DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN. Lect. Univ. drd. Țăpuș Iulia

DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN Lect. Univ. drd. Țăpuș Iulia 1

Capitolul I Organizaţiile internaționale 1. Organizația internațională. Definiție, trăsături și clasificare. 1.1. Definiție Organizaţia internaţională este o asociaţie de state suverane care urmăresc realizarea unui scop comun, constituită printr-un tratat, dotată cu un statut (o constituţie), cu organe proprii şi care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre 1. Pe scurt, organizaţiile internaţionale sunt forme permanente, instituţionalizate ale cooperării dintre state în diferite domenii (în prezent sunt aproximativ 350 de organizaţii internaţionale guvernamentale). 1. 2. Trasături sunt 2 : Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale 1 G. Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2012, p.1. 2 M.I. Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi, 1994. 2

a) este o asociaţie liberă de state (statele aderă la organizaţiile internaţio-nale pe baza deciziei lor suverane cu ocazia constituirii acestora, iar în organizaţiile deja existente la primirea unui nou stat este nevoie de acordul statelor membre); b) tratatul de constituire (tratat internaţional multilateral) reprezintă de cele mai multe ori statutul organizaţiei. în mod excepţional, există organizaţii internaţionale care nu au un tratat formal de constituire, de exemplu, OSCE sau Consiliul Nordic'2' 3 ; c) statutul cuprinde următoarele prevederi importante: obiectul şi sco-purile organizaţiei; principiile care guvernează activitatea organizaţiei; pro-cedura de primire a noilor membri; drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru; sistemul organelor; sancţiunile aplicabile membrilor; posibilităţile de modificare, amendare, revizuire a tratatelor constitutive; d) are organe proprii permanente şi organe cu întruniri periodice; e) are personalitate juridică (specializată şi limitată), ceea ce îi asigură o autonomie funcţională. Personalitatea juridică conferă organizaţiei interna-ţionale o existenţă 3 A. Blahö, A. Prandler, Nemzetközi szervezetek es intäzmönyek, Ed. Aula, Budapest, 2001, p. 32. 3

obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile internaţionale, ceea ce înseamnă că este un subiect de drept distinct. Organizaţiile internaţionale au personalitate juridică în ordinea juridică a statelor în care îşi au sediul şi o personalitate juridică de drept internaţional public, din care decurg următoarele drepturi: dreptul de legaţie pasivă şi activă; dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru daunele suferite; dreptul de a încheia tratate internaţionale; dreptul de a avea un buget propriu şi o autonomie financiară; dreptul la imunitatea sediului şi a funcţionarilor; f) este instrument de cooperare internaţională. 1. 3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale: a) după deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate (ONU) şi regionale (Liga Arabă, Organizaţia Unităţii Africane - OUA) sau chiar subregionale (Caribbean Community- Caricom); b) după competenţa lor: cu competenţă generală (ONU) şi cu compe-tenţă specială (OPEC); c) după calitatea membrilor: guvernamentale (NATO) şi non-guver namentale (Greenpeace); d) după posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi închise (în general cele militare, într-un fel şi Commonwealth); 4

e) după obiect: economice (CEFTA), politice (Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO); f) după modul de transfer ai unor atribuţii de suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă deplina egalitate suverană a statelor şi există posibilitatea invocării unui drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei). EURATOM şi Uniunea Europeană sunt organizaţii internaţionale regionale, cu competenţă specială, guvernamentale, deschise, preponderent economice, supranaţionalitatea lor fiind dovedită prin următoarele caracteristici: independenţa organelor şi funcţionarea lor permanentă; principiul luării deciziilor pe baza votului majoritar, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre; exercitarea competenţelor şi de către cel puţin un organ, care nu este compus din reprezentanţii organelor de stat şi care astfel se bucură de independenţă faţă de ordinele date de statele membre; normele juridice unionale sunt obligatorii pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată, 5

fără a necesita o recepţie" (ratificare) din partea legislativului naţional; există o protecţie juridică efectivă (competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti); cooperarea statelor membre are o finalitate politică - integrarea sau unificarea politică. Termenul de integrare provine din limba latină, integratio însemnând reproducerea, reconstrucţia unui întreg. Integrarea, spre deosebire de cooperarea internaţională pe baza dreptului internaţional public, înseamnă o contopire prin creştere comună în diferite domenii, mai precis înseamnă o cooperare mai strânsă orientată spre o finalitate politică şi economică în cadrul unei structuri unice noi, care a luat naştere prin transferarea de către state a unor competenţe decizionale şi de acţionare în favoarea unor instituţii şi organe supranaţionale. 2. Cele mai importante organizaţii internaţionale 1. Organizaţia Naţiunilor Unite În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, miniştrii de externe ai SUA, URSS şi Angliei, la Conferinţa 6

de la Moscova (30 octombrie 1943), respectiv la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), au decis înfiinţarea unei organizaţii internaţionale bazate pe egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a avut loc la Dumbarton Oaks în 1944 şi la care au participat şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la Conferinţa de la lalta din 4-11 februarie 1945 au fost soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul organizaţiei. Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26 iunie 1945 la San Fran-cisco şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. În prezent, ONU are 192 de membri (ultimele care au aderat sunt Elveţia şi Timorul de Est în septembrie 2002). La 10 decembrie 1948 a fost adoptată în cadrul ONU Declaraţia Universală a Drepturilor Omulur, această dată devenind Ziua mondială a drepturilor omului. România a aderat la ONU la 14 decembrie 1955. ONU, ca succesoare a Societăţii Naţiunilor, este o organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, atât în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa creată cu scopul sâ menţină pacea şi securitatea internaţională, să dezvolte relaţii prieteneşti intre naţiuni, sâ realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea 7

problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar. Sediile ONU se află la New York, Geneva şi Viena. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi araba. Organele ONU sunt următoarele: Adunarea Generală, care este formată din 5 membri şi 5 supleanţi din partea fiecărui stat membru, este organul principal al organizaţiei şi cel mai reprezentativ, abordând în sesiuni ordinare sau extraordinare orice problemă care intră în scopurile fixate de Carta ONU. Hotărârile Adunării Generale au în principiu caracter de recomandare. Consiliul de Securitate are 15 membri (reprezentare de 12:1), dintre care 5 permanenţi (SUA, Rusia, China, Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de 2 ani (5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa + Canada, Australia şi Noua Zeelandă). În probleme procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte decizii cu 9 voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii permanenţi. Este organul principal de acţiune şi de aplicare a măsurilor de constrângere pentru menţinerea păcii şi 8

securităţii internaţionale, adoptă hotărâri şi recomandări. Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru statele membre. Consiliul Economic şi Social are 54 de membri aleşi de AG ONU (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri, Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, Iar Europa Occidentală şi alte state 13. Este organul care coordonează activitatea ONU şi cooperarea statelor membre în domeniile economic, social, cultural, de educaţie şi sănătate publică, sub îndrumarea şi controlul Adunării Generale. Consiliul de Tutelă s-a ocupat de administrarea problemelor coloniale sau cu supravegherea statelor care au administrat popoare aflale pe teritorii ce nu se autoguvernau. Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga este principalul organ jurisdicţional al ONU, în activitate din 12 aprilie 1946. Secretariatul format din 15.000 de funcţionari este condus de un secretar general desemnat de AG ONU la propunerea Consiliului de Securitate (această funcţie a fost îndeplinită de următoarele persoane: Ban Ki-moon, Kofi Annan, Boutros Boutros-Gall, Javier Perâz de Cuâllar. U Thant, Dag Hammarskjold, Kurt Waldheim, Trygve Lie). 9

ONU, pe baza unor acorduri de afiliere, are o legătură specială cu anumite organizaţii internaţionale, care sunt cunoscute ca Instituţiile specializate ale ONU. 2. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 la Washington de 12 state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, Canada, SUA, Anglia, Franţa şi a intrat în vigoare la 24 august 1949. La 31 martie 1954 URSS a cerut aderarea la NATO. Această cerere a fost respinsă la data respectivă, dar din 1997 există un document de bază (tratat politic) semnat între Rusia şi NATO. Aderări: Grecia, Turcia (1952), Germania (1955), Spania (1982), Ungaria, Polonia, Cehia (1997). La 26 martie 2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România1 1, Slovacia şi Slovenia au semnat tratatele de aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 2 aprilie 2004, a avut loc aderarea oficială a lor. Albania şi Croaţia au aderat la 1 aprilie 2009, ridicând numărul statelor membre la 28. Franţa, în 1966, s-a retras din partea militară a organizaţiei. 10

NATO este o organizaţie militară şi are ca scop acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede că: Statele membre se obligă ca, în concordanţă cu Statutul Naţiunilor Unite, să regle-menteze orice conflict la care participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile inter-naţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU. Potrivit art. 5 din Tratat, Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor; pentru aceasta, ele stabilesc că, în cazul unui atac armat, fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din Statutul Naţiunilor Unite la apărare individuală şi colectivă, va acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a restabili securitatea teritoriului nord-atlantic. Din Tratat a fost dedusă doctrina Out of AreeT (în afara teritoriului), potrivit căreia statele membre nu au obligaţia de a participa la apărare în afara teritoriului statelor membre, dar fiecare stat membru poate decide în fiecare caz în parte să ia parte şi la acţiuni care depăşesc teritoriul sus-amintit. 11

Organele civile ale NATO 4 sunt: Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori la nivel de miniştri de externe sau de şefi de stat şi de guvern), la care participă şi Secretarul general (Jaap de Hoop Scheffer). Are reuniuni săptămânale la nivelul ambasadorilor statelor membre acreditaţi la NATO. Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi candidat. Comitetul pentru planurile de apărare (la nivelul miniştrilor apărării) şi Grupul de proiectare nucleară. Reuniunea Parlamentară (formată din parlamentari naţionali delegaţi, statutul acesteia de organ NATO este contestat). Secretariatul coordonează activitatea mai multor comitete şi grupuri de lucru: Organele militare sunt: Comitetul Militar este format din reprezentanţii militari acreditaţi la NATO şi se ocupă de concepţie şi coordonare. Stat-major integrat (şefii de stat major). 4 NATO Kezikonyv (Manual NATO), Budapest- Bruxelles, 1999, p. 40-45. 12

Comandamente militare multinaţionale: Comandamentul Aliat pentru Europa, Comandantul Aliat al Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mâ-necii, Grupul de planificare regională SUA-Canada. Colegiul de apărare NATO (formare profesională). Biroul de standardizare militară 5. Parteneriatul pentru pace, iniţiat de NATO în 1994, urmăreşte consolidarea legăturilor militare dintre NATO şi ţările Europei de Est, prin participarea acestora la misiuni de menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui drept de consultanţă acestora. 3. Consiliul Europei Statutul Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 la Londra de 10 state (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia, Anglia, Norvegia, Suedia) şi a intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul Europei este o organizaţie internaţională interguvernamentală, regională, care grupează statele democratice ale Europei. Scopul acestei organizaţii internaţionale este realizarea unei mai mari unităţi între membrii săi, pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi 5 www. nato.int. 13

principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social. În concret, Consiliul Europei acţionează pentru: apărarea drepturilor omului şi a democraţiei pluraliste (în 1950 a adoptat Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care până în anul 2011 a fost completată cu 14 +1 protocoale14); favorizarea conştientizării şi valorizării identităţii culturale europene, luptând împotriva oricărei forme de intoleranţă; căutarea de soluţii pentru problemele societăţii (minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia mediului înconjurător, bioetică, SIDA, droguri); sprijinirea ţărilor din Estul şi Centrul Europei, în vederea punerii în practică şi consolidării reformelor politice, legislative şi constituţionale, cu ajutorul unor importante programe de cooperare. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în prezent sunt 47 de state membre. România a aderat la această organizaţie la 7 octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului în 1994. Pot adera doar statele care acceptă moştenirea comună europeană privind domnia 14

legii", respectarea drepturilor omului şi democraţia pluralistă. Instituţiile Consiliului Europei: Comitetul Miniştrilor este organul competent să acţioneze în numele organizaţiei. Este format din miniştrii de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu în problemele interne şi de organizare şi contribuie la executarea hotărârilor judecătoreşti ale Curţii de Justiţie Europene a Drepturilor Omului. Deciziile cu caracter definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma unor rezoluţii. Adunarea Parlamentară este organul deliberativ (denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei statului respectiv la bugetul organizaţiei internaţionale. România are 10 membri şi 10 membri supleanţi în acest for. Adunarea adoptă patru categorii de texte: recomandări, rezoluţii, avize şi directive. Recomandările conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor, a căror aplicare intră în competenţa guvernelor. Rezoluţiile conţin 15

hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei. Avizele sunt în cea mai mare parte exprimate de Adunare asupra problemelor care îi sunt supuse de Comitetul Miniştrilor, cum ar fi admiterea de noi state membre în Consiliul Europei, dar pot viza şi proiectele de convenţii, bugetul, aplicarea Cartei sociale europene sau activităţile Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa. Directivele sunt de regulă instrucţiuni adresate de Adunare comisiilor sale. Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa există din 14 ianuarie 1994, funcţionează cu 2 camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile locale şi regionale. Conferinţa Organizaţiilor Internaţionale Nonguvernamentate din anul 2005 reprezintă mai mult de 400 de organizaţii ale societăţii civile, formând pilonul civil într-un quadrilogue cu primele trei instituţii amintite mai sus, fiind recunoscută ca instituţie. Decide pe linie politică, defineşte şi adoptă programe de acţiune. Se reuneşte de 3-4 ori pe an, pe perioada sesiunii ordinare a Adunării Parlamentare. 16

