de regulă, la vreuna din producţiile genului uşor ). Ci, în interesul ridicării nivelului artistic, au invitat mai cu seamă regizori reprezentanţii consacraţi ai teatrului maghiar contemporan, modern (orădeanul Szombati Gille Ottó, apoi Hajdu Géza, Márton András din Budapesta), care le-au infuzat spectacolelor o nouă spiritualitate. În 1992, mulţumită nivelului artistic ridicat, ca recunoaştere din partea statului California, a dobândit statutul de non profit, ceea ce atrăgea şi o dotare de stat (timp de trei ani, o subvenţie anuală de 2000 de dolari). Dincolo de toate acestea, conducătorii teatrului au obţinut numeroase diplome de merit şi au beneficiat de distincţii în semn de recunoaştere a muncii lor. În 2006 a murit directorul trupei, Varga Tibor. Óss Enikő însă, contrar aşteptărilor, menţine în funcţiune teatrul, până în 2009, când se întoarce în Ungaria. În zilele noastre însă, după o întrerupere de doi ani, Studioul Thalia se pregăteşte din nou de premieră, trupa de odinioară rechemând-o pe Óss Enikő pentru o nouă montare. Activitatea de mai bine de două decenii a trupei a dat roade: publicul are nevoie de ea. 5. Viaţă teatrală maghiară în Canada Canada a fost populată de refugiaţi din Ungaria spre sfârşitul anului 1957, când au emigrat aproape patruzeci de mii de persoane în ţara nordică a continentului american.

Această comunitate numeroasă a întemeiat biserici, asociaţii culturale, politice. Şi-au înscris copiii în şcoli maghiare, îi puneau să frecventeze organizaţii de cercetaşi, astfel că generaţia tinerilor vorbea limba maternă. Pe cinşasişti îi unea şi speranţa că odată şi-odată regimul din Ungaria se va schimba şi ei se vor putea întoarce în patria-mamă (cum au şi procedat mulţi după 1990). După statistici canadiene, al doilea mare val de emigrare al maghiarilor s-a petrecut între 1987 şi 1994, care aproape că l-a egalat numeric pe cel din 1956. La începutul anilor nouăzeci, acest fenomen s-a datorat în parte doborârii dictaturii din România şi primului război balcanic, când grosul emigranţilor maghiari a venit din teritoriile aparţinătoare odinioară de Ungaria. Conform datelor statistice ale recensământului din 2001, aproximativ 300000 de cetăţeni canadieni s-au declarat de origine maghiară. Majoritatea acestora trăiesc în cinci regiuni ale ţării, dar circa 50% dintre ei s-au stabilit în Ontario. Deci Toronto, capitala regiunii, poate fi considerat centrul maghiarimii din Canada. Teatrul de artă al lui Kertész Sándor Cu valul de refugiaţi din 56 a părăsit ţara, împreună cu familia, şi Kertész Sándor, actor şi regizor, regizorul principal de atunci al Teatrului József Attila din capitală. Kertész era un împătimit om de teatru, nimic nu dovedeşte mai bine acest lucru decât faptul că şi în timpul războiului, ca prizonier de război în tabăra de la Focşani, a organizat mici reprezentaţii teatrale... Dintre oamenii de teatru din diaspora, el a fost probabil singurul care a emigrat în Canada cu scopul precis de a întemeia un teatru maghiar şi care, într-un spaţiu de altă limbă, voia să-şi asigure existenţa jucând teatru maghiar. Ceea ce într-un mod singular i-a şi reuşit timp de treizeci de ani. Kertész ştia că pentru conducerea, organizarea şi funcţionarea unui teatru e nevoie de un om dedicat integral acestui scop, de aceea nici nu s-a implicat în altă activitate după sosirea la Toronto. Pentru teatrul său, şi-a asigurat o clădire permanentă în cartierul maghiar, a mobilizat o trupă din actori emigranţi, cu o voinţă neostoită i-a îndemnat pe maghiarii din Toronto la solidaritate. De la parohul catolic a cerut costumele folosite mai demult la spectacolele de amatori, de la pastorul reformat a obţinut sala mare de la subsolul bisericii pentru repetiţii, rabinul-şef şi-a asumat organizarea, vânzarea biletelor. Kertész a fost un spirit umanist şi diplomat, cu un extraordinar simţ teatral. Numai aşa putea să-i reuşească o realizare unică în diaspora maghiară: funcţionarea neîntreruptă a teatrului său timp de trei decenii. Trupa a avut premiera la 28 februarie 1958, cu spectacolul intitulat Omagiu pentru încasări (Tisztelet a bevételnek). Până în 1960 a funcţionat sub numele de Teatrul de Comedie (Vidám Színpad), însă stagiunea din 1960-61 a deschis-o deja sub numele de Teatrul de Artă din Toronto. Au jucat comedie, cabaret, operetă, dar şi genuri dramatice valoroase. Au pus în scenă, sub forma unui oratoriu, Tragedia omului şi au montat mai multe dintre piesele lui Molnár Ferenc, chiar şi Liliom (Crin), la care nu prea recurge un om cu o politică de programe de divertisment. În 15 ani au avut 82 de premiere. Kertész a conceput un sistem de abonamente şi şi-a asigurat astfel condiţiile de funcţionare pentru teatrul său permanent, dar s-a şi obligat în acelaşi timp: nici un spectacol nu se putea amâna, căci mulţi dintre spectatori veneau la teatru de la mai multe sute de kilometri. În 1963 deja sărbătorea jubileul celui de-al 10-lea spectacol, apoi din anii şaizeci au jucat la un nivel artistic tot mai ridicat alături de multe personalităţi artistice marcante din emigraţie (Szörényi Éva, Bársony Rózsi, Bogáthy Mihály, Szécsi Kató ş.a.), respectiv participarea unor artişti invitaţi din Ungaria (Bilicsi Tivadar, Latabár Kálmán, Németh Marika, Rátonyi Róbert, mai târziu Tolnay Klári, Bárdy György). Kertész Sándor însuşi reprezenta prin jocul său un nivel artistic ridicat: fapt