DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN. Lect. Univ. drd. Țăpuș Iulia

DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN Lect. Univ. drd. Țăpuș Iulia 1

Capitolul I Organizaţiile internaționale 1. Organizația internațională. Definiție, trăsături și clasificare. 1.1. Definiție Organizaţia internaţională este o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu un statut (o constituţie), cu organe proprii şi care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre 1. Pe scurt, organizaţiile internaţionale sunt forme permanente, instituţionalizate ale cooperării dintre state în diferite domenii (în prezent sunt aproximativ 350 de organizaţii internaţionale guvernamentale). 1. 2. Trasături sunt 2 : Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale 1 G. Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2012, p.1. 2 M.I. Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi, 1994. 2

a) este o asociaţie liberă de state (statele aderă la organizaţiile internaţio-nale pe baza deciziei lor suverane cu ocazia constituirii acestora, iar în organizaţiile deja existente la primirea unui nou stat este nevoie de acordul statelor membre); b) tratatul de constituire (tratat internaţional multilateral) reprezintă de cele mai multe ori statutul organizaţiei. în mod excepţional, există organizaţii internaţionale care nu au un tratat formal de constituire, de exemplu, OSCE sau Consiliul Nordic'2' 3 ; c) statutul cuprinde următoarele prevederi importante: obiectul şi sco-purile organizaţiei; principiile care guvernează activitatea organizaţiei; pro-cedura de primire a noilor membri; drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru; sistemul organelor; sancţiunile aplicabile membrilor; posibilităţile de modificare, amendare, revizuire a tratatelor constitutive; d) are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice; e) are personalitate juridică (specializată şi limitată), ceea ce îi asigură o autonomie funcţională. Personalitatea juridică conferă organizaţiei interna-ţionale o existenţă 3 A. Blahö, A. Prandler, Nemzetközi szervezetek es intäzmönyek, Ed. Aula, Budapest, 2001, p. 32. 3

obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile internaţionale, ceea ce înseamnă că este un subiect de drept distinct. Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică în ordinea juridică a statelor în care îşi au sediul şi o personalitate juridică de drept internaţional public, din care decurg următoarele drepturi: dreptul de legaţie pasivă şi activă; dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru daunele suferite; dreptul de a încheia tratate internaţionale; dreptul de a avea un buget propriu şi o autonomie financiară; dreptul la imunitatea sediului şi a funcţionarilor; f) este instrument de cooperare internaţională. 1. 3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale: a) după deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane - OUA) sau chiar subregionale (Caribbean Community- Caricom); b) după competenţa lor: cu competenţă generală (ONU) şi cu compe-tenţă specială (OPEC); c) după calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi non-guver namentale (Greenpeace); d) după posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele militare, într-un fel şi Commonwealth); 4

e) după obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO); f) după modul de transfer ai unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă deplina egalitate suverană a statelor şi există posibilitatea invocării unui drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei). EURATOM şi Uniunea Europeană sunt organizaţii internaţionale regionale, cu competenţă specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, supranaţionalitatea lor fiind dovedită prin următoarele caracteristici: independenţa organelor şi funcţionarea lor permanentă; principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre; exercitarea competenţelor şi de către cel puţin un organ, care nu este compus din reprezentanţii organelor de stat şi care astfel se bucură de independenţă faţă de ordinele date de statele membre; normele juridice unionale sunt obligatorii pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată, 5

fără a necesita o recepţie" (ratificare) din partea legislativului naţional; există o protecţie juridică efectivă (competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti); cooperarea statelor membre are o finalitate politică - integrarea sau unificarea politică. Termenul de integrare provine din limba latină, integratio însemnând reproducerea, reconstrucţia unui întreg. Integrarea, spre deosebire de cooperarea internaţională pe baza dreptului internaţional public, înseamnă o contopire prin creştere comună în diferite domenii, mai precis înseamnă o cooperare mai strânsă orientată spre o finalitate politică şi economică în cadrul unei structuri unice noi, care a luat naştere prin transferarea de către state a unor competenţe decizionale şi de acţionare în favoarea unor instituţii şi organe supranaţionale. 2. Cele mai importante organizaţii internaţionale 1. Organizaţia Naţiunilor Unite În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, miniştrii de externe ai SUA, URSS şi Angliei, la Conferinţa 6

de la Moscova (30 octombrie 1943), respectiv la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), au decis înfiinţarea unei organizaţii internaţionale bazate pe egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la Dumbarton Oaks în 1944 şi la care au participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la Conferinţa de la lalta din 4-11 februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul organizaţiei. Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26 iunie 1945 la San Fran-cisco şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. În prezent, ONU are 192 de membri (ultimele care au aderat sunt Elveţia şi Timorul de Est în septembrie 2002). La 10 decembrie 1948 a fost adoptată în cadrul ONU Declaraţia Universală a Drepturilor Omulur, această dată devenind Ziua mondială a drepturilor omului. România a aderat la ONU la 14 decembrie 1955. ONU, ca succesoare a Societăţii Naţiunilor, este o organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, atât în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul sâ menţină pacea şi securitatea internaţională, să dezvolte relaţii prieteneşti intre naţiuni, sâ realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea 7

problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar. Sediile ONU se află la New York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba. Organele ONU sunt următoarele: Adunarea Generală, care este formată din 5 membri şi 5 supleanţi din partea fiecărui stat membru, este organul principal al organizaţiei şi cel mai reprezentativ, abordând în sesiuni ordinare sau extraordinare orice problemă care intră în scopurile fixate de Carta ONU. Hotărârile Adunării Generale au în principiu caracter de recomandare. Consiliul de Securitate are 15 membri (reprezentare de 12:1), dintre care 5 permanenţi (SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de 2 ani (5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zeelandă). În probleme procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte decizii cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii permanenţi. Este organul principal de acţiune şi de aplicare a măsurilor de constrângere pentru menţinerea păcii şi 8

securităţii internaţionale, adoptă hotărâri şi recomandări. Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru statele membre. Consiliul Economic şi Social are 54 de membri aleşi de AG ONU (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, Iar Europa Occidentală şi alte state 13. Este organul care coordonează activitatea ONU şi cooperarea statelor membre în domeniile economic, social, cultural, de educaţie şi sănătate publică, sub îndrumarea şi controlul Adunării Generale. Consiliul de Tutelă s-a ocupat de administrarea problemelor coloniale sau cu supravegherea statelor care au administrat popoare aflale pe teritorii ce nu se autoguvernau. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga este principalul organ jurisdicţional al ONU, în activitate din 12 aprilie 1946. Secretariatul format din 15.000 de funcţionari este condus de un secretar general desemnat de AG ONU la propunerea Consiliului de Securitate (această funcţie a fost îndeplinită de următoarele persoane: Ban Ki-moon, Kofi Annan, Boutros Boutros-Gall, Javier Perâz de Cuâllar. U Thant, Dag Hammarskjold, Kurt Waldheim, Trygve Lie). 9

ONU, pe baza unor acorduri de afiliere, are o legătură specială cu anumite organizaţii internaţionale, care sunt cunoscute ca Instituţiile specializate ale ONU. 2. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 la Washington de 12 state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Canada, SUA, Anglia, Franţa şi a intrat în vigoare la 24 august 1949. La 31 martie 1954 URSS a cerut aderarea la NATO. Această cerere a fost respinsă la data respectivă, dar din 1997 există un document de bază (tratat politic) semnat între Rusia şi NATO. Aderări: Grecia, Turcia (1952), Germania (1955), Spania (1982), Ungaria, Polonia, Cehia (1997). La 26 martie 2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România1 1, Slovacia şi Slovenia au semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 2 aprilie 2004, a avut loc aderarea oficială a lor. Albania şi Croaţia au aderat la 1 aprilie 2009, ridicând numărul statelor membre la 28. Franţa, în 1966, s-a retras din partea militară a organizaţiei. 10

NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede că: Statele membre se obligă ca, în concordanţă cu Statutul Naţiunilor Unite, să regle-menteze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile inter-naţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU. Potrivit art. 5 din Tratat, Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor; pentru aceasta, ele stabilesc că, în cazul unui atac armat, fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din Statutul Naţiunilor Unite la apărare individuală şi colectivă, va acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic. Din Tratat a fost dedusă doctrina Out of AreeT (în afara teritoriului), potrivit căreia statele membre nu au obligaţia de a participa la apărare în afara teritoriului statelor membre, dar fiecare stat membru poate decide în fiecare caz în parte să ia parte şi la acţiuni care depăşesc teritoriul sus-amintit. 11

Organele civile ale NATO 4 sunt: Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori la nivel de miniştri de externe sau de şefi de stat şi de guvern), la care participă şi Secretarul general (Jaap de Hoop Scheffer). Are reuniuni săptămânale la nivelul ambasadorilor statelor membre acreditaţi la NATO. Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi candidat. Comitetul pentru planurile de apărare (la nivelul miniştrilor apărării) şi Grupul de proiectare nucleară. Reuniunea Parlamentară (formată din parlamentari naţionali delegaţi, statutul acesteia de organ NATO este contestat). Secretariatul coordonează activitatea mai multor comitete şi grupuri de lucru: Organele militare sunt: Comitetul Militar este format din reprezentanţii militari acreditaţi la NATO şi se ocupă de concepţie şi coordonare. Stat-major integrat (şefii de stat major). 4 NATO Kezikonyv (Manual NATO), Budapest- Bruxelles, 1999, p. 40-45. 12

Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa, Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mâ-necii, Grupul de planificare regională SUA-Canada. Colegiul de apărare NATO (formare profesională). Biroul de standardizare militară 5. Parteneriatul pentru pace, iniţiat de NATO în 1994, urmăreşte consolidarea legăturilor militare dintre NATO şi ţările Europei de Est, prin participarea acestora la misiuni de menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora. 3. Consiliul Europei Statutul Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 la Londra de 10 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia, Anglia, Norvegia, Suedia) şi a intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul Europei este o organizaţie internaţională interguvernamentală, regională, care grupează statele democratice ale Europei. Scopul acestei organizaţii internaţionale este realizarea unei mai mari unităţi între membrii săi, pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi 5 www. nato.int. 13

principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social. În concret, Consiliul Europei acţionează pentru: apărarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste (în 1950 a adoptat Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care până în anul 2011 a fost completată cu 14 +1 protocoale14); favorizarea conştientizării şi valorizării identităţii culturale europene, luptând împotriva oricărei forme de intoleranţă; căutarea de soluţii pentru problemele societăţii (minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia mediului înconjurător, bioetică, SIDA, droguri); sprijinirea ţărilor din Estul şi Centrul Europei, în vederea punerii în practică şi consolidării reformelor politice, legislative şi constituţionale, cu ajutorul unor importante programe de cooperare. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în prezent sunt 47 de state membre. România a aderat la această organizaţie la 7 octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului în 1994. Pot adera doar statele care acceptă moştenirea comună europeană privind domnia 14

legii", respectarea drepturilor omului şi democraţia pluralistă. Instituţiile Consiliului Europei: Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele organizaţiei. Este format din miniştrii de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu în problemele interne şi de organizare şi contribuie la executarea hotărârilor judecătoreşti ale Curţii de Justiţie Europene a Drepturilor Omului. Deciziile cu caracter definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma unor rezoluţii. Adunarea Parlamentară este organul deliberativ (denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei statului respectiv la bugetul organizaţiei internaţionale. România are 10 membri şi 10 membri supleanţi în acest for. Adunarea adoptă patru categorii de texte: recomandări, rezoluţii, avize şi directive. Recomandările conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor, a căror aplicare intră în competenţa guvernelor. Rezoluţiile conţin 15

hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei. Avizele sunt în cea mai mare parte exprimate de Adunare asupra problemelor care îi sunt supuse de Comitetul Miniştrilor, cum ar fi admiterea de noi state membre în Consiliul Europei, dar pot viza şi proiectele de convenţii, bugetul, aplicarea Cartei sociale europene sau activităţile Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa. Directivele sunt de regulă instrucţiuni adresate de Adunare comisiilor sale. Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa există din 14 ianuarie 1994, funcţionează cu 2 camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile locale şi regionale. Conferinţa Organizaţiilor Internaţionale Nonguvernamentate din anul 2005 reprezintă mai mult de 400 de organizaţii ale societăţii civile, formând pilonul civil într-un quadrilogue cu primele trei instituţii amintite mai sus, fiind recunoscută ca instituţie. Decide pe linie politică, defineşte şi adoptă programe de acţiune. Se reuneşte de 3-4 ori pe an, pe perioada sesiunii ordinare a Adunării Parlamentare. 16

Secretariatul, în frunte cu un Secretar general şi un Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară, funcţionează ca organ de asistenţă, esenţialmente de natură tehnică şi administrativă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este un organ înfiinţat prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a dobândit statutul de organ jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din 1994 la Convenţie. Protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 1 noiembrie 1999. În anul 2011, România, într-o ierarhie oficială statistică, era pe locul 4 după Rusia, Turcia şi Italia la numărul de plângeri depuse de către cetăţenii proprii împotriva hotărârilor adoptate de instanţele judecătoreşti naţionale. Comisarul pentru drepturile omului funcţionează din 1999, având ca misiune monitorizarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, promovarea informaţiilor şi educaţiei, asistarea statelor membre în acest domeniu, facilitarea activităţii ombudsmanilor naţionali. Comisarul îşi exercită funcţia independent şi nepărtinitor, fără a avea posibilitatea de a introduce plângeri la CEDO. După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţia 17

europeană, are posibilitatea de a depune opinii scrise şi de a participa la procedura orală din cadrul CEDO. La 10 mai 1990 a fost creată la Veneţia Comisia Europeană pentru De-mocraţie prin Drept, organism consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice prin recomandări de îmbunătăţire a constituţiilor naţionale şi a legilor de bază. 4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) În anii 70, pentru a dezamorsa tensiunile Războiului rece, ţările din spaţiul despărţit de cortina de fier s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri, au adoptat în 1975 Actul Final de la Helsinki, în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuiau să guverneze relaţiile dintre ele: a) egalitatea suverană a statelor; b) abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau aplicarea forţei; c) inviolabilitatea graniţelor; d) integritatea teritorială a statelor; 18

e) soluţionarea paşnică a conflictelor; f) neamestecul în treburile interne; g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religioase şi de convingere; h) egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare al popoarelor; i) cooperarea între state; j) îndeplinirea obligaţiilor internaţionale cu bunăcredinţă. Scopurile CSCE au fost următoarele: a) promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în care popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată; b) depunerea de eforturi pentru un proces de detensionare viabil; c) recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa, respectiv a interesului comun în dezvoltarea cooperării între statele membre; d) recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume; 19

e) acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a progresului economic şi social şi a prosperităţii popoarelor. În 1990, CSCE a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, prin care statele participante au anunţat începutul unei noi epoci, cea a democraţiei în Europa. La întâlnirea din 6 decembrie 1994 a CSCE, care a avut loc la Budapesta, statele participante au decis transformarea conferinţei în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (56 de state membre) 6. Cele mai importante organe ale OSCE 7 sunt: I. Organe decizionale: Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (Summit Meetlng), la care sunt fixate misiunile şi priorităţile OSCE, respectiv se evaluează starea securităţii în spaţiul OSCE, are loc din 3 în 3 ani, fiind precedată şi pregătită de o Conferinţă de examinare (Review Conference). Consiliul OSCE sau Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul miniştrilor 6 www.osce.org/about. 7 H-A. Schraepler, op. cit., p. 165-169; A. Blaho, A. Prandler, op cit., p. 272-275. 20

afacerilor externe şi este îndreptăţit să dezbată şi să ia decizii în probleme relevante pentru organizaţie. Consiliul Permanent, format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena, se ocupă de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor şi de managementul crizelor; funcţionează în întâlniri săptămânale. Forumul pentru cooperare în securitate (din 1992), cu întâlniri săptămânale, care au ca temă discutarea şi luarea unor decizii privind aspectele militare ale securităţii în zona OSCE. II. Structuri de executare: Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai statelor membre. Secretarul general este numit pe o perioadă de 3 ani de Consiliul Ministerial şi activează ca reprezentant al Preşedintelui în exerciţiu şi ca şef al administraţiei OSCE. Secretariatul are sediul la Viena şi un birou la Praga. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale (această funcţie a fost îndeplinită de Max van Der Stoel, Rolf Ekeus şi Kurt Vollebaek). Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia) este un organ care îşi desfăşoară activitatea în domeniul observării alegerilor, dezvoltării 21

democratice, respectării drepturilor omului, toleranţei şi nediscriminării. Reprezentantul pentru libertatea mass-mediei (Viena). Misiunile OSCE în diferite ţări. III. Alte structuri şi instituţii: Adunarea Parlamentară a OSCE, formată din parlamentarii delegaţi de statele membre. Curtea de conciliere şi de arbitraj cu sediul la Geneva, care soluţionează conflictele ce se ivesc între statele membre OSCE. În prezent, OSCE întruneşte 56 de state din Europa, Asia Centrală şi America de Nord şi este o organizaţie internaţională de politica securităţii, care se ocupă însă şi de dimensiunea umană şi economică, respectiv protecţia mediului. OSCE asigură un for pentru negocieri politice şi pentru luări de decizii în domeniul avertizării timpurii, prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post-conflict. Statele membre beneficiază de un statut de egalitate, deciziile sunt luate pe bază de consens politic, dar acestea nu au forţă obligatorie. 22

5. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Econimică (OCDE) La 12 iulie 1947 s-a ținut la Paris o conferință de cooperare economică europeană pentru întocmirea unui program de reconstrucție și de evaluare a ajutorului necesar oferit prin Planul Marshall, la care au participat 16 țări europene(austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia,Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția, Turcia) 8. La 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția ce a instituit Organizația Europeană de Cooperare Econimică. Ulterior umărul statelor membre s-a mărit la 18: Republica Federală Germania (1949) și Spania (1959). Statele Unite ale Americii și Candada dețineau statutul de state asociate. Obiectivele OECE: coordonarea executării programului de redresare europeană, modernizarea utilajelor de producție, liberalizarea schimburilor, restabilirea convertibilității onedelor europene și pe acela de a veghia asupra realizării stabilității monetare, precum și a unui grad sporit de ocupare a forței de muncă. 8 S.V. Raepenbusch, Drept institutional al Uniunii Europene, Ed. Rosetii nternational, 2014, p. 29-30. 23

În ceea ce privește politicile economice implementate, OECE a instituit o procedură de control periodic asupra fiecărei țări membre, aflat încă în vigoare în cadrul OCDE, organizația care a preluat ștafeta de la OECE. La sfârșitul perioadei anilor 50, economiile europene se redresaseră, resticțiile cantitative fuseseră în număr mare suprimate, discriminarea, mai ales față de Statele Unite ale Americii, luase sfârșit, iar monedele europene redeveniseră convertibile. În anul 1961 OECE s-a transformat în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) la care se adăugau Statele Unite ale Americii și Canada ca membrii fondatori. OCDE are în prezent 32 de state membre(pe lângă cel 18 amintite s-au alăturat: Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă, mexic, Cehia, Coreea, Polonia, Ungaria, Slovacia, Chile și Slovenia). Obiectivele OCDE constau în creșterea economică durabilă și dezvoltarea comerțului mondial pe baza multilateralismului și a nediscriminării, a liberalizării schimburilor, a creșterii nivelului de trai, a ajutorului acordat dezvoltării, a dezvoltării ocupării forței de muncă și a stabilității financiare. În acest scop, organizația oferă guvernelor un cadru care să le permită să- și compare experiențele în materie de 24

acțiune publică, să caute răspunsuri la probleme comune, prin identificarea practicilor adecvate și să-și coordoneze politicile naționale sau internaționale. 25

Capitolul II Apariția și evoluția comunităților europene și a Uniunii Europene La 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman elaborează împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, un plan privind înfiinţarea Uniunii Montane", cu scopul împiedicării izbucnirii unui nou război între Franţa şi Germania, prin crearea unei autorităţi care să controleze producţia de cărbune şi oţel din cele două state. Pe baza acestui plan, şefii de stat şi de guvern din Germania, Franţa, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, la 27 martie 1951, au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a marcat începutul comunităţilor europene Primul preşedinte al înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet, al Consiliului Ministerial Special Konrad Adenauer, Adunarea Comună a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak, iar Curtea de Justiţie de către Massimo Pilotti. La 30 decembrie 1952 a apărut primul Jurnal Oficial al CECO. Comunitatea, denumită şi Europa celor 6, era o mică Europă cu conducere franceză, cu sediul principal la 26

Luxembourg, în care francezii, cu preţul renunţării la o parte din suveranitate, controlau potenţialul german, iar nemţii, deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca parteneri cu drepturi egale. Nu trebuie însă uitat că realizatorii acestui tratat - Robert Schumann, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer - făceau parte toţi din marea familie politică a partidelor creştin-democrate. Uniunea de Vest (Western European Union), înfiinţată în 1948 prin Pactul de la Bruxelles, în 1955, după aderarea Germaniei şi Italiei, se transformă în Uniunea Europei Occidentale (UEO), care este o organizaţie de apărare paralelă cu NATO, având menirea de a menţine identitatea europeană în politica de securitate. În data de 1-2 iunie 1955 a avut loc Conferinţa de la Messina a miniştrilor de externe CECO, unde, pe baza Memorandumului ţărilor Benelux, a fost elaborat un program cu 6 puncte şi a fost format un comitet sub preşedinţia lui Paul Henri Spaak și pentru elaborarea unui plan privind crearea unei comunităţi economice şi a uneia nucleare. Comitetul a depus un raport în această temă la 27 aprilie 1956, pe baza căruia un alt comitet format din reprezentanţii guvernelor înfiinţat la Conferinţa miniştrilor de externe CECO din Veneţia (29-30 mai 1956) a fost chemat să elaboreze textul concret al tratatelor de înfiinţare. 27

Pe data de 25 martie 1957, în Capitoliu la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO. Scopurile principale ale CEE sunt crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre şi crearea unei pieţe comune cu asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. Sarcina principala pentru EURATOM este controlul industriei nucleare şi asigurarea cooperării în acest domeniu. însă, chiar şi în această perioadă de început, dezideratul reprezentanţilor statelor membre era de a pune in acelaşi timp bazele cooperării politice. în acest sens, reprezentativă este declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei, care a spus: Noi nu integrăm economie, ci politică. Nu vom împărţi numai mobila, ci vom construi împreună o casă nouă şi mai spaţioasă. Tot în 1957, prin Convenţia relativă privind organele comunitare comune, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Parlamentul. în rest, CECO şi-a păstrat înalta Autoritate şi Consiliul Ministerial, iar CEE şi EURATOM au beneficiat 28

de serviciile a câte unei Comisii, Consiliu Ministerial, respectiv de un Comitet Economic şi Social comun. La începutul anului 1958 a avut loc şi înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii (BEI), ca instituţie comunitară autonomă cu sediul la Luxembourg. În domeniul financiar-vamal, în 1958 are loc scăderea taxelor vamale interne şi intră în vigoare Convenţia Monetară Europeană în vederea stabilizării sistemului monetar, care înlocuieşte Uniunea Europeană de Plăţi fondată în 1951. Tot în acest an, şapte state membre ale Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE) (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia) adoptă la Stockholm tratatul de bază al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în vigoare în data de 4 ianuarie 1960, dorind să fie o replică la înfiinţarea comunităţilor. Anul 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială în domeniul vamal între statele membre, ca o treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice, iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comunitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar. La 30 iulie 1960 are loc întâlnirea de Gaulle - Adenauer la Palatul Ramboullet, unde primul propune o 29

întâlnire periodică în cadrul unei Conferinţe permanente a tuturor şefilor de state şi de guverne. Din 1 octombrie 1961 OECE se transformă în Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), SUA şi Canada alăturându-se membrilor vechi, considerându-se că procesul reconstrucţiei Europei Occidentale a luat sfârşit şi urmează o etapă a dezvoltării. În 1963 Franţa şi Germania au încheiat Tratatul Elysée (tratat de prietenie), prin care au convenit că se vor consulta în mod reciproc în probleme de politică externă. La 25 iunie 1963, preşedintele american J.F. Kennedy, într-un discurs ţinut în celebra Paulskirche din Frankfurt, propune crearea unui parteneriat atlantic" în domeniul politicii externe. Anul 1965 a început promiţător pentru cursul integrării europene prin semnarea Tratatului de fuziune, potrivit căruia a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie Parlamentul European (rebotezat în 30 martie 1962 din Adunarea Parlamentară Europeană), Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. Unificarea organelor nu a însemnat însă şi unificarea celor trei Comunităţi, acestea păstrându-şi în continuare existenţa de sine stătătoare, în timp ce organelor comune le reveneau 30

atribuţii şi obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi. La 30 iunie 1965 izbucneşte cea mai profundă criză din istoria integrării europene, când Franţa, refuzând propunerile Comisiei de finanţare a pieţei agrare, va rămâne timp de 7 luni departe de toate şedinţele Consiliului Ministerial, aplicând aşa-zisa politica a scaunului gol'', încercând prin aceasta împiedicarea trecerii la sistemul votului majoritar în adoptarea deciziilor, aşa cum prevedeau tratatele comunitare. De fapt, preşedintele Charles de Gaulle dorea să păstreze dreptul la veto al statelor membre şi se opunea aderării Angliei. La conferinţa miniştrilor de externe ai CEE (28-29 ianuarie 1966) criza scaunului gol ia sfârşit prin Compromisul de la Luxembourg, care prevede posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul în care, prin decizia ce se va lua, ar fi afectate interesele vitale ale unui stat membru. Acest lucru însemna păstrarea de facto a votului prin unanimitate. Uniunea Vamală preconizată de Tratatul CEE, planificată pentru 31 decembrie 1969, este realizată cu 18 luni mai repede, la 1 iulie 1968, acest lucru însemnând abolirea tuturor taxelor vamale interne pentru produsele industriale şi meşteşugăreşti, interzicerea politicii 31

contingentărilor sau limitărilor cantitative şi introducerea unor taxe vamale comune în comerţul cu state terţe. După ce în 1963 CEE a încheiat un tratat de asociere la Yaounde (Camerun) cu 17 state africane şi Madagascar, în 1968, urmând politica sa de colaborare cu statele în curs de dezvoltare, încheie tratatul de asociere, denumit Tratatul de la Arusha, cu Tanzania, Uganda şi Kenia. În 1969, odată cu retragerea lui Charles de Gaulle de la preşedinţie, ia sfârşit şi politica obstrucţionistă a Franţei. Noul preşedinte, Georges Pompidou, a iniţiat o întâlnire la nivel înalt la Haga, unde şefii de stat şi de guverne au căzut de acord privind primirea de noi membri şi realizarea treptată a unei uniuni economice şi monetare până în anul 1980. Din 1 ianuarie 1970 începe politica comună de comerţ exterior şi se preconizează ca din 1975 Comunităţile să treacă la mijloace de finanţare proprii. Pe planul politicii externe se acceptă Planul Davignon ca fundament pentru Cooperarea Politică Europeană (1970). Din 1 februarie 1971 intră în vigoare politica comună de pescuit, respectiv tratatele de asociere cu teritoriile extraeuropene ale statelor membre şi se introduce Sistemul preferinţelor vamale generale în comerţul cu 91 de state în curs de dezvoltare neasociate. 32

Optimismul acestei perioade este ilustrat şi prin adoptarea Planului Werner. Pierre Wemer era un politician luxemburghez, care a propus înfiinţarea treptată până în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Acest lucru ar fi însemnat armonizarea treptată a politicilor monetare naţionale, îngheţarea cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice. Din păcate, reuşita acestui plan a fost compromisă prin ridicarea convertibilităţii dolarului cu aur. Ca reacţie la destabilizarea financiară mondială cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods, comunităţile introduc, la 24 aprilie 1972, cursul de schimb european, numit şi Şarpele valutar", care avea menirea de a obliga statele participante ca, prin cooperare între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de devize, să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun acord, de la care să nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5% în minus sau în plus. 1 ianuarie 1973 a adus primul val de extindere a CE prin aderarea Angliei, Danemarcei şi a Irlandei. La o prezenţă la ume de 46,5%, populaţia Norvegiei a votat împotriva aderării cu o majoritate de 53,5%. La 10 decembrie 1974, la întâlnirea de vârf a şefilor de stat şi de guverne din Paris, s-a decis ca din anul 1975 aceste întâlniri să poartă denumirea de Consiliu European şi 33

în viitor să se întrunească de cel puţin trei ori pe an. Consiliul European a devenit astfel un for suprem care trasează direcţiile de acţionare şi de dezvoltare a Comunităţilor, fără a avea calitatea de organ comunitar. La 28 februarie 1975 a fost semnată Convenţia Lomé între CEE şi 46 de state din zona Africa-Caraibe- Pacific (ACP), care a abrogat Tratatele Arusha şi Yaounde. În martie 1975 se înfiinţează Comitetul pentru politica regională şi Fondul Regional European (asigurarea coeziunii = dezvoltare uniformă) şi este semnată Convenţia de la Bruxelles privind înfiinţarea Curţii de Conturi Europene. Începând din anul 1978. potrivit unei rezoluţii adoptate de Parlamentul European, ca denumire colectivă pentru cele trei Comunităţi Europene se poate folosi denumirea de Comunitatea Europeană. Din 1 ianuarie 1979 sistemul şarpelui valutar" a fost schimbat de Sistemul Monetar European, care avea trei elemente de bază: ECU (European Currency Unit), mecanismul de curs valutar şi Fondul European de Cooperare Monetară. ECU, stabilită pe baza unui coş valutar, a funcţionat ca unitate de decont între statele membre în care greutatea valutelor naţionale era determinată de cota de participare în circuitul comercial 34

intern. în cadrul mecanismului de curs valutar era stabilită banda de fluctuaţie pentru monedele naţionale între +/- 2,25% (pentru unele monede +/- 6%), procentul de depreciere sau de apreciere în relaţiile intervalutare. În cazul în care o valută avea derogări nepermise, statul în cauză putea solicita de la Fondul sus-amintit credite de scurtă durată pentru echilibrarea cursului de Gaullé a respins prin exercitarea dreptului de veto aderarea Angliei, pe motiv că nu este suficient de pregătită. Marea Britanie s-a dovedit a fi un stat membru imprevizibil, deoarece în anul următor aderării, după ce laburiştii au câştigai alegerile, noul prim ministru Harold Wilson a organizat un nou referendum privind aderarea, însă populaţia, cu 67,2% voturi proaderare, i-a acordai un vot de blam usturător. Între 7 şi 10 iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea membrilor Parlamentului European, cu o participare de cca. 61% din partea electoratului european. Până la această dată, membrii Parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali. Din 1981 Grecia a devenit a zecea ţară membră a Comunităţilor. Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până acum când un teritoriu european a părăsit Comunitatea, deoarece Groenlanda, ca teritoriu danez care se bucură de 35

autonomie, pe baza referendumului a decis ieşirea din Comunităţi. Tot în 1985 au fost semnate Tratatele de aderare la CE ale Spaniei şi Portugaliei, care au intrat în vigoare din 1 ianuarie 1986. Anii 1986 şi 1987 pot fi numiţi anii primei reforme a dreptului comunitar originar, deoarece, la 17 februarie 1986, a fost semnat Actul Unic European" (AUE), care a intrat în vigoare din 1 iulie 1987. Prin AUE, prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate, cum ar fi cercetarea, protecţia mediului înconjurător, politica socială sau dezvoltarea tehnologică, şl s-a preconizat crearea unei pieţe interne până la sfârşitul anului 1992. Totodată, drepturile Parlamentului European au fost extinse în procedura legislativă-declzională, iar în cadrul Consiliului s-a introdus din nou principiul votului majoritar. Prin AUE, cooperarea politică europeană dobândeşte un suport juridic, iar Consiliul European este ancorat formal în dreptul primar, după ce de facto a funcţionat din anii 70. La 26 mai 1986, steagul care din 1955 aparţinea Consiliului Europei, reprezentând douăsprezece stele aurii aflate sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru închis, a devenit drapelul oficial al Comunităţilor. 36

Simbolurile CE şi UE de-a lungul timpului s-au înmulţit, în prezent UE având, pe lângă ziua oficială (9 mai), un Imn oficial (Simfonia a IX-a sau Oda bucuriei" de Ludwig van Beethoven), moneda euro" ( ) şi chiar şi un slogan european oficial ( Unitate în diversitate ). La 13 iunie 1985, Consiliul Miniştrilor de cultură a decis ca în fiecare an câte un oraş european să fie declarat capitală culturală europeană", primul oraş care a primit acest litiu fiind Atena. Potrivit celei de a 52-a Declaraţii la Tratatul de la Lisabona referitoare la simbolurile Uniunii Europene, Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Italia, Cipru, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România, Slovenia şi Slovacia declară că drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din Oda Bucuriei" din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza Unitate in diversitate", euro ca monedă a Uniunii Europene şi Ziua Europei sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte pentru aceste state simbolurile apartenenţei comune a cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta. La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994). 37

În 1990 statele membre au ajuns la concluzia că, odată cu dispariţia Europei bipolare", este timpul ca uriaşul economic să nu mai fie un pitic politic şi cooperarea să fie extinsă şi la nivel politic şi au început pregătirile pentru elaborarea unui tratat privind înfiinţarea Uniunii Europene. S-a discutat despre adâncirea integrării şi despre uniunea politică, despre sisteme decizionale cu vot majoritar şi subsidiaritate (memorandumul belgian), politică externă şi de securitate comună (iniţiativa Kohl-Mitterand), despre întărirea competenţelor legislative ale Parlamentului pentru înlăturarea deficitului democratic, despre introducerea unei cetăţenii unionale şi înfiinţarea unui sistem eficient pentru combaterea criminalităţii transfrontalière (care a crescut semnificativ odată cu apariţia turiştilor din Europa de Est). Pentru punerea în practică a năzuinţelor de mai sus, Consiliul European a decis la Roma (14-15 decembrie 1990) înfiinţarea a două conferinţe interguvernamentale care să lucreze paralel, una pentru problemele UEM şi cealaltă pentru Uniunea Politică. O altă provocare în faţa CE era voinţa de aderare manifestată de statele Europei Centrale şi de Est, motiv pentru care, la 27 august 1990, Comisia a stabilit liniile directoare şi scopurile Tratatelor de asociere care urmau să fie încheiate cu aceste state ca o primă treaptă spre aderare. 38

România a semnat, la 22 octombrie 1990, un tratat de cooperare cu Comunitatea Europeană. În noiembrie 1991, C.E. a aderat la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi a devenit prima organizaţie internaţională membră cu drepturi depline într-o instituţie specializată a ONU. Consiliul Ministerial votează în 1992 Codul vamal comunitar. La 7 februarie 1992, la Maastricht, a avut loc semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii Europene, iar la 2 mai 1992, la Porto, semnarea Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi AELS. Ratificarea Tratatului privind UE a fost însă împiedicată de rezultatul negativ al referendumului organizat în Danemarca. În decembrie 1992 însă, la Consiliul European de la Edinburgh, se acceptă ca Danemarca să aibă un statut special, care constă în neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei unionale şi la politica de apărare comună. La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia tratatul de înfiinţare a Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb (CEFTA). 39

Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a comunităţilor, ceea ce înseamnă circulaţia liberă şi deplină a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. La 1 februarie 1993, România a semnat cu CE aşanumita Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere, precum şi o convenţie interimară privind relaţiile comerciale. Începând din data de 1 noiembrie 1993, după încheierea tuturor procedeelor de ratificare, a intrat în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht. De la această dată, Consiliul Ministerial îşi schimbă denumirea în Consiliu al UE, iar Comisia devine Comisia Europeană. Uniunea Europeană a început să funcţioneze ca un cadru comun şi unic pentru integrarea de tip supranaţional care avea loc în cele trei Comunităţi (pilonul I), respectiv pentru formele de cooperare interguvemamentale denumite Cooperare în domeniul afacerilor interne şi ale justiţiei" (pilonul II) şi Politica externă şi de securitate comună" (pilonul III). La 1 ianuarie 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia la UE. Norvegia şi Elveţia, care de asemenea au cerut aderarea, eşuează din nou din cauza referendumurilor negative. În urma acestui val de aderare, UE, cu 7% din populaţia globului (368 milioane de cetăţeni), producea 40

23% din GDP- ul mondial şi avea o cotă de participare de 19% la comerţul mondial. Totodată, după SUA, Japonia şi Canada, în UE era cel mal ridicat nivel de trai. Anul 1995 este anul intrării în vigoare a Tratatului de la Schengen. La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial cererea de aderare la UE. Tot în acest an, statele membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească, ce va intra în vigoare în 1998. La 2 octombrie 1997, după un an de negocieri, are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam. Noutăţile principale aduse de acest tratat sunt: renumerotarea articolelor tratatelor de bază, instituirea funcţiei de înalt Reprezentant pentru politica externă în persoana secretarului Consiliului UE, introducerea abţinerii constructive şi a cooperării intensificate, includerea Cartei Sociale în textul Tratatului CEE. În primăvara lui 1998, după ce toate statele asociate în perioada 1994-1996 au depus cereri de aderare, au fost începute negocierile cu 6 state: Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria. La 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică euro în decontările scriptice in 11 state europene care au 41

îndeplinit criteriile de convergenţă, eveniment ce a marcat începutul celei de a lll-a faze pentru UEM (1999-2002). Grecia s-a alăturat zonei euro doar la 1 ianuarie 2001. Începând din 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam. Tot în 1999 Comunităţile s-au confruntat cu o criză internă la nivelul Comisiei. În data de 15 ianuarie 2000, între UE şi România au început negocierile de aderare. Reprezentaţii ţării noastre au indicat ca dată unilaterală a aderării data de 1 ianuarie 2007. Prin documentul intitulat Agenda 2000", statele membre au aprobat fonduri separate pentru sprijinirea statelor candidate, la care accesul se face prin fondurile PHARE, ISPA, SAPARD destinate dezvoltării instituţionale interne, dezvoltării infrastructurii, protecţiei mediului, modernizării agriculturii şi dezvoltării regionale. La 23 iunie 2000, la Cotonou (Benin), CEE semnează cu statele ACP o Convenţie care a intrat în vigoare în anul 2003 în locul Tratatului Lomé IV cu valabilitate până în 2020. La 7 decembrie 2000, la Nisa, a avut loc proclamarea unei Carte a drepturilor fundamentale a UE care, pe lângă drepturile fundamentale clasice prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de 42

Convenţia europeană a drepturilor omului, prevedea şi drepturi de nouă generaţie, cum ar fi dreptul la protecţia secretului datelor personale, drepturi bioetice sau dreptul la o administraţie funcţională. Acest catalog, deşi enunţat, nu a fost aplicabil şi soarta lui urma să fie dezbătută în aşanumitul proces post-nisa", care urma să se încheie în anul 2004. Ulterior, această Cartă a fost preluată în Proiectul Constituţiei UE, în partea a ll-a. În data de 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvemamentală reunită la Nisa în Franţa a elaborat textul unui nou tratat de modificare a dreptului originar comunitar. Misiunea acestei reuniuni a fost de fapt soluţionarea problemelor legate de reforma instituţională şi de extinderea UE spre Est, nesoluţionate prin Tratatul de la Amsterdam. Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001. Chiar dacă nu aduce modificări spectaculoase, este primul tratat care se referă deja la 27 de state membre, ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de Est. La 11 decembrie 2001, Comisia a adoptat Cartea Verde a creării unei procuraturi europene, în vederea protejării intereselor financiare ale Comunităţilor prin instrumentele dreptului penal, 43

La 1 ianuarie 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28 februarie 2002, moneda unică a devenit singurul mijloc de plată şi în ministatele europene, dată la care s-a încheiat a lll-a şi ultima etapă a UEM. La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa. La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de aderare cu 10 state din Europa de Est. La 20 iunie 2003, cu ocazia întâlnirii de vârf de la Thessalonic, statele membre au primit proiectul Constituţiei Europene, care a fost elaborat de Convent în perioada februarie 2002 - iunie 2003. La 5 octombrie 2003, la Roma, s-a întrunit conferinţa interguvemamentală în vederea adoptării Constituţiei Europene. Conform planului iniţial, proiectul constituţional trebuia aprobat până în martie 2004, Constituţia urma să fie semnată la 9 mai 2004. Intrarea în vigoare era preconizată pentru 2005. La 1 mai 2004 a intrat în vigoare tratatul de aderare cu primele 10 state din Europa Centrală şi de Est, şi anume; Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru. Cel mai mare val de aderare a adus o creştere a populaţiei UE cu 100 de 44

milioane de oameni. Macedonia a depus cerere de aderare la CE, iar Egiptul a semnat un acord de asociere cu CE. La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern şi miniştrii de externe au semnat Tratatul privind Constituţia Uniunii Europene. Anul 2005 poate fi numit anul crizei constituţionale", deoarece, după ce la 20 februarie Spania a ratificat prima Constituţia UE, la 29 mai şi 1 iunie, populaţia din Franţa şi Olanda, întrebată în cadrul unui referendum, a votat împotriva ratificării. Procesul de ratificare a fost relansat la 10 iulie, când Luxemburg a votat pentru ratificarea Constituţiei UE. Anul 2005 va rămâne în istorie un an important pentru România, întrucât, la 13 aprilie, Parlamentul European a aprobat cererile de aderare a României şi Bulgariei la CE şi UE, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. Slovenia a aderat din 1 ianuarie 2007 la zona euro, devenind a 13-a ţară din UE unde este în circulaţie această monedă. Anul 2007 a adus aderarea României şi Bulgariei la UE. Astfel, numărul statelor membre a crescut la 27, numărul limbilor oficiale la 23, iar numărul populaţiei la 492,8 milioane. 45