Secretariatul, în frunte cu un Secretar general şi un Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară, funcţionează ca organ de asistenţă, esenţialmente de natură tehnică şi administrativă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) este un organ înfiinţat prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi a dobândit statutul de organ jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din 1994 la Convenţie. Protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 1 noiembrie 1999. În anul 2011, România, într-o ierarhie oficială statistică, era pe locul 4 după Rusia, Turcia şi Italia la numărul de plângeri depuse de către cetăţenii proprii împotriva hotărârilor adoptate de instanţele judecătoreşti naţionale. Comisarul pentru drepturile omului funcţionează din 1999, având ca misiune monitorizarea respectării drepturilor fundamentale ale omului, promovarea informaţiilor şi educaţiei, asistarea statelor membre în acest domeniu, facilitarea activităţii ombudsmanilor naţionali. Comisarul îşi exercită funcţia independent şi nepărtinitor, fără a avea posibilitatea de a introduce plângeri la CEDO. După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţia 17

europeană, are posibilitatea de a depune opinii scrise şi de a participa la procedura orală din cadrul CEDO. La 10 mai 1990 a fost creată la Veneţia Comisia Europeană pentru De-mocraţie prin Drept, organism consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor democratice prin recomandări de îmbunătăţire a constituţiilor naţionale şi a legilor de bază. 4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) În anii 70, pentru a dezamorsa tensiunile Războiului rece, ţările din spaţiul despărţit de cortina de fier s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca rezultat al acestor întâlniri, au adoptat în 1975 Actul Final de la Helsinki, în care au fixat cele 10 principii fundamentale care trebuiau să guverneze relaţiile dintre ele: a) egalitatea suverană a statelor; b) abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau aplicarea forţei; c) inviolabilitatea graniţelor; d) integritatea teritorială a statelor; 18

e) soluţionarea paşnică a conflictelor; f) neamestecul în treburile interne; g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religioase şi de convingere; h) egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare al popoarelor; i) cooperarea între state; j) îndeplinirea obligaţiilor internaţionale cu bunăcredinţă. Scopurile CSCE au fost următoarele: a) promovarea unor legături reciproce mai bune, respectiv asigurarea condiţiilor în care popoarele pot trăi într-o pace veritabilă şi de durată; b) depunerea de eforturi pentru un proces de detensionare viabil; c) recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în Europa, respectiv a interesului comun în dezvoltarea cooperării între statele membre; d) recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi securitate în Europa şi în lume; 19

e) acordarea unei contribuţii pentru promovarea drepturilor fundamentale, a progresului economic şi social şi a prosperităţii popoarelor. În 1990, CSCE a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, prin care statele participante au anunţat începutul unei noi epoci, cea a democraţiei în Europa. La întâlnirea din 6 decembrie 1994 a CSCE, care a avut loc la Budapesta, statele participante au decis transformarea conferinţei în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (56 de state membre) 6. Cele mai importante organe ale OSCE 7 sunt: I. Organe decizionale: Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne (Summit Meetlng), la care sunt fixate misiunile şi priorităţile OSCE, respectiv se evaluează starea securităţii în spaţiul OSCE, are loc din 3 în 3 ani, fiind precedată şi pregătită de o Conferinţă de examinare (Review Conference). Consiliul OSCE sau Consiliul Ministerial se reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul miniştrilor 6 www.osce.org/about. 7 H-A. Schraepler, op. cit., p. 165-169; A. Blaho, A. Prandler, op cit., p. 272-275. 20

afacerilor externe şi este îndreptăţit să dezbată şi să ia decizii în probleme relevante pentru organizaţie. Consiliul Permanent, format din reprezentanţii statelor membre, cu sediul la Viena, se ocupă de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor şi de managementul crizelor; funcţionează în întâlniri săptămânale. Forumul pentru cooperare în securitate (din 1992), cu întâlniri săptămânale, care au ca temă discutarea şi luarea unor decizii privind aspectele militare ale securităţii în zona OSCE. II. Structuri de executare: Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie dintre miniştrii de externe ai statelor membre. Secretarul general este numit pe o perioadă de 3 ani de Consiliul Ministerial şi activează ca reprezentant al Preşedintelui în exerciţiu şi ca şef al administraţiei OSCE. Secretariatul are sediul la Viena şi un birou la Praga. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale (această funcţie a fost îndeplinită de Max van Der Stoel, Rolf Ekeus şi Kurt Vollebaek). Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Varşovia) este un organ care îşi desfăşoară activitatea în domeniul observării alegerilor, dezvoltării 21

democratice, respectării drepturilor omului, toleranţei şi nediscriminării. Reprezentantul pentru libertatea mass-mediei (Viena). Misiunile OSCE în diferite ţări. III. Alte structuri şi instituţii: Adunarea Parlamentară a OSCE, formată din parlamentarii delegaţi de statele membre. Curtea de conciliere şi de arbitraj cu sediul la Geneva, care soluţionează conflictele ce se ivesc între statele membre OSCE. În prezent, OSCE întruneşte 56 de state din Europa, Asia Centrală şi America de Nord şi este o organizaţie internaţională de politica securităţii, care se ocupă însă şi de dimensiunea umană şi economică, respectiv protecţia mediului. OSCE asigură un for pentru negocieri politice şi pentru luări de decizii în domeniul avertizării timpurii, prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi reabilitării post-conflict. Statele membre beneficiază de un statut de egalitate, deciziile sunt luate pe bază de consens politic, dar acestea nu au forţă obligatorie. 22

5. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Econimică (OCDE) La 12 iulie 1947 s-a ținut la Paris o conferință de cooperare economică europeană pentru întocmirea unui program de reconstrucție și de evaluare a ajutorului necesar oferit prin Planul Marshall, la care au participat 16 țări europene(austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia,Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția, Turcia) 8. La 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția ce a instituit Organizația Europeană de Cooperare Econimică. Ulterior umărul statelor membre s-a mărit la 18: Republica Federală Germania (1949) și Spania (1959). Statele Unite ale Americii și Candada dețineau statutul de state asociate. Obiectivele OECE: coordonarea executării programului de redresare europeană, modernizarea utilajelor de producție, liberalizarea schimburilor, restabilirea convertibilității onedelor europene și pe acela de a veghia asupra realizării stabilității monetare, precum și a unui grad sporit de ocupare a forței de muncă. 8 S.V. Raepenbusch, Drept institutional al Uniunii Europene, Ed. Rosetii nternational, 2014, p. 29-30. 23

În ceea ce privește politicile economice implementate, OECE a instituit o procedură de control periodic asupra fiecărei țări membre, aflat încă în vigoare în cadrul OCDE, organizația care a preluat ștafeta de la OECE. La sfârșitul perioadei anilor 50, economiile europene se redresaseră, resticțiile cantitative fuseseră în număr mare suprimate, discriminarea, mai ales față de Statele Unite ale Americii, luase sfârșit, iar monedele europene redeveniseră convertibile. În anul 1961 OECE s-a transformat în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) la care se adăugau Statele Unite ale Americii și Canada ca membrii fondatori. OCDE are în prezent 32 de state membre(pe lângă cel 18 amintite s-au alăturat: Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă, mexic, Cehia, Coreea, Polonia, Ungaria, Slovacia, Chile și Slovenia). Obiectivele OCDE constau în creșterea economică durabilă și dezvoltarea comerțului mondial pe baza multilateralismului și a nediscriminării, a liberalizării schimburilor, a creșterii nivelului de trai, a ajutorului acordat dezvoltării, a dezvoltării ocupării forței de muncă și a stabilității financiare. În acest scop, organizația oferă guvernelor un cadru care să le permită să- și compare experiențele în materie de 24

acțiune publică, să caute răspunsuri la probleme comune, prin identificarea practicilor adecvate și să-și coordoneze politicile naționale sau internaționale. 25

Capitolul II Apariția și evoluția comunităților europene și a Uniunii Europene La 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman elaborează împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, un plan privind înfiinţarea Uniunii Montane", cu scopul împiedicării izbucnirii unui nou război între Franţa şi Germania, prin crearea unei autorităţi care să controleze producţia de cărbune şi oţel din cele două state. Pe baza acestui plan, şefii de stat şi de guvern din Germania, Franţa, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, la 27 martie 1951, au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a marcat începutul comunităţilor europene Primul preşedinte al înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet, al Consiliului Ministerial Special Konrad Adenauer, Adunarea Comună a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak, iar Curtea de Justiţie de către Massimo Pilotti. La 30 decembrie 1952 a apărut primul Jurnal Oficial al CECO. Comunitatea, denumită şi Europa celor 6, era o mică Europă cu conducere franceză, cu sediul principal la 26

Luxembourg, în care francezii, cu preţul renunţării la o parte din suveranitate, controlau potenţialul german, iar nemţii, deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca parteneri cu drepturi egale. Nu trebuie însă uitat că realizatorii acestui tratat - Robert Schumann, Alcide de Gasperi şi Konrad Adenauer - făceau parte toţi din marea familie politică a partidelor creştin-democrate. Uniunea de Vest (Western European Union), înfiinţată în 1948 prin Pactul de la Bruxelles, în 1955, după aderarea Germaniei şi Italiei, se transformă în Uniunea Europei Occidentale (UEO), care este o organizaţie de apărare paralelă cu NATO, având menirea de a menţine identitatea europeană în politica de securitate. În data de 1-2 iunie 1955 a avut loc Conferinţa de la Messina a miniştrilor de externe CECO, unde, pe baza Memorandumului ţărilor Benelux, a fost elaborat un program cu 6 puncte şi a fost format un comitet sub preşedinţia lui Paul Henri Spaak și pentru elaborarea unui plan privind crearea unei comunităţi economice şi a uneia nucleare. Comitetul a depus un raport în această temă la 27 aprilie 1956, pe baza căruia un alt comitet format din reprezentanţii guvernelor înfiinţat la Conferinţa miniştrilor de externe CECO din Veneţia (29-30 mai 1956) a fost chemat să elaboreze textul concret al tratatelor de înfiinţare. 27

Pe data de 25 martie 1957, în Capitoliu la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO. Scopurile principale ale CEE sunt crearea unei uniuni vamale pe teritoriul statelor membre şi crearea unei pieţe comune cu asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. Sarcina principala pentru EURATOM este controlul industriei nucleare şi asigurarea cooperării în acest domeniu. însă, chiar şi în această perioadă de început, dezideratul reprezentanţilor statelor membre era de a pune in acelaşi timp bazele cooperării politice. în acest sens, reprezentativă este declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei, care a spus: Noi nu integrăm economie, ci politică. Nu vom împărţi numai mobila, ci vom construi împreună o casă nouă şi mai spaţioasă. Tot în 1957, prin Convenţia relativă privind organele comunitare comune, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Parlamentul. în rest, CECO şi-a păstrat înalta Autoritate şi Consiliul Ministerial, iar CEE şi EURATOM au beneficiat 28

de serviciile a câte unei Comisii, Consiliu Ministerial, respectiv de un Comitet Economic şi Social comun. La începutul anului 1958 a avut loc şi înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii (BEI), ca instituţie comunitară autonomă cu sediul la Luxembourg. În domeniul financiar-vamal, în 1958 are loc scăderea taxelor vamale interne şi intră în vigoare Convenţia Monetară Europeană în vederea stabilizării sistemului monetar, care înlocuieşte Uniunea Europeană de Plăţi fondată în 1951. Tot în acest an, şapte state membre ale Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE) (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia) adoptă la Stockholm tratatul de bază al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care a intrat în vigoare în data de 4 ianuarie 1960, dorind să fie o replică la înfiinţarea comunităţilor. Anul 1960 începe cu trecerea la prima egalizare parţială în domeniul vamal între statele membre, ca o treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice, iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comunitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul comunitar. La 30 iulie 1960 are loc întâlnirea de Gaulle - Adenauer la Palatul Ramboullet, unde primul propune o 29

întâlnire periodică în cadrul unei Conferinţe permanente a tuturor şefilor de state şi de guverne. Din 1 octombrie 1961 OECE se transformă în Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), SUA şi Canada alăturându-se membrilor vechi, considerându-se că procesul reconstrucţiei Europei Occidentale a luat sfârşit şi urmează o etapă a dezvoltării. În 1963 Franţa şi Germania au încheiat Tratatul Elysée (tratat de prietenie), prin care au convenit că se vor consulta în mod reciproc în probleme de politică externă. La 25 iunie 1963, preşedintele american J.F. Kennedy, într-un discurs ţinut în celebra Paulskirche din Frankfurt, propune crearea unui parteneriat atlantic" în domeniul politicii externe. Anul 1965 a început promiţător pentru cursul integrării europene prin semnarea Tratatului de fuziune, potrivit căruia a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie Parlamentul European (rebotezat în 30 martie 1962 din Adunarea Parlamentară Europeană), Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. Unificarea organelor nu a însemnat însă şi unificarea celor trei Comunităţi, acestea păstrându-şi în continuare existenţa de sine stătătoare, în timp ce organelor comune le reveneau 30

atribuţii şi obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei comunităţi. La 30 iunie 1965 izbucneşte cea mai profundă criză din istoria integrării europene, când Franţa, refuzând propunerile Comisiei de finanţare a pieţei agrare, va rămâne timp de 7 luni departe de toate şedinţele Consiliului Ministerial, aplicând aşa-zisa politica a scaunului gol'', încercând prin aceasta împiedicarea trecerii la sistemul votului majoritar în adoptarea deciziilor, aşa cum prevedeau tratatele comunitare. De fapt, preşedintele Charles de Gaulle dorea să păstreze dreptul la veto al statelor membre şi se opunea aderării Angliei. La conferinţa miniştrilor de externe ai CEE (28-29 ianuarie 1966) criza scaunului gol ia sfârşit prin Compromisul de la Luxembourg, care prevede posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul în care, prin decizia ce se va lua, ar fi afectate interesele vitale ale unui stat membru. Acest lucru însemna păstrarea de facto a votului prin unanimitate. Uniunea Vamală preconizată de Tratatul CEE, planificată pentru 31 decembrie 1969, este realizată cu 18 luni mai repede, la 1 iulie 1968, acest lucru însemnând abolirea tuturor taxelor vamale interne pentru produsele industriale şi meşteşugăreşti, interzicerea politicii 31

contingentărilor sau limitărilor cantitative şi introducerea unor taxe vamale comune în comerţul cu state terţe. După ce în 1963 CEE a încheiat un tratat de asociere la Yaounde (Camerun) cu 17 state africane şi Madagascar, în 1968, urmând politica sa de colaborare cu statele în curs de dezvoltare, încheie tratatul de asociere, denumit Tratatul de la Arusha, cu Tanzania, Uganda şi Kenia. În 1969, odată cu retragerea lui Charles de Gaulle de la preşedinţie, ia sfârşit şi politica obstrucţionistă a Franţei. Noul preşedinte, Georges Pompidou, a iniţiat o întâlnire la nivel înalt la Haga, unde şefii de stat şi de guverne au căzut de acord privind primirea de noi membri şi realizarea treptată a unei uniuni economice şi monetare până în anul 1980. Din 1 ianuarie 1970 începe politica comună de comerţ exterior şi se preconizează ca din 1975 Comunităţile să treacă la mijloace de finanţare proprii. Pe planul politicii externe se acceptă Planul Davignon ca fundament pentru Cooperarea Politică Europeană (1970). Din 1 februarie 1971 intră în vigoare politica comună de pescuit, respectiv tratatele de asociere cu teritoriile extraeuropene ale statelor membre şi se introduce Sistemul preferinţelor vamale generale în comerţul cu 91 de state în curs de dezvoltare neasociate. 32

Optimismul acestei perioade este ilustrat şi prin adoptarea Planului Werner. Pierre Wemer era un politician luxemburghez, care a propus înfiinţarea treptată până în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Acest lucru ar fi însemnat armonizarea treptată a politicilor monetare naţionale, îngheţarea cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice. Din păcate, reuşita acestui plan a fost compromisă prin ridicarea convertibilităţii dolarului cu aur. Ca reacţie la destabilizarea financiară mondială cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods, comunităţile introduc, la 24 aprilie 1972, cursul de schimb european, numit şi Şarpele valutar", care avea menirea de a obliga statele participante ca, prin cooperare între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de devize, să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun acord, de la care să nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5% în minus sau în plus. 1 ianuarie 1973 a adus primul val de extindere a CE prin aderarea Angliei, Danemarcei şi a Irlandei. La o prezenţă la ume de 46,5%, populaţia Norvegiei a votat împotriva aderării cu o majoritate de 53,5%. La 10 decembrie 1974, la întâlnirea de vârf a şefilor de stat şi de guverne din Paris, s-a decis ca din anul 1975 aceste întâlniri să poartă denumirea de Consiliu European şi 33

în viitor să se întrunească de cel puţin trei ori pe an. Consiliul European a devenit astfel un for suprem care trasează direcţiile de acţionare şi de dezvoltare a Comunităţilor, fără a avea calitatea de organ comunitar. La 28 februarie 1975 a fost semnată Convenţia Lomé între CEE şi 46 de state din zona Africa-Caraibe- Pacific (ACP), care a abrogat Tratatele Arusha şi Yaounde. În martie 1975 se înfiinţează Comitetul pentru politica regională şi Fondul Regional European (asigurarea coeziunii = dezvoltare uniformă) şi este semnată Convenţia de la Bruxelles privind înfiinţarea Curţii de Conturi Europene. Începând din anul 1978. potrivit unei rezoluţii adoptate de Parlamentul European, ca denumire colectivă pentru cele trei Comunităţi Europene se poate folosi denumirea de Comunitatea Europeană. Din 1 ianuarie 1979 sistemul şarpelui valutar" a fost schimbat de Sistemul Monetar European, care avea trei elemente de bază: ECU (European Currency Unit), mecanismul de curs valutar şi Fondul European de Cooperare Monetară. ECU, stabilită pe baza unui coş valutar, a funcţionat ca unitate de decont între statele membre în care greutatea valutelor naţionale era determinată de cota de participare în circuitul comercial 34

intern. în cadrul mecanismului de curs valutar era stabilită banda de fluctuaţie pentru monedele naţionale între +/- 2,25% (pentru unele monede +/- 6%), procentul de depreciere sau de apreciere în relaţiile intervalutare. În cazul în care o valută avea derogări nepermise, statul în cauză putea solicita de la Fondul sus-amintit credite de scurtă durată pentru echilibrarea cursului de Gaullé a respins prin exercitarea dreptului de veto aderarea Angliei, pe motiv că nu este suficient de pregătită. Marea Britanie s-a dovedit a fi un stat membru imprevizibil, deoarece în anul următor aderării, după ce laburiştii au câştigai alegerile, noul prim ministru Harold Wilson a organizat un nou referendum privind aderarea, însă populaţia, cu 67,2% voturi proaderare, i-a acordai un vot de blam usturător. Între 7 şi 10 iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea membrilor Parlamentului European, cu o participare de cca. 61% din partea electoratului european. Până la această dată, membrii Parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali. Din 1981 Grecia a devenit a zecea ţară membră a Comunităţilor. Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până acum când un teritoriu european a părăsit Comunitatea, deoarece Groenlanda, ca teritoriu danez care se bucură de 35

autonomie, pe baza referendumului a decis ieşirea din Comunităţi. Tot în 1985 au fost semnate Tratatele de aderare la CE ale Spaniei şi Portugaliei, care au intrat în vigoare din 1 ianuarie 1986. Anii 1986 şi 1987 pot fi numiţi anii primei reforme a dreptului comunitar originar, deoarece, la 17 februarie 1986, a fost semnat Actul Unic European" (AUE), care a intrat în vigoare din 1 iulie 1987. Prin AUE, prevederile tratatelor comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de activitate, cum ar fi cercetarea, protecţia mediului înconjurător, politica socială sau dezvoltarea tehnologică, şl s-a preconizat crearea unei pieţe interne până la sfârşitul anului 1992. Totodată, drepturile Parlamentului European au fost extinse în procedura legislativă-declzională, iar în cadrul Consiliului s-a introdus din nou principiul votului majoritar. Prin AUE, cooperarea politică europeană dobândeşte un suport juridic, iar Consiliul European este ancorat formal în dreptul primar, după ce de facto a funcţionat din anii 70. La 26 mai 1986, steagul care din 1955 aparţinea Consiliului Europei, reprezentând douăsprezece stele aurii aflate sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru închis, a devenit drapelul oficial al Comunităţilor. 36

Simbolurile CE şi UE de-a lungul timpului s-au înmulţit, în prezent UE având, pe lângă ziua oficială (9 mai), un Imn oficial (Simfonia a IX-a sau Oda bucuriei" de Ludwig van Beethoven), moneda euro" ( ) şi chiar şi un slogan european oficial ( Unitate în diversitate ). La 13 iunie 1985, Consiliul Miniştrilor de cultură a decis ca în fiecare an câte un oraş european să fie declarat capitală culturală europeană", primul oraş care a primit acest litiu fiind Atena. Potrivit celei de a 52-a Declaraţii la Tratatul de la Lisabona referitoare la simbolurile Uniunii Europene, Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Italia, Cipru, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România, Slovenia şi Slovacia declară că drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din Oda Bucuriei" din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza Unitate in diversitate", euro ca monedă a Uniunii Europene şi Ziua Europei sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte pentru aceste state simbolurile apartenenţei comune a cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta. La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994). 37

În 1990 statele membre au ajuns la concluzia că, odată cu dispariţia Europei bipolare", este timpul ca uriaşul economic să nu mai fie un pitic politic şi cooperarea să fie extinsă şi la nivel politic şi au început pregătirile pentru elaborarea unui tratat privind înfiinţarea Uniunii Europene. S-a discutat despre adâncirea integrării şi despre uniunea politică, despre sisteme decizionale cu vot majoritar şi subsidiaritate (memorandumul belgian), politică externă şi de securitate comună (iniţiativa Kohl-Mitterand), despre întărirea competenţelor legislative ale Parlamentului pentru înlăturarea deficitului democratic, despre introducerea unei cetăţenii unionale şi înfiinţarea unui sistem eficient pentru combaterea criminalităţii transfrontalière (care a crescut semnificativ odată cu apariţia turiştilor din Europa de Est). Pentru punerea în practică a năzuinţelor de mai sus, Consiliul European a decis la Roma (14-15 decembrie 1990) înfiinţarea a două conferinţe interguvernamentale care să lucreze paralel, una pentru problemele UEM şi cealaltă pentru Uniunea Politică. O altă provocare în faţa CE era voinţa de aderare manifestată de statele Europei Centrale şi de Est, motiv pentru care, la 27 august 1990, Comisia a stabilit liniile directoare şi scopurile Tratatelor de asociere care urmau să fie încheiate cu aceste state ca o primă treaptă spre aderare. 38

România a semnat, la 22 octombrie 1990, un tratat de cooperare cu Comunitatea Europeană. În noiembrie 1991, C.E. a aderat la Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi a devenit prima organizaţie internaţională membră cu drepturi depline într-o instituţie specializată a ONU. Consiliul Ministerial votează în 1992 Codul vamal comunitar. La 7 februarie 1992, la Maastricht, a avut loc semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii Europene, iar la 2 mai 1992, la Porto, semnarea Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi AELS. Ratificarea Tratatului privind UE a fost însă împiedicată de rezultatul negativ al referendumului organizat în Danemarca. În decembrie 1992 însă, la Consiliul European de la Edinburgh, se acceptă ca Danemarca să aibă un statut special, care constă în neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei unionale şi la politica de apărare comună. La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia tratatul de înfiinţare a Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb (CEFTA). 39

Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a comunităţilor, ceea ce înseamnă circulaţia liberă şi deplină a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. La 1 februarie 1993, România a semnat cu CE aşanumita Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere, precum şi o convenţie interimară privind relaţiile comerciale. Începând din data de 1 noiembrie 1993, după încheierea tuturor procedeelor de ratificare, a intrat în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht. De la această dată, Consiliul Ministerial îşi schimbă denumirea în Consiliu al UE, iar Comisia devine Comisia Europeană. Uniunea Europeană a început să funcţioneze ca un cadru comun şi unic pentru integrarea de tip supranaţional care avea loc în cele trei Comunităţi (pilonul I), respectiv pentru formele de cooperare interguvemamentale denumite Cooperare în domeniul afacerilor interne şi ale justiţiei" (pilonul II) şi Politica externă şi de securitate comună" (pilonul III). La 1 ianuarie 1995 au aderat Austria, Finlanda şi Suedia la UE. Norvegia şi Elveţia, care de asemenea au cerut aderarea, eşuează din nou din cauza referendumurilor negative. În urma acestui val de aderare, UE, cu 7% din populaţia globului (368 milioane de cetăţeni), producea 40

23% din GDP- ul mondial şi avea o cotă de participare de 19% la comerţul mondial. Totodată, după SUA, Japonia şi Canada, în UE era cel mal ridicat nivel de trai. Anul 1995 este anul intrării în vigoare a Tratatului de la Schengen. La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial cererea de aderare la UE. Tot în acest an, statele membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească, ce va intra în vigoare în 1998. La 2 octombrie 1997, după un an de negocieri, are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam. Noutăţile principale aduse de acest tratat sunt: renumerotarea articolelor tratatelor de bază, instituirea funcţiei de înalt Reprezentant pentru politica externă în persoana secretarului Consiliului UE, introducerea abţinerii constructive şi a cooperării intensificate, includerea Cartei Sociale în textul Tratatului CEE. În primăvara lui 1998, după ce toate statele asociate în perioada 1994-1996 au depus cereri de aderare, au fost începute negocierile cu 6 state: Cehia, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria. La 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică euro în decontările scriptice in 11 state europene care au 41

îndeplinit criteriile de convergenţă, eveniment ce a marcat începutul celei de a lll-a faze pentru UEM (1999-2002). Grecia s-a alăturat zonei euro doar la 1 ianuarie 2001. Începând din 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam. Tot în 1999 Comunităţile s-au confruntat cu o criză internă la nivelul Comisiei. În data de 15 ianuarie 2000, între UE şi România au început negocierile de aderare. Reprezentaţii ţării noastre au indicat ca dată unilaterală a aderării data de 1 ianuarie 2007. Prin documentul intitulat Agenda 2000", statele membre au aprobat fonduri separate pentru sprijinirea statelor candidate, la care accesul se face prin fondurile PHARE, ISPA, SAPARD destinate dezvoltării instituţionale interne, dezvoltării infrastructurii, protecţiei mediului, modernizării agriculturii şi dezvoltării regionale. La 23 iunie 2000, la Cotonou (Benin), CEE semnează cu statele ACP o Convenţie care a intrat în vigoare în anul 2003 în locul Tratatului Lomé IV cu valabilitate până în 2020. La 7 decembrie 2000, la Nisa, a avut loc proclamarea unei Carte a drepturilor fundamentale a UE care, pe lângă drepturile fundamentale clasice prevăzute de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de 42

Convenţia europeană a drepturilor omului, prevedea şi drepturi de nouă generaţie, cum ar fi dreptul la protecţia secretului datelor personale, drepturi bioetice sau dreptul la o administraţie funcţională. Acest catalog, deşi enunţat, nu a fost aplicabil şi soarta lui urma să fie dezbătută în aşanumitul proces post-nisa", care urma să se încheie în anul 2004. Ulterior, această Cartă a fost preluată în Proiectul Constituţiei UE, în partea a ll-a. În data de 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvemamentală reunită la Nisa în Franţa a elaborat textul unui nou tratat de modificare a dreptului originar comunitar. Misiunea acestei reuniuni a fost de fapt soluţionarea problemelor legate de reforma instituţională şi de extinderea UE spre Est, nesoluţionate prin Tratatul de la Amsterdam. Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001. Chiar dacă nu aduce modificări spectaculoase, este primul tratat care se referă deja la 27 de state membre, ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de Est. La 11 decembrie 2001, Comisia a adoptat Cartea Verde a creării unei procuraturi europene, în vederea protejării intereselor financiare ale Comunităţilor prin instrumentele dreptului penal, 43

La 1 ianuarie 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei. La 28 februarie 2002, moneda unică a devenit singurul mijloc de plată şi în ministatele europene, dată la care s-a încheiat a lll-a şi ultima etapă a UEM. La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa. La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de aderare cu 10 state din Europa de Est. La 20 iunie 2003, cu ocazia întâlnirii de vârf de la Thessalonic, statele membre au primit proiectul Constituţiei Europene, care a fost elaborat de Convent în perioada februarie 2002 - iunie 2003. La 5 octombrie 2003, la Roma, s-a întrunit conferinţa interguvemamentală în vederea adoptării Constituţiei Europene. Conform planului iniţial, proiectul constituţional trebuia aprobat până în martie 2004, Constituţia urma să fie semnată la 9 mai 2004. Intrarea în vigoare era preconizată pentru 2005. La 1 mai 2004 a intrat în vigoare tratatul de aderare cu primele 10 state din Europa Centrală şi de Est, şi anume; Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru. Cel mai mare val de aderare a adus o creştere a populaţiei UE cu 100 de 44

milioane de oameni. Macedonia a depus cerere de aderare la CE, iar Egiptul a semnat un acord de asociere cu CE. La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern şi miniştrii de externe au semnat Tratatul privind Constituţia Uniunii Europene. Anul 2005 poate fi numit anul crizei constituţionale", deoarece, după ce la 20 februarie Spania a ratificat prima Constituţia UE, la 29 mai şi 1 iunie, populaţia din Franţa şi Olanda, întrebată în cadrul unui referendum, a votat împotriva ratificării. Procesul de ratificare a fost relansat la 10 iulie, când Luxemburg a votat pentru ratificarea Constituţiei UE. Anul 2005 va rămâne în istorie un an important pentru România, întrucât, la 13 aprilie, Parlamentul European a aprobat cererile de aderare a României şi Bulgariei la CE şi UE, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. Slovenia a aderat din 1 ianuarie 2007 la zona euro, devenind a 13-a ţară din UE unde este în circulaţie această monedă. Anul 2007 a adus aderarea României şi Bulgariei la UE. Astfel, numărul statelor membre a crescut la 27, numărul limbilor oficiale la 23, iar numărul populaţiei la 492,8 milioane. 45

La 13 decembrie 2007, la mănăstirea Sfântul Jerom din Lisabona, şefii de stat şi de guverne au semnat Tratatul de la Lisabona. Anterior, în 12 decembrie, Hans-Gert Póttering, José Manuel Barroso şi José Sócrates (primulministru din Portugalia) au semnat la Strasbourg Carta UE a drepturilor fundamentale. Din 21 decembrie 2007, Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia şi Slovenia au devenit state membre ale Spaţiului Schengen. La 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta aderă la zona euro (15 state). În 2009 Slovacia (16) a aderat la zona euro, iar Islanda şi Serbia au depus cereri de aderare la UE. În 2010, Consiliul European a adoptat o strategie pe zece ani pentru o creştere economică inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, intitulată Europa 2020". Din 1 ianuarie 2011 Estonia devine al 17-lea stat membru al zonei euro. De la 1 iulie 2013, prin aderarea Croației, numărul statelor membre ale Uniunii Europene este 28. 2. Aderarea la Uniunea Europeană 46

Potrivit art. 49 TUE: Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Adică acele state care se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şl bărbaţi. Pe lângă aderarea la UE, statele vor dori însă să adere în acelaşi timp şi la EURATOM, ultima rămasă în activitate dintre cele trei Comunităţi Europene. Până la valul de aderare din 1995, putem afirma că admiterea de noi membri depindea în mai mare măsură de voinţa statelor membre şi a statului candidat decât de rezultatele la care ajungeau organele comunitare, deoarece candidaţii aveau un sistem politico-economic asemănător cu cel al statelor membre. Odată cu prăbuşirea blocului socialist şi manifestarea interesului de aderare de către fostele state socialiste, lucrurile s-au schimbat, deoarece sistemul politic şi economic din aceste ţări nu era compatibil cu cel din statele membre ale CE. Astfel, în 47

preambulul Convenţiilor Europene instituind o asociere între CE şi diferite state est-europene, ultimele şi-au manifeslat unilateral voinţa de a adera la CE, în timp ce statele membre au arătat că aceste convenţii vor aduce doar apropierea statelor asociate de acest ţel. Schimbarea atmosferei de prudenţă s-a produs la Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993, unde s-a arătat că statele Europei Centrale şi de Est pot deveni state membre, dar pentru aderare urmează să îndeplinească următoarele criterii: a) Criteriul geografic, potrivit căruia candidatul trebuie să se situeze din punct de vedere geografic pe continentul european (în legătură cu îndeplinirea acestui criteriu s-au purtat diferite discuţii privind interpretarea termenului european", ţările mediteraneene situate pe continentul african dorind să demonstreze că, din punctul de vedere al culturii, civilizaţiei şi relaţiilor internaţionale tradiţionale, aparţin continentului european). b) Criteriul politic cere ca statul candidat; să fie stat de drept, mai precis în statul respectiv să fie asigurată separaţia puterilor; să aibă o ordine democratică, adică cei care conduc ţara să fie aleşi în mod periodic pe bază de vot egal, direct, secret; 48

să fie respectate drepturile omului, şi să fie respectate drepturile minorităţilor (deşi drepturile minorităţilor fac parte din marea familie a drepturilor omului, s-a dorit accentuarea faptului că orice conflict etnic constituie focar de instabilitate pentru UE, care nu era pregătită pentru un export de instabilitate din est) c) Criteriul economic: să aibă o economie de piaţă funcţională; să aibă capacitatea de a face faţă forţelor de piaţă şi presiunii concurenţei din Comunitate. d) Să poată îndeplini următoarele obligaţii ce decurg din calitatea de stat membru: preluarea scopurilor uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare; preluarea acquis-ului comunitar (adică a ctitoriilor, moştenirii, achiziţiilor, cunoştinţelor comunitare). e) La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a introdus ca un ultim criteriu cerinţa ca administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară. Reprezentanţii statelor membre au instituit la Copenhaga un criteriu de îndeplinit şi Comunităţilor, acela de a crea capacitate necesară (mai ales instituţională) 49

primirii noilor state membre, pentru a evita scăderea nivelului calităţii integrării europene Îndeplinirea cerinţelor sus-amintite se verifică de către instituţiile unionale în cursul negocierilor de aderare. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la depunerea cererii de aderare. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale. Procedura de aderare descrisă în mod generic în art. 49 TUE presupune în concret parcurgerea următoarelor etape: a) decizia internă de aderare; b) formularea cererii de aderare; c) comunicarea cererii de aderare Consiliului UE; d) trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie pentru luările de poziţii ; 50

e) elaborarea luărilor de poziţii de către Comisie, după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat; f) adoptarea hotărârii de acceptare a luărilor de poziţii în cadrul Comisiei; g) hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare; h) deschiderea conferinţei de aderare cu ţara candidată; i) negocierile de aderare; j) semnarea protocolului de închidere a negocierilor; k) trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European; l) aprobarea Parlamentului European; m) ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat; n) ratificarea tratatului de aderare de către statele membre; o) intrarea în vigoare a tratatului de aderare. La începutul anului 2012, negocierile de aderare erau deschise cu Turcia, Macedonia şi Islanda. 51

3. Ieşirea sau excluderea unui stat membru din Uniunea Europeană Scopul suprem al Uniunii Europene este integrarea, adică refacerea unui întreg, aderarea însemnând atingerea unui point of no return. Prin urmare, realizarea acestui scop nu permitea, din punct de vedere moral, reglementarea modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională. Astfel, deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea clauzei rebus sic stantibus, tratatele de înfiinţare a CE şi UE nu prevedeau clauze de dezicere, de ieşire din aceste forme de organizare supranaţionale. Lipsa acestor prevederi nu însemna însă ca oricărui stat i s-ar fi iertat orice fel de comportament neconcordant cu tratatele de înfiinţare sau dreptul secundar comunitar. Tratatul de la Lisabona, în articolul 50 TUE, a prevăzut că orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăşte să se retragă trebuie să notifice intenţia sa Consiliului European, în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art. 52

218 alin. (3) TFUE. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea statului care doreşte să părăsească UE, cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen. Reprezentanţii statului membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză. Ieşirea nu exclude o nouă aderare a statului, cu condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare. Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma comportamentului neadecvat prealabil al unor state membre, cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu respectă obligațiile ce le revin. Acest procedeu a fost modificat de Tratatele de la Nisa şi Lisabona şi în prezent asigură următoarele posibilităţi de intervenţie pentru instituţiile UE împotriva statului problemă": 53

Potrivita art. 7 TUE, la propunerea motivată a 1/3 din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu o majoritate de 4/5 din membrii săi, poate să constate existenţa unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză şi îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeaşi procedură. Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân valabile. Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea a 1/3 din statele membre sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existenţa unei încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru să îşi prezinte observaţiile. 54

Capitolul III Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului Uniunii Europene 1. Drept european. Drept unional. Drept comunitar. Definiţii. Sintetizând doctrina, sistemul juridic al UE are calitatea de ordine juridică, reprezentând un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice ierarhizate, având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze la nevoie încălcarea lor. Teoretic, prin drept european înţelegem ansamblul normelor juridice existente în Europa, de drept naţional şi de drept internaţional. În sens larg, dreptul european este totalitatea normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa. În sens restrâns, dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi funcţionarea Uniunii Europene şi a EURATOM, respectiv raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional. 55

Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul unional. Dreptul comunitar, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, nu se identifica cu dreptul Uniunii Europene sau dreptul unional, deoarece spre deosebire de Comunităţi, care aveau personalitate juridică, Uniunea Europeană, ca formă de cooperare interguvernamentală care a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht şi a fost dezvoltată prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, asigurând un cadru comun pentru cele trei comunităţi, pe de o parte, respectiv pentru politica comună externă şi de securitate şi pentru cooperarea judiciară şi de poliţie în materie penală, pe de altă parte, nu dispunea de personalitate juridică. După intrarea în vigoare a modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit personalitate juridică şi s-a substituit Comunităţii Europene, fapt ce a adus inclusiv schimbarea terminologiei comunitar-europeanunional. Astfel, aşa cum rezultă din însăşi poziţia oficială a CJUE din 30 noiembrie 2009: Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura de piloni dispare şi Uniunea dispune de un nou cadru instituţional (...). Prin urmare, competenţa CJUE acoperă 56

dreptul Uniunii Europene, cu excepţia cazului în care Tratatele prevăd contrariul. Dreptul unional este totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept autonomă şi supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional, faţă de care au prioritate, şi care, în marea lor majoritate, sunt de aplicabilitate directă. Dreptul unional este o ramura de drept autonomă care nu se identifică cu dreptul internaţional public, dar nici cu dreptul intern, ci apare ca un drept sine stătător, de tip sui generis. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia, evadarea din dreptul european clasic naţional sau internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi faptului că se bazează pe ideea supranaţionalităţii. 2. Principiile fundamentale ale dreptului unional Principiile fundamentale ale dreptului unional sunt următoarele: A. Principiul atribuirii (sau împuternicirii speciale limitate) 57

Aşa cum decurge din jurisprudenţa constantă a CJUE, Uniunea Europeană are numai acele drepturi şi competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor statelor membre sau din transferarea unor drepturi de suveranitate din partea statelor membre. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, principiul împuternicirii speciale limitate a fost redenumit principiul atribuirii. Potrivit principiului atribuirii, fiecare acţiune normativă a UE trebuie să aibă un temei sau mai multe temeiuri legale. Prin aplicarea acestui principiu, are loc delimitarea competenţelor statale de cele unionale, impiedicându-se astfel o pierdere nedorită de suveranitate din partea statelor. În dreptul naţional, acestui principiu i-ar corespunde cel al separaţiei puterilor în stat, numai că structura instituţiilor UE nu corespunde pe deplin cu ceea a organelor de stat. Competenţele normative ale instituţiilor UE prevăd nu numai obiectul de reglementare, dar şi caracterul reglementării, adică ce fel de acte normative pot fi adoptate de UE şi în cadrul cărei proceduri. Lipsa împuternicirilor sau competenţelor unionale înseamnă că restul domeniilor, problemelor, obiectivelor a rămas în competenţa reziduală a statelor membre. Instituţiile legislative unionale au obligaţia de a indica de fiecare dată în preambulul actului normativ 58

adoptat care este temeiul pe baza căruia a luat naştere acest act. Indicarea temeiului este o condiţie procedurală fundamentală a actului legislativ unional, deoarece lipsa acestuia atrage după sine anularea actului normativ. B. Principiul împuternicirii implicite (implied powers) Principiul atribuirii deşi obligă Uniunea să acţioneze numai în măsura competenţelor acordate de tratate, statele membre, chiar la elaborarea acestor tratate, şi-au dat seama că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu au închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Uniunii. Intenţia lor în acest sens s-a concretizat în art. 352 TFUE (ex-art. 308 TCE), potrivit căruia: (1) în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură 59

legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. (2) Comisia, în cadrul procedurii de control al principiului subsidiarităţii menţionate la articolul 5 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenţia parlamentelor naţionale asupra propunerilor întemeiate pe prezentul articol. (3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre în cazul in care tratatele exclud o astfel de armonizare. (4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe şi de securitate comună şi orice act adoptat în con-formitate cu prezentul articol trebuie să respecte limitele prevăzute la articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană. Condiţiile de îndeplinit sunt: existenţa unui obiectiv al Uniunii; realizarea obiectivului să fie cerută în cadrul politicilor definite în tratate; insuficienţa atribuţiilor, competenţelor existente; 60

inexistenţa puterilor de acţiune; măsurile luate să fie adecvate realizării obiectivului. Potrivit principiului implied powers, competenţele existente şi obiectivul de realizat implică, în vederea realizării scopului unional, puterile necesare. Aceste puteri se referă şi la încheierea unor tratate internaţionale, principiul împuternicirii implicite fiind valabil atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. C. Principiul subsidiarităţii Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută de Tratatul de la Maastricht şi a fost perfecţionat prin modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, care a consacrat un întreg protocol acestei probleme, intitulat Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 1-13). Principiul subsidiarităţii este actualmente ancorat în TUE în art. 5 alin. (3), care prevede următoarele: în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local (s.n.), dar datorită 61

dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Principiul subsidiarităţii este menit să rezolve conflictul dintre centralizare şi regionalizare în crearea unei Europe mai aproape de cetăţeni. Condiţiile în care se aplică principiul subsidiarităţii sunt următoarele: să nu existe competenţa exclusivă a UE; să existe competenţe paralele sau concurente; obiectivul să nu poate fi realizat de statele membre într-o manieră satisfăcătoare; obiectivul, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate, poate fi realizat mai bine la nivel unional. D. Principiul proporţionalităţii Înainte de Lisabona, art. 5 alin. (3) TCE prevedea că Nicio acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat". După Lisabona, art. 5 alin. (4) TUE impune ca, în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, să nu depăşească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. 62

Acţiunile Uniunii sunt proporţionale numai în măsura în care sunt potrivite şi necesare pentru atingerea scopurilor tratatului. Totodată, încărcarea, împovărarea statelor membre în obţinerea unui rezultat trebuie să fie întrun raport echitabil cu obiectivele preconizate. În acelaşi timp, principiul proporţionalităţii vizează adaptarea mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare. Forma acţiunii unionale va fi atât de simplă pe cât o permit realizarea adecvată a obiectivului propus şi necesitatea executării eficiente. Uniunea nu legiferează decât în măsura în care acest lucru este necesar şi pe cât posibil vor fi preferate directivele regulamentelor şi directivele-cadru măsurilor detaliate. Acest principiu reglementează modul şi intensitatea acţiunilor unionale. Aplicarea acestui principiu după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona s-a îmbogăţit prin faptul că, în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea ţine seama de cerinţele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum şl de cerinţele privind un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a 63

sănătăţii umane, respectiv caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală. E. Principiul echilibrului instituţional Deşi în cazul instituţiilor unionale nu este valabil principiul separaţiei puterilor în stat în sens clasic (legislativ, executiv, jurisdicţional), acestea se controlează în mod reciproc (Comisie - Consiliu; Consiliu - Parlament; Comisie - Parlament; CJUE poate controla toate actele emise de aceste organe). Se aplică regula checks and balances", adică cea a controlului reciproc şi echilibrului de putere, potrivit căreia organele şi instituţiile unionale pot acţiona numai pe baza împuternicirilor asigurate de tratate, cu respectarea competenţei celorlalte instituţii ce alcătuiesc ansamblul instituţional unional, şi sunt interzise transferurile de competenţă în mod orizontal (între organe) şi în principiu şi pe plan vertical (între UE şi state). F. Principiul rangului prioritar al dreptului unional faţă de dreptul naţional 64

În cazul în care o anumită stare de fapt este reglementată atât de dreptul unional, cât şi de cel naţional, se pune problema priorităţii în cursul soluţionării conflictului de norme. Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a dreptului unional pe întreg teritoriul UE, este de importanţă vitală aplicarea dreptului unional cu prioritate faţă de dreptul naţional. Statele membre şi UE recunosc rangul prioritar în aplicare al dreptului comunitar. Adepţii teoriei autonomiste (potrivit cărora dreptul unional este un sistem juridic autonom, de sine stătător) au arătat că fundamentul primordialităţii dreptului unional sunt înseşi normele acestuia, deoarece, odată înfiinţată Uniunea, pe baza acordului de voinţă al statelor membre, a căpătat o existenţă independentă, autonomă, iar normele juridice referitoare la primordialitate se regăsesc în tratate. Adepţii concepţiei împuternicirii constituţionale arată că fundamentul priorităţii de aplicare a dreptului unional rezidă în împuternicirile ce se regăsesc în constituţiile naţionale care au permis, facilitat participarea statelor membre la astfel de organizaţii internaţionale, împuterniciri ce implică şi obligaţia statelor de a adapta 65

ordinea juridică internă proprie la cea a organizaţiilor internaţionale de integrare. G. Principiul aplicării directe al dreptului unional Potrivit acestui principiu, elaborat tot pe cale jurisdicţională, cetăţenii statelor membre au posibilitatea de a invoca normele juridice de drept unional, chiar dacă nu sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul naţional în dreptul intern. Astfel, particularii dobândesc în mod direct drepturi şi obligaţii, ceea ce însemnă că dreptul unional are efect direct". Noţiunea de efect direct" înseamnă deci că normele unionale dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceştia se pot prevala direct, nemijlocit în faţa organelor de jurisdicţie naţionale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure protecţia juridică ce decurge, pentru justiţiabili, din efectul direct al dreptului unional. 3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene 66

Izvoarele dreptului unional în sens material sunt acele fapte, evenimente care generează apariția unor norme juridice. Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia publică europeană, interdependențele sociale, convingerile juridice europene, cu un singur cuvânt, factorii care determină apariția normelor juridice. Izvoarele dreptului unional, în sens formal, reprezintă instrumentele juridice care dau formă exterioară normelor unionale, instrumente care sunt fie tratatele constitutive şi modificatoare, fie instrumentele specifice care emană de la instituţiile Uniunii Europene, potrivit competenţelor acestora. De altfel, ponderea izvoarelor de drept unional o conţin tratatele constitutive precum şi normele cuprinse în documentele adoptate de instituţiile comunitare, pentru a da posibilitatea aplicării tratatelor. În practică, s-au identificat, de altfel, mai multe izvoare ale dreptului unional care se pot exprima prin următoarele categorii: a) izvoare primare ale dreptului unional; b) izvoare derivate ale dreptului unional; c) izvoare auxiliare (complementare) de drept unional; d) izvoare nescrise ale dreptului unional. 67

I. Izvoarele primare (principale) de drept unional Izvoarele primare (principale) de drept unional stau la baza acestui drept. Ele au ca punct de plecare tratatele originare care au reprezentat începutul creării celor trei Comunităţi, dar şi de realizare a Uniunii Europene. Aceste documente au reprezentat de fapt tratatele constitutive. La aceste documente se adaugă şi cele adoptate ulterior, prin care s-au adus modificări şi s-au făcut completări la tratatele constitutive. A. Tratatele constitutive sau originare ale Comunităţii Europene au fost: a) Tratatul care a realizat Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), adoptat pentru o perioadă de 50 de ani, la Paris la 18.04.1951 şi intrat în vigoare la 23.07.1952; b) Tratatul care a constituit Comunitatea Economică Europeană (CEE); c) Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice EURATOM (CEEA). Ultimele două au fost adoptate la data de 25.03.1957, la Roma, şi au intrat în vigoare la 01.01.1958, 68

fiind cunoscute în mediul diplomatic şi politic sub denumirea de Tratatele de la Roma. B. Tratatele sau documentele care au modificat sau completat, tratatele originare sunt foarte numeroase şi diversificate, ele emanând fie din tratatele propriu-zise, fie din alte docu-mente emise de instituţiile comunitare sau acte de natură particulară (decizii de ratificare ale statelor membre). Dintre cele mai importante tratate sau acte modificatoare reţin atenţia următoarele: a) Convenţia cu privire la realizarea de instituţii comune pentru cele trei Comunităţi: CECO, CEE, CEEA (Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie), adoptată la Roma la 25.03.1953, precum şi tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor, dar şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor Bruxelles, 1965. b) Actul Unic European semnat la Luxemburg şi Haga în 1985, care prevedea realizarea, până în 1992, a Pieţei unice şi a avut ca scop să reglementeze circulaţia liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi cetăţenilor pe teritoriul de funcţionare al Comunităţilor; c) Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat la Maastricht care a fost semnat la 07.09.1992 şi a intrat în 69

vigoare la 01.11.1993, prin care s-a creat Uniunea Europeană, şi care cuprinde toate Comunităţile Europene, dar şi alte forme de cooperare; d) Tratatul de la Amsterdam, semnat la 02.10.1997 şi intrat în vigoare la 01.05.1999, care a adus noutăţi în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar, aspecte legate de forţa de muncă şi circulaţia bunurilor şi a capitalurilor. De asemenea, prin acest tratat s- au stabilit noi sarcini pentru Parlamentul European precum şi aspecte legate de politica externă şi de securitate; e) Tratatul de la Nisa, semnat la 26.01.2001 şi intrat în vigoare la 01.02.2003, care a constituit baza reformatoare ce asigură cadrul instituţional de extindere a Uniunii Europene; f) Tratatul de la Lisabona, semnat la data de 13.12.2007 şi supus ratificării statelor membre ale Uniunii Europene, având termen de intrare în vigoare 01.01.2009 sau în prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplineşte ultimul această formalitate. g) actele de aderare ale noilor state membre la Uniunea Europeană. II. Izvoarele derivate ale dreptului unional 70

Pentru aplicarea corectă şi unitară a tratatelor, Uniunea Europeană emite acte unilaterale, respectiv reguli şi norme, lucru ce face să nu ne mai găsim în prezenţa unui drept convenţional, cât mai degrabă în prezenţa unui drept legiferat. În acest context rămânem în prezenţa unei puteri normative comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii Tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenilor de lege sau legislaţie, Curtea de Justiţie, nu mai ezită astăzi, cel puţin în domeniul Tratatelor Uniunii Europene (în care tratatul nu este decât un cadru foarte flexibil), să evoce sistemul legislativ al Uniunii. Indiferent de natura unui act elaborat care nu depinde în principal de denumirea pe care o poartă sau instituţia care l-a emis, ci de conţinutul său, Curtea de Justiţie îşi rezervă în toate ocaziile dreptul de a le interpreta. Dintre documentele ce sunt edictate de instituţiile comunităţilor şi care pot fi considerate ca izvor de drept derivat se pot enumera: a) regulamentul; b) directiva; c) decizia; d) recomandările şi avizele. 71

A. Regulamentul reprezintă principalul izvor derivat de drept comunitar, acesta reprezentând cel mai bine puterea legislativă a Comunităţilor. În Tratatul CEE se precizează efectul juridic al regulamentului, ceea ce îi conferă certitudini şi îi asigură o eficacitate comparabilă cu cea a legilor din sistemele juridice naţionale. La fel ca şi legea, regulamentul are o influenţă generală. El conţine prevederi generale şi impersonale şi statuează prin abstracţie. Regulamentul are caracter de obligativitate faţă de alte documente emanate de la Uniune (recomandări şi avize), care nu au această calitate de a obliga. Având caracter de obligativitate, trebuie aplicat în totalitate, interzicând în acelaşi timp să fie aplicat parţial sau incomplet. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o putere normativă completă. Ea poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi execuţie considerate optime. Conţinând drepturi şi obligaţii pentru statele membre, regulamentele se adresează direct subiecţilor de drept intern ai statelor respective, ceea ce îi conferă calitatea 72

de a fi aplicabil direct în oricare dintre ţările componente ale Comunităţilor. B. Directiva Spre deosebire de regulament, directiva nu are caracter de obligativitate pentru toate statele membre, ci se adresează, de regulă, numai anumitor state. Există totuşi şi situaţii când aceasta este posibil să se adreseze tuturor statelor membre, caz în care ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă. În acest caz, Curtea de Justiţie califică directiva respectivă ca fiind un act cu influenţă generală. Directiva îmbracă forma legislaţiei cu două trepte de aplicare, deoarece, deşi se aseamănă cu legea-cadru, ea este completată cu decrete de aplicare. Directiva reprezintă un instrument de lucru care asigură o uniformizare juridică, ceea ce permite o mai bună armonizare şi colaborare între sistemul juridic comunitar şi cel naţional. În conformitate cu prevederile art. 189 din Tratatul CEE, Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatelor de atins. 73

Formele şi mijloacele prin care trebuie atins rezultatul este lăsat la latitudinea instanţelor naţionale. Se poate aprecia aşadar că directiva nu este direct aplicabilă, cu toate că la o primă vedere acest lucru nu este evident. C. Decizia În sistemul elaborării şi aplicării Tratatelor, decizia are mai multe funcţii, cu toate că nu întotdeauna are aceleaşi efecte. Prevederile Tratatului CEE stipulează la art. 189 că decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi. În general, decizia are ca ţintă aplicarea documentelor tratatelor la anumite situaţii particulare şi, spre deosebire de regulament, nu are o influenţă asupra tuturor statelor membre. Ea reprezintă mai degrabă un instrument administrativ de punere în execuţie a prevederilor dreptului comunitar, fiind asimilată actelor administrative individuale ce sunt specifice şi dreptului naţional. Rolul deciziei este de a stabili, pentru un stat membru sau pentru mai multe, anumite sarcini care presupun emiterea de măsuri naţionale care să aibă însă 74

efecte internaţionale (exemplu: reducerea sau eliminarea taxelor vamale pentru anumite categorii de produse). Spre deosebire de directivă, decizia are caracter de obligativitate în toate elementele sale şi numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins. Având caracter de obligativitate, decizia are deci un efect direct asupra unui destinatar bine stabilit, practic modifică prin conţinutul său situaţia juridică existentă anterior. D. Recomandările şi avizele Spre deosebire de celelalte trei izvoare derivate de drept comunitar, recomandările şi avizele nu au forţa de constrângere specifică celorlalte, şi practic, acestea ar putea fi considerate ca nefiind izvoare derivate de drept comunitar în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea însă, ele reprezintă instrumente destul de importante şi utile, în special în ceea ce priveşte orientarea comporta-mentelor şi a legislaţiilor. O recomandare a Comisiei sau Consiliului are menirea de a invita un stat membru să adopte o anumită regulă de conduită în ceea ce priveşte anumite directive neobligatorii, având rolul de a constitui o sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor naţionale ale statelor membre. 75

Un aviz adresat de Comisie anumitor state, pentru anumite acţiuni nu reprezintă decât o opinie privind armonizarea unor dispoziţii naţionale în raport cu cele ale Comunităţilor. III. Izvoarele complementare ale dreptului unional Izvoarele complementare ale dreptului comunitar rezultă din acordurile care se încheie între statele membre cu privire la domenii de competenţă naţională. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor definite de Tratate, ele poartă denumirea de drept (izvoare) complementar(e) şi pot fi considerate norme de drept comunitar în sens larg. Cele mai importante izvoare complementare ale dreptului unional sunt: a) convenţiile unionale; b)deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre luate în cadrul Consiliului; c) declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor. 76

A. Convenţiile comunitare sunt destinate să intervină pentru a completa Tratatele Comunitare deja existente. În baza prevederilor art. 220 din Tratatul CEE s-a pregătit astfel Convenţia pentru fuziunea internaţională a societăţilor anonime sau Convenţia relativă de faliment. De asemenea, mai sunt cunoscute şi alte convenţii, ca de exemplu Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, Convenţia pentru asistenţă mutuală între administraţiile vamale. Specific pentru Convenţii este faptul că ele sunt elaborate în faza de proiect de către experţi guvernamentali şi sunt transmise către Comisie şi Consiliu. Iniţiativa elaborării aparţine de fapt tot Comisiei şi Consiliului, dar Comisia asistă la negocierile experţilor guvernamentali. Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre. Din punct de vedere al naturii lor juridice, deciziile şi acordurile sunt acte convenţionale interstatale, ele fiind adoptate ca acte instituţionale care sunt puse în aplicare de instituţiile unionale. Datorită însă modului în care ele sunt adoptate prin unanimitate şi nu prin majoritate, acestea îşi pierd caracterul 77

de acte instituţionale, fiind semnate de ansamblul miniştrilor şi nu numai de preşedinte, aceasta în pofida faptului că, de regulă, la publicarea sa este semnat de cele mai multe ori numai de preşedinte. Deciziile şi acordurile se referă în principal la aspecte care nu sunt generate de tratate sau sunt numai parţial prevăzute în tratate. B. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Uniunii Spre deosebire de toate celelalte, acestea nu comportă o procedură de angajament juridic, ci pun în practică numai voinţa politică a documentelor ce exprimă orientarea acţiunilor. Acestea exprimă aspecte ce reprezintă puncte de vedere ale Consiliului şi reprezentanţilor statelor membre care au drept scop programarea, planificarea unei activităţi globale pentru toate statele membre şi ale instituţiilor Uniunii (ex.: Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor statelor membre pentru realizarea Uniunii economice monetare adoptate în 1971). IV. Izvoarele nescrise ale dreptului unional 78

În cadrul izvoarelor dreptului unional, un rol deosebit de important şi de care se ţine cont îl are jurisprudenţa unională care, în sistemul de drept unional, este considerată a fi izvor de drept. În principiu, toate hotărârile pe care le pronunţă Curtea de Justiţie, exceptând cele care privesc soluţionarea recursului în anulare, au autoritate de lucru judecat şi ca atare sunt obligatorii. De altfel, Curtea de Justiţie este singura instituţie care are capacitatea şi misiunea de a interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a face precizări cu privire la principiile care guvernează sistemul de drept unional. Această sarcină rezidă şi din faptul că, în principal, tratatele, când au fost elaborate, au avut ca principal scop aspecte de ordin economic şi nu au urmărit toate aspectele legate de principiile de drept, care nu sunt de cele mai multe ori suficient de clare şi atunci intervine Curtea care statuează. În aceste condiţii, ordinea juridică unională, în activitatea sa, a acceptat ca jurisprudenţa unională să reprezinte un izvor de drept unional distinct de celelalte izvoare de drept menţionate. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Uniunii Europene presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale 79

ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei unionale. Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem de garanţii. Curtea Europeană de Justiţie este curtea supremă, şi deci, puterea juridică, organul de control al Uniunii. Alături de aceasta, Curtea răspunde la întrebările puse de instanţele naţionale cu privire la interpretarea legislaţiei U.E. Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit prin Tratate. În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi între prerogativele conferite Uniunii şi cele păstrate de statele membre, pe de altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de importanţă economică majoră. Curtea de Justiţie colaborează cu ansamblul instituţiilor judecătoreşti ale statelor membre, care sunt instanţele de drept comun în materie de drept unional. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei unionale şi pentru a evita orice interpretare 80

divergentă, instanţele naţionale pot, şi câteodată trebuie, să se adreseze Curţii de Justiţie, cerându-i să clarifice o chestiune privind interpretarea dreptului unional, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu aceasta din urmă. Cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare poate, de asemenea, avea ca obiect controlul validităţii unui act de drept unional. Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică. Tot prin intermediul cererilor având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină precizarea regulilor unionale care îl privesc. Instanţele naţionale pot (trebuie, atunci când este vorba de ultima instanţă, cum ar fi Curtea Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la interpretarea dreptului unional. În plus, aceste 81

instanţe pot solicita CEJ să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure, în primul rând, aplicarea unitară a dreptului unional de către instanţele naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ, judecata în fond derulată la instanţa naţională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluţionarea cauzei) de interpretarea, respectiv de valabilitatea legilor unionale. Instanţa va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Instanţa solicitantă este obligată să respecte sentinţa pronunţată de CEJ. 82

Capitolul IV Obiectivele, valorile și competențele Uniunii Europene Articolul 2 TUE: Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi. Articolul 3 TUE (ex-articolul 2 TUE): (1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale. (2)Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, in interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen. 83

(3)Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic. Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidari-tatea între statele membre. Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. (4)Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro. (5)În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale. Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie ta pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, 84

comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. (6)Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin Tratate. 1. Obiectivele Uniunii Europene Prin natura lor, Comunităţile Europene urmăreau obiective de natură economică. Potrivit art. 2 TCECO, Comunitatea avea misiunea de a contribui, în armonie cu economia generală a statelor membre şi prin instituirea unei pieţe comune (...) la creşterea economică, dezvoltarea forţei de muncă şi creşterea nivelului vieţii în statele membre. În acelaşi sens, este şi art. 1 TCEEA: Comunitatea are ca misiune să contribuie, la stabilirea condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide a industriei nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu celelalte state. Articolul 2 TCEE prevedea 85

următoarele: Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. Articolul a fost modificat prin TUE, însă obiectivul Comunităţii tot cel economic a rămas, după cum rezultă din conţinutul acestuia: Comunitatea promovează o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând mediul înconjurător, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel al ocupării locurilor de muncă şi al protecţiei sociale ridicat, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii au fost incluse şi alte obiective cum ar fi: competitivitatea şi convergenţa politicilor econo-mice, egalitatea între femei şi bărbaţi şi dezvoltarea mediului înconjurător. Pentru realizarea acestor obiective, Tratatul a prevăzut o serie de acţiuni specifice, dintre care le amintim pe cele ce urmează : 86

- eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent; - stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu statele terţe; - eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; - adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii; - adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; - instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună; - aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale acestora; - apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; - crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai; 87

- instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi şi - asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creşterii schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de dezvoltare economică şi socială. După modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona, art. 2 TCE este abrogat şi înlocuit cu art. 3 TUE. Odată cu instituirea Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht prevede pentru aceasta şi următoarele obiective : - promovarea progresului economic şi social în vederea asigurării unui nivel de dezvoltare echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare şi a unei monede unice; - afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, cuprinzând aici şi definirea progresivă a unei politici de apărare comună care să poată conduce la o apărare comună; - consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii 88

a Uniunii şi- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, prin adoptarea unor măsuri uniforme în domeniul controlului la frontierele externe, azilului, imigrării, precum şi în domeniul prevenirii criminalităţii şi al luptei împotriva acestui fenomen. Obiectivele Uniunii sunt enumerate în art. 3 TUE. Astfel, Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale. În același timp, Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen. Alte obiective ale Uniunii sunt: - combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor; - promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale; - promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre; - respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi lingvistice şi 89

- protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Alături de toate aceste obiective, în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. 2. Valorile Uniunii Europene Legitimitatea Uniunii Europene derivă din valorile democratice pe care le promovează, din obiectivele către care se îndreaptă şi din instrumentele şi competenţele pe care le posedă. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi. Tratatul de la Lisabona acordă personalitate juridică Uniunii Europene, ceea ce îi va permite să îşi crească rolul pe scena interna-ţională şi să promoveze valorile şi interesele sale. 90

Respectarea demnităţii umane, libertatea, egalitatea, democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor sunt tot atâtea valori pe care Uniunea este fondată şi pe care statele membre trebuie să le respecte şi să le promoveze. Toate acestea sunt cuprinse în art. 2 TUE şi nu sunt doar declarative, ele având un caracter concret: respectarea acestor valori şi angajamentul de a le promova în comun reprezintă una dintre condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, potrivit art 49 TUE nerespectarea lor poate conduce la declanşarea procedurii prevăzute la art. 7 TUE. 3. Competențele Uniunii Europene Potrivit art. 2 alin. (1) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. Competenţa Uniunii este exclusivă (art. 3 TFUE) în următoarele domenii: a) uniunea vamală; 91

b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; e) politica comercială comună; f) în ceea ce priveşte încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă sau în măsura in care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora. De asemenea, statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile TFUE pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă şi tot Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile TUE, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună. Potrivit art. 2 alin. (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele 92

membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa, respectiv îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Competenţele partajate între Uniune şi statele membre (ari. 4 TFUE) se aplică în următoarele domenii principale: a) piaţa internă; b) politica socială, pentru aspectele definite în tratat; c) coeziunea economică, socială şl teritorială; d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; e) mediul; f) protecţia consumatorului; g) transporturile; h) reţelele transeuropene; i) energia; j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat. 93

Totodată, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, respectiv în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă. Potrivit art. 2 alin, (5) TFUE în anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Aceste acţiuni pot fi întreprinse în următoarele domenii: a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; b) industria; c) cultura; d) turismul; 94

e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; f) protecţia civilă; g) cooperarea administrativă. 95

Capitolul V Sistemul instituțional al Uniunii Europene 1. Evoluţia instituţională Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) aveau, la început, instituţii proprii. La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie: a) Înalta Autoritate organism supranaţional; b) Consiliul de Miniştri organism interguvernamental; c) Adunarea Comună constituită ca un Parlament al statelor membre. Începând cu anul 1979, membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal; d) Curtea de Justiţie. Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi un Consiliu de Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, 96

cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi, şi o Curte de Justiţie. Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, denumit şi Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, acestea fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci, Comunităţile aveau în final următoarele instituţii: a) Comisia Comunităţilor Europene; b) Consiliul de Miniştri; c) Adunarea Comună, devenită mai târziu Parlamentul Europei; d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai statelor membre au decis să se reunească cu regularitate. În acest mod a luat naştere Consiliul European. În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, denumit uzual Consiliul, Comisia Uniunii Europene şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Particularităţile acestor instituţii nu permit încadrarea lor precisă, potrivit separaţiei puterilor statului 97

(legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor fi prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte. 2. Consiliul European. Consiliul European. Apariţie Nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO, CEE, Euratom). Este rezultatul unui proces istoric. A apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat sau de guvern. Existenţa sa a fost reglementată ulterior prin Actul Unic European (AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (TUE). Consiliul European. Evoluţie Prima etapă Întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961-1974). A doua etapă Consiliul European, înfiinţat în urma hotărârii Conferinţei la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974 (1974-1987). A treia etapă Oficializarea Consiliului European prin AUE. A patra etapă Instituţionalizarea Consiliului European prin TUE. 98

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor Europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Natura juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă. A doua etapă. La summit-ul din 1974 de la Paris, şefii de stat şi de guvern au stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile Consiliului de Miniştri 9. Iniţial, denumirea era Consiliul Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau: impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale; orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor direc-toare de ordin general; coordonarea politicilor comunitare; definirea noilor sectoare de activitate adăugate după Consiliul de la Londra din 30.06.1977. 9 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001, p. 36. 99

A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg, la 14 februarie 1986, de 9 din cele 12 state membre, şi la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de guvern, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de două ori pe an. Începutul celei de a patra etape, cunoscută ca instituţionalizarea Consiliului European, fost marcat de Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992. Misiunile Consiliului European: impulsionează dezvoltarea Uniunii; stabileşte orientările politice generale necesare dezvoltării Uniunii (art. D); prezintă Parlamentului European un raport, în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune (art. D); defineşte principiile şi orientările PESC (art. J 3(1)); 100

stabileşte strategiile comune ce vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune (art. J 3(2)); stabileşte progresiv o politică de apărare comună, care ar putea duce la o apărare comună; decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii Europei Occidentale în Uniune (art. J 7). După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, preşedinţia Consiliului European este exercitată de o funcţie nou instituită prin Tratatul de reformă, funcţia de preşedinte al Consiliului European. Preşedinţia Consiliului European a fost asigurată, până în 2010, prin rotaţie, de către statele membre, pe perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula fiind ca acelaşi stat membru al UE să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor două foruri. Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă, în lunile iunie şi de-cembrie. Din 2002, urmare a Tratatului de la Nisa, cel puţin o şedinţă a Consiliului European se ţine la Bruxelles. Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în 101

legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare. Lucrările preşedinţiei erau asigurate, până în 2010, de Secretariatul General al Consiliului, care exercita şi funcţia de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună (PESC). 3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul) 3.1. Precizări terminologice Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de surse şi traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri, Consiliul Miniştrilor sau doar Consiliul UE. Atunci când referirea va fi la reuniunea şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, întotdeauna va fi folosită denumirea de Consiliul European. Prin Tratatul de la Lisabona, această instituţie politică a fost desemnată numai prin denumirea Consiliul. 3.2. Consiliul Miniştrilor UE Ca instituţie politică a Uniunii Europene, Consiliul Miniştrilor a apărut în urma procesului evolutiv al 102

construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare comunitate (CECO, CEE, CEEA) avea propriul organism interguvernamental: CECO - Consiliul Special al Miniştrilor; CEE - Consiliul; CEEA- Consiliul. Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965, intrat în vigoare în 1967, a luat naştere un singur Consiliu de Miniştri. Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, acesta este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe. În această formulă, Consiliul de Miniştri este denumit Consiliul General pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe. În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, reprezentarea este asigurată de ministrul de resort. Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului guvernelor statelor membre. Tendinţa firească a acestora este de a da prioritate interesului naţional în faţa celui comunitar, dar această tendinţă este amortizată de conferirea monopolului iniţiativei legislative Comisiei Europene. 103

Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii legislative (deci-zionale) şi bugetare, pe care le împarte cu Parlamentul European. Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că rolul Consiliului este dublu: for al reprezentanţilor statelor membre; organ legislativ. Conducerea Consiliului se exercită de către Preşedintele Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de către fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu. Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind Consiliul European, Preşedinţia este exercitată de acelaşi stat membru, în acelaşi timp, şi la Consiliul European, şi la Consiliul de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă statului în cauză o poziţie avan-tajoasă prin faptul că acesta stabileşte priorităţile, dar prezintă şi incon-venientul finalizării măsurilor stabilite în mandatele anterioare. Preşedintele stabileşte întâlnirile Consiliului, dar este şi responsabil de maniera în care se desfăşoară întâlnirile pe perioada mandatului său. În urma experienţei acumulate în funcţionarea Consiliului, au fost luate o serie de măsuri pentru creşterea eficienţei şi continuitatea şedinţelor sale, precum: introducerea troicii, constând în permanentizarea întâlnirii preşedintelui în exerciţiu cu 104

predecesorul şi succesorul acestuia, asigurând astfel o continuitate a instituţiei; planificarea agendei de lucru. Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de externe (Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe), este răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor Consiliului European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt ce a determinat ca la Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 să se convină reducerea numărului acestora. Noile configuraţii au fost stabilite prin Regulamentul din 2002. Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea preşedintelui său, din iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei. Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe două domenii: -Afaceri Generale; -Relaţii Externe. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol major este rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică. Lucrările Consiliului Miniştrilor sunt pregătite de Secretariatul General (acelaşi şi pentru Consiliul European). 105

Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o serie de organe auxiliare, dintre care cel mai important este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit prin Tratatul de fuziune din 1967. Acesta este menit să pregătească lucrările Consiliului, dar are şi rolul de a exercita controlul politic din partea statelor membre. Orientează şi supervizează activitatea numeroaselor grupuri de experţi de care dispune Consiliul. 3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota: a) majoritate simplă; b) majoritate calificată; c) unanimitate. a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul prevede altfel. b) Majoritatea calificată. Statele membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci prevăzuseră sistemul unanimităţii, respectiv, în problemele considerate ca ţinând de suveranitatea lor. 106

Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliu este diferit, în funcţie de mărimea sa. Repartizarea numărului de voturi a suferit modificări din momentul tratatelor institutive şi până în prezent. În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi în ce priveşte numărul de state care realizează aceste voturi (state mari-state mici) şi ponderea populaţiei pe care statele respective trebuie să o reprezinte în totalul populaţiei Uniunii (62%). Orice stat membru poate cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din populaţia Uniunii. c) Unanimitatea se practică în cazul legilor comunitare, armo-nizării legilor naţionale, impozitelor indirecte, asistenţei financiare, fondurilor comunitare ş.a.. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede că abţinerile membrilor prezenţi nu pot să împiedice Consiliul să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la Luxemburg, cât şi, treptat, la votul unanim. În prezent, doar 20% din deciziile Consiliului Miniştrilor mai necesită vot unanim. Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul care-l invocă trebuind să convingă că, prin acest drept, protejează interesele sale fundamentale. Urmare a crizei 107

scaunului gol, generată de Franţa (prezentată anterior), prin Compromisul de la Luxemburg s-a căzut de acord ca, în situaţia deciziilor care afectează interesele fundamen-tale ale unui stat membru, Consiliul se va strădui să găsească, într-un timp rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către toţi membrii săi. Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru care se abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o declaraţie formală. În acest caz, statul în cauză nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea, să se abţină de la orice acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii bazată pe respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de o asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din voturile ponderate, decizia nu este adoptată. 4. Comisia Europeană 4.1. Istoricul Comisiei Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO, Paris 1951 intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la Luxemburg şi răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor CECO. Avea caracterul de organ politic intergu-vernamental. 108

Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi de cele 6 state membre şi cel de-al nouălea, de către Înalta Autoritate). Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă. În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a fuzionat cu executivele celorlalte comunităţi (CEE şi CEEA), devenind Comisia Comunităţii Europene. 4.2. Numirea Comisiei Europene Iniţial, numărul membrilor Comisiei era de 9, apoi a ajuns la 17. În momentul când Uniunea avea 15 membri numărul lor a ajuns la 20, fiecare stat membru desemnând un reprezentant, iar cele 5 state mari ale Uniunii (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania) desemnau câte 2. După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 de membri, numărul comisarilor a fost mărit la 25 de membri, apoi, conform Tratatului de la Nisa, când numărul de membri a ajuns la 27, şi numărul comisarilor a crescut la 27. După aderarea Croației (1 iulie 2013) sunt 28 de comisari. Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a fost de 4 ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani, pentru ca mandatul lor să coincidă cu cel al Parlamentului European, unde mandatul europarlamentarilor este tot de 5 ani. Mandatul comisarilor europeni poate fi reînnoit. 109

4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de independenţă a comisarilor, prevăzută de Tratatul Comunităţii Europene, aceştia beneficiază de un statut aparte incluzând condiţiile în care poate să le înceteze mandatul, precum şi o serie de imunităţi şi privilegii. Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, comisarii sunt independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele membre. Această independenţă îşi are suportul şi în modalităţile reglementate de încetare a mandatului lor, care se poate produce în următoarele modalităţi: demisie voluntară; deces; la cererea Consiliului sau Comisiei, poate fi declarat demis de Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare pentru exerciţiul funcţiilor sale sau dacă este în culpă gravă; odată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în Parlamentul European a unei moţiuni de cenzură (exemplu: Santer în anul 1999). Mandatul unui comisar mai poate înceta şi prin demisie, la cererea preşedintelui Comisiei. Această prevedere, introdusă prin Tratatul de la Nisa şi menţinută prin Tratatul de la Lisabona, pune totuşi sub semnul 110

întrebării independenţa comisarului european. Rezultă de aici că preşedintele Comisiei poate îndepărta, în mod discreţionar, pe orice comisar care nu se încadrează în viziunile sale. Mandatul noului comisar sau al noii Comisii încetează în momentul când ar fi încetat mandatul celui/celei pe care l-a/a înlocuit/ înlocuit-o. Pe timpul mandatului lor, membrilor Comisiei le este interzis să îndeplinească orice altă activitate profesională, remunerată sau neremunerată. La numire, membrii Comisiei se angajează solemn în acest sens, precum şi că, după încetarea mandatului, vor respecta obligaţiile decurgând din funcţia avută, inclusiv să dea dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea decăderii din dreptul la pensie sau alte avantaje. Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea mandatului lor, comisarii beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii: imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor de comisar; scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate din exercitarea funcţiilor lor (salarii, pensii). 111

4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un Secretariat general, pe directoratele generale şi o serie de alte structuri auxiliare. Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii Europene (vom vedea în paragraful următor că mai are şi alte competenţe), comisarii nu pot fi asimilaţi întocmai miniştrilor din guvernele naţionale, între ei şi directoratele generale (comparabile cu ministerele naţionale), nefiind o corespondenţă fidelă. Un comisar european poate coordona mai multe directorate generale sau este posibil ca un directorat general să fie coordonat de mai mulţi comisari europeni. 4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei Comisia are următoarele atribuţii: 1) veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a măsurilor luate de instituţii în virtutea acestora; 2) formulează recomandări sau avize dacă tratatele prevăd în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare; 112

3) dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de formare a actelor Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile prevăzute de acest Tratat; 4) exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta. În doctrină, funcţiile Comisiei au fost formulate astfel: a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de prevederile arătate, dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie de către Comisie, cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor de către unul dintre statele membre. Înainte de a sesiza Curtea de Justiţie, Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar numai după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze observaţiile. Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea de Justiţie, termenul folosit fiind poate sesiza. Tot în exercitarea funcţiei de gardian al Tratatelor, Comisia stabileşte fără întârziere, într-o procedură de urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare. b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are iniţiativa legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi participă activ şi nemijlocit la procesul de legiferare în 113

Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Comisia mai are şi competenţă proprie de a emite acte legislative. c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE conferă Comunităţii Europene personalitate juridică. Comunitatea este reprezentată de Comisie, atât în relaţiile cu statele membre, cu organizaţiile internaţionale, cu statele terţe, cât şi cu funcţionarii proprii. Ambasadorii pe lângă Uniunea Europeană prezintă scrisorile de acreditare Preşedintelui Comisiei. Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în state terţe, la nivel de ambasade, numite delegaţia Comisiei Europene în statele membre şi birouri în ţările membre. d) Funcţia bugetară. Comisia este cea care, pe baza estimărilor fiecărei instituţii comunitare, întocmeşte un anteproiect de buget. După adoptare, Comisia execută bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor alocate, conform principiului bunei gestionări financiare. Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi Parlamentului European conturile exerciţiului precedent la care ataşează bilanţul financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii. e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia care rezolvă şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156 TCE prevede că, în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de 114

deschiderea sesiunii Parlamentului European, Comisia publică un raport general asupra activităţii Comunităţii. La începutul fiecărui an, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport care se referă mai ales la activităţile desfăşurate în materia cercetării şi dezvoltării tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130 P). 5. Parlamentul European 5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a creat patru instituţii comunitare, între acestea fiind şi Adunarea Comună, constituită ca un Parlament al statelor membre. Tratatul CECO prevedea că membrii Adunării sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi după o procedură uniformă în toate statele membre. La 23 iulie 1952, Paul Henri Spaak a fost numit preşedinte al Adunării. În fapt, delegaţii erau desemnaţi de parlamentele naţionale; se întruneau cel puţin o dată pe an pentru a dezbate raportul Înaltei Autorităţi. 115

Tratatele de la Roma (CEE şi EURATOM) au prevăzut crearea aceloraşi adunări, dar şi unificarea celor 3 adunări sub denumirea de Adunarea Parlamentară Europeană, după modelul Consiliului Europei. La 19 martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării Parlamentare Europene la Strasbourg, care a ales ca Preşedinte al Adunării pe Robert Schumann. La 13 mai 1958, membrii Adunării Parlamentare s-au grupat pentru prima oară pe criterii politice, şi nu pe criterii naţionale. Prin rezoluţia sa din 30 martie 1962, Adunarea s-a redenumit Parlament European, denumire confirmată şi prin declaraţia solemnă a Consiliului European din 1983 de la Stuttgart. Consacrarea oficială a fost făcută prin Actul Unic European (AUE). Deşi Tratatele, încă de la început, prevedeau alegerea membrilor Adunării, abia la 20 septembrie 1976, Consiliul a adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Adunare cu sufragiu universal direct, iar primele alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979. Fiecărui stat membru îi era permisă stabilirea de reguli proprii privind alegerile europene, cu respectarea unui set de condiţii minime comune: vot unic fiecare alegător poate vota o singură dată; 116

alegerile au loc în cursul unei perioade unice pentru toate statele, în cursul aceleiaşi săptămâni, începând de joi dimineaţa până duminică; urnele nu sunt deschise până nu se încheie alegerile în toate statele membre. Prin Decizia Consiliului nr. 2002/772 de modificare a Actului privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal direct, s-a recomandat statelor membre ca alegerea să se facă pe baza reprezentării proporţionale, folosindu-se sistemul de liste sau votul unic transferabil. Unele state organizau alegerile pe bază regională (Italia, Marea Britanie, Belgia) sau pe bază naţională (Franţa, Spania, Austria, Danemarca şi altele). La început, europarlamentarii aveau o dublă calitate erau şi parlamentari europeni şi parlamentari naţionali. Acest lucru a fost determinat de modul desemnării lor la începuturile instituţiei, dar şi de Actul din 1976, care prevedea că exercitarea ambelor mandate nu este incompatibilă. Unele state au decis însă incompatibilitatea celor două funcţii, dar şi alte incompatibilităţi. Mandatele în Parlamentul European au fost repartizate în funcţie de numărul alegătorilor din fiecare stat comunitar, privit ca o circumscripţie electorală. Numărul de mandate nu a fost întotdeauna acelaşi. 117

În prezent, numărul membrilor este de 751. României îi revin 32 de locuri în Parlamentul European. Sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a evoluat de la un organ consultativ la un organ cu puteri decizionale, puteri pe care le împarte cu Consiliul. De altfel, despre legislativul european s-a spus că este asemenea unui parlament bicameral, în care Consiliul Miniştrilor UE este camera superioară (ca un senat al parlamentului naţional), iar Parlamentul European este asemenea camerei inferioare (camera deputaţilor din parlamentele naţionale bicamerale). 5.2. Statutul membrilor Parlamentului European Tratatul Comunităţii Europene prevede că Parlamentul European, compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, exercită puterile care îi sunt atribuite prin acest tratat. De aici rezultă o primă trăsătură a statutului europarlamentarilor, şi anume aceea de reprezentanţi ai popoarelor statelor comunitare. Europarlamentarii afirmă că nu reprezintă doar propriile popoare, ci şi celelalte popoare ale Comunităţii, invocându-se gruparea lor pe orientări politice, şi nu pe naţionalităţi. Mandatul lor este reprezentativ, şi nu imperativ, iar în raporturile cu puterile statului din care provin, se bucură 118

de totală independenţă. Ei nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare. Mandatul europarlamentarilor este de 5 ani, fiind egal cu perioada de legislatură a Parlamentului European. Membrii Parlamentului European îşi exercită mandatul personal, dreptul de vot neputând fi delegat. Europarlamentarii sunt supuşi unor interdicţii şi incompa-tibilităţi, dar se bucură, în acelaşi timp, de imunităţi şi privilegii. Interdicţii şi incompatibilităţi ale europarlamentarilor: nu pot îndeplini alte funcţii sau mandate naţionale şi nici desfăşura alte activităţi profesionale; nu pot fi membri ai guvernului lor; nu pot fi membri ai Comisiei, ai Curţii de Justiţie sau ai altor instituţii ale Uniunii; pot fi instituite şi alte incompatibilităţi. Privilegii şi imunităţi. Sunt aplicabile dispoziţiile Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţii din 1965: nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor; 119

pe timpul sesiunilor, pe teritoriul statelor lor, beneficiază de imunităţile recunoscute membrilor parlamentelor naţionale; pe teritoriul oricărui stat membru nu se poate lua împotriva lor nicio măsură de detenţie sau urmărire judiciară, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Parlamentul European poate ridica imunitatea unui membru al său. Imunităţile au fost instituite nu pentru a crea un statut juridic aflat deasupra legii, ci ca o garanţie a independenţei membrului Parlamentului European. Tocmai de aceea, Parlamentul este cel în măsură să ridice imunitatea. În această procedură, Parlamentul poate să constate dacă un membru al său este sau nu supus unor presiuni de natură să-l determine astfel încât să acţioneze de o anumită manieră sau, dimpotrivă, să se abţină cu privire la o anumită problemă aflată în dezbaterea Parlamentului European. Europarlamentarii sunt indemnizaţi pentru activitatea lor la nivelul parlamentarului naţional, aspect de natură să creeze inechităţi. Se încearcă atenuarea acestei situaţii prin diverse compensaţii la nivelul Parlamentului European. 5.3. Atribuţiile Parlamentului European 120

Atribuţiile de control politic ale Parlamentului European Funcţia de control politic se materializează în competenţele Parlamentului în învestirea Comisiei Europene şi a membrilor altor instituţii ale Uniunii. Tot o formă de control politic este şi moţiunea de cenzură la adresa Comisiei. Aceasta trebuie motivată şi trebuie să poarte menţiunea moţiune de cenzură. Tot Parlamentul European numeşte membrii Curţii de Conturi, ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene ş.a. Atribuţiile legislative Tratatul instituind Comunitatea Europeană conţine următoarele prevederi în privinţa atribuţiilor legislative ale Parlamentului European: elaborează proiecte în vederea organizării de alegeri prin vot universal direct după o procedură uniformă în toate statele membre [art. 138 (3)]; se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor săi, prin aviz conform, cu privire la dispoziţiile pe care Consiliul le recomandă spre adoptare statelor membre, conform normelor lor constituţionale [art. 138 (3)]; participă la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare (art. 138 B); 121

emite avize conforme şi avize consultative (art. 138 B). Această atribuţie a determinat atribuirea de către doctrină a funcţiei consultative; cu majoritatea voturilor membrilor săi, poate solicita Comisiei să prezinte o propunere adecvată în problemele în care consideră necesară elaborarea unui act comunitar în vederea aplicării Tratatului instituind Comunitatea Europeană. Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului (Ombudsman) Parlamentul European poate constitui o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere atribuţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau organe, învinuiri privind contravenţii sau privind administrarea defectuoasă în aplicarea dreptului comunitar. Sunt exceptate cazurile în care faptele afirmate se află în faţa organelor jurisdicţionale. Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru al Uniunii Europene se poate adresa Parlamentului European, individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, cu o petiţie asupra unui subiect ce ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii care îl/o priveşte în mod direct (art. 138 D). Este 122

de remarcat că acest drept este acordat nu doar cetăţenilor, ci oricărei persoane fizice care are reşedinţa într-un stat membru al Uniunii. Extensia dreptului de petiţie se aplică şi persoanelor juridice. Regula este că persoana juridică are naţionalitatea statului unde are sediul statutar, unde s-a înfiinţat cu respectarea reglementărilor legale ale statului în cauză. Sunt situaţii când o persoană juridică are sediul principal în statul a cărui naţionalitate a primit-o, având şi sedii secundare în alte state. Dacă persoana juridică are naţionalitatea unui stat nemembru al Uniunii Europene, dar are sedii secundare într-unul sau mai multe state membre, în temeiul articolului arătat din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, ea are acest drept de petiţie adresată Parlamentului European. Pentru primirea acestor plângeri, în cadrul Parlamentului European există instituţia Ombudsman-ului (avocatul poporului). Deşi există o persoană care poartă această titulatură, la fel ca în dreptul naţional, în fapt este o instituţie cu organizare proprie şi personal angajat. Numirea Ombudsman-ului. Se face la începutul fiecărei legislaturi. Preşedintele Parlamentului European face anunţul pentru prezentarea de candidaturi, stabilind şi termenul de depunere a candi-daturilor.o candidatură 123

trebuie să fie susţinută de cel puţin 40 de euro-parlamentari din cel puţin două state membre care nu pot susţine şi o altă candidatură. Activitatea Ombudsman-ului Ombudsman-ul este împuternicit de Parlamentul European să primească plângerile cetăţenilor Uniunii sau oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru. Plângerile adresate Ombudsman-ului trebuie să privească situaţii de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi tribunalelor sale, aflate în exerciţiul funcţiilor jurisdicţionale. Când apreciază că plângerile sunt întemeiate, Ombudsman-ul sesizează instituţia reclamată, care, în termen de 3 luni, trebuie să-şi comunice punctul de vedere. Apoi, Ombudsman-ul transmite un raport Parlamentului European şi instituţiei reclamate şi informează persoana care a făcut plângerea cu privire la rezultatul anchetei. Din aceste prevederi procedurale rezultă că Ombudsman-ul nu are puteri decizionale de a constata că s- a produs o administrare defectuasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare. De asemenea, mai rezultă că aria sa de competenţă se limitează la instituţiile şi organele 124

comunitare, plângerile neputând viza activitatea statelor membre. Despre activitatea sa, Ombudsman-ul prezintă anual un raport Parlamentului European. În îndeplinirea funcţiilor sale, Ombudsman-ul este pe deplin independent. El nu poate nici să solicite şi nici să primească instruc-ţiuni din partea vreunui organism. Atribuţiile Parlamentului European în materie de relaţii externe Parlamentul European are dreptul să fie informat despre procesul diplomatic, despre acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe. Competenţele Parlamentului în materie de relaţii externe pot fi grupate în: a) domeniul tratatelor de aderare; b) domeniul acordurilor internaţionale; c) domeniul reprezentării externe a Uniunii şi politicii externe şi de securitate comună (PESC). Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European Parlamentului i-au fost acordate puteri bugetare chiar înainte de a deveni un organ ales (1979), când a început să se comporte ca un organ legislativ în relaţia cu Consiliul. Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul într-un sistem inedit întemeiat pe dispoziţiile art. 272 TCE, 125

fost art. 203, în funcţie de natura cheltuielilor. Astfel, Parlamentul este competent în materia cheltuielilor neobligatorii sau facultative, iar Consiliul, în materia cheltuielilor obligatorii. Ponderea actuală a celor două categorii este inegală, aproximativ 55% cele facultative şi 45% cele obligatorii. Sunt cheltuieli obligatorii cele pentru Politica Agricolă Comună (PAC), cheltuielile pentru susţinerea preţurilor secţiunii de Garantare din Fondul European de Orientare Agricolă (FEOGA) şi unele cheltuieli ale fondurilor structurale. Sunt cheltuieli obligatorii: rambursările monetare directe către statele membre, unele ajutoare pentru dezvoltare. Atribuţiile Parlamentului European de aprobare a bugetului Uniunii Europene Instituţiile comunitare îşi elaborează proiectele de buget, pe care le înaintează Comisiei până la data de 1 iulie a anului curent pentru bugetul anului următor. Pe baza acestor proiecte, Comisia întocmeşte un proiect preliminar de buget (PPB) pe care îl trimite Consiliului până la 1 septembrie. Consiliul se pronunţă asupra bugetului până la 5 octombrie, cu majoritate calificată (VMC). De obicei, varianta Consiliului este modificată faţă de cea transmisă de comisie. De la Consiliu, proiectul de buget este înaintat Parlamentului până la 5 octombrie. 126

5.4. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului European Durata mandatului Parlamentului este de 5 ani, iar sesiunile sale sunt anuale. Sesiunile anuale încep în a doua zi de marţi a lunii martie. Parlamentul poate fi convocat şi cu titlu excepţional, la cererea Comisiei sau Consiliului sau la iniţiativa Preşedintelui, în caz de urgenţă. Activitatea se desfăşoară: în plen; în comisii. La şedinţele Parlamentului pot asista şi alte persoane decât membrii Parlamentului, Comisiei, Consiliului, Secretariatului General şi membrilor personalului care îi deservesc pe aceştia, dar numai pe bază de legitimaţie de acces eliberată periodic de Preşedinte sau Secretarul General. Aceste persoane stau în tribune şi trebuie să păstreze liniştea, în caz contrar fiind evacuate de aprozi. Toate documentele Parlamentului se redactează în limbile oficiale, acestea fiind limbile oficiale ale statelor membre. 127

Parlamentarii nu pot lua cuvântul fără invitaţia Preşedintelui. Dacă un parlamentar se abate de la subiect, el este atenţionat de Preşedinte. La a treia atenţionare, Preşedintele îi poate retrage cuvântul. Timpul dezbaterilor se împarte între grupurile politice, iar parlamentarilor neafiliaţi li se repartizează un timp global. O fracţiune a timpului de dezbateri se repartizează grupurilor politice în funcţie de numărul lor total de membri. În prima şedinţă a fiecărei perioade de sesiune, este afectat un timp de 30 de minute pentru declaraţii ale europarlamentarilor pe o chestiune importantă politică. Niciun vorbitor nu poate depăşi un minut. La sfârşitul dezbaterilor, membrii Parlamentului pot primi cuvântul (solicitare de intervenţie pentru chestiuni de ordin personal) pentru a respinge remarcile din cursul dezbaterii care îl privesc personal, fie opiniile care îi sunt atribuite, fie pentru a-şi rectifica propriile declaraţii. Cvorumul este o treime din membrii Parlamentului. Parlamentul poate să delibereze, să stabilească ordinea de zi şi să adopte procesul verbal indiferent de ordinea de zi. Votarea se face prin ridicarea mâinii. Preşedintele poate hotărî votul electronic dacă apreciază că votul nu este 128

clar. Dacă sistemul electronic nu funcţionează, votarea se face prin ridicare în picioare. În cazul numirilor sau la cererea unei cincimi din membrii Parlamentului, se foloseşte votul secret. 6. Curtea de Conturi Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute, la înfiinţarea lor, cu următoarele organe: Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută cu comisari delegaţi pentru conturi; Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, cu Comisia de control. Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar aceasta şi-a început activitatea în 1977. Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi chel-tuielilor Comunităţilor, precum şi a totalităţii conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul 129

constitutiv nu exclude acest control, fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat de sau au folosit fonduri comunitare. Compunere. Curtea de Conturi este alcătuită din 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru, numiţi pe 6 ani de către Consiliu, cu consultarea Parlamentului. Membrii Curţii de Conturi aleg un preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor, dar şi cel al preşedintelui pot fi reînnoite. Membrii Curţii sunt aleşi dintre persoanele care au făcut parte, în ţările lor, din instituţiile de control financiar extern sau au o calificare deosebită pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă şi trebuie să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii. 7. Comitetul Economic şi Social (CES) Comitetul Economic şi Social (CES) organ al CEE şi CEEA, este compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi sociale: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi etc. Numărul de membri ai CES nu poate depăşi 350, României revenindu-i 17 locuri. 130

8. Comitetul Regiunilor Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat în 1994 prin TUE (Maastricht) şi este format din reprezentanţi ai comunităţilor regionale şi locale şi care sunt: fie aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau locale; fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Numărul de membri desemnaţi din fiecare dintre statele membre este diferit, în funcţie de întindere şi populaţie. Comitetul Regiunilor este un organ consultativ şi se convoacă la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie iniţiativă. Comitetul prezintă avize la cererea celor două instituţii. Poate fi consultat şi de către Parlamentul European. Comitetul Regiunilor poate emite avize şi din proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util acest lucru. Îşi elaborează un regulament propriu de procedură. Se întruneşte în cinci sesiuni plenare. 131

132

Capitolul VI Justiția unională 6.1. Istoric Primul tratat comunitar, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) 10 a stat la baza înfiinţării Curţii de Justiţie a CECO, însărcinată să asigure respectarea dreptului comunitar, aplicarea lui uniformă de statele membre şi rezolvarea diferendelor cu privire la aplicarea Tratatului CECO. Numărul membrilor Curţii nu era stabilit în corelare cu numărul statelor membre. Iniţial, au fost şapte judecători şi doi avocaţi generali. Prin cele două Tratate de la Roma, Curtea de Justiţie devine Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Tratatul de fuziune din 1965 nu a mai trebuit decât să unifice Consiliul Şi Comisia Comunităţilor Europene (Tratat de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene 67/443 CEE şi 67/27 Euratom). 10 Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1953 (expirat la 23 iulie 2002). 133

Actul Unic European (AUE) din 1987 a autorizat Curtea de Justiţie să solicite Consiliului crearea, alături de ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă. Astfel, la 24 octombrie 1988, a fost creat Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene. Prin TUE (Maastricht, 1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001), s-au operat modificări de competenţe în sensul transferului unor competenţe de la Curtea de Justiţie către Tribunalul de Primă Instanţă. Începând din 1995, numărul de judecători a fost stabilit la 15, iar al avocaţilor generali la 9, până în octombrie acelaşi an, după care numărul avocaţilor generali a fost redus la 8. Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înfiinţării Tribunalului Funcţiei Publice. Acesta a fost înfiinţat în baza deciziei Consiliului din 2 noiembrie 2004, luând fiinţă efectiv în iulie 2005, fiind prevăzut cu 7 judecători. În prezent Curtea are 28 de judecători şi 11 avocaţi generali. Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Curţii din Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului 134

de Primă Instanţă în Tribunalul. Tot Tratatul de la Lisabona prevede, în afara instanţelor europene existente, şi înfiinţarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul modificat privind Uniunea Europeană prevede: (1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. 6.2. Curtea de Justiţie 6.2.1. Compunere Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali poate fi mărit de Consiliu la propunerea Curţii de Justiţie (art. 222 TCE). Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile pentru exercitarea în ţările lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurisconsulţi de competenţă recunoscută. Ei sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de 6 (şase) ani. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali poate înceta: la expirarea duratei de 6 ani; prin deces; 135

prin demisie; prin înlăturare din funcţie. Judecătorul desemnat în locul altui judecător, al cărui mandat a încetat înainte de epuizarea duratei mandatului, este numit pentru restul mandatului. Judecătorii nu pot exercita nicio funcţie politică sau administrativă şi nicio activitate profesională, nici chiar neremunerată. Desfăşurarea unei activităţi remunerate poate fi acordată cu caracter derogatoriu de către Consiliu şi numai cu titlu excepţional. Avocatul general are rolul de a prezenta, în mod public, concluzii motivate cu privire la cauzele aflate pe rolul Curţii. În cazul în care se consideră că o cauză nu pune o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după ascultarea avocatului general, că aceasta poate fi judecată fără concluziile avocatului. Concluziile se prezintă public şi trebuie să fie imparţiale şi independente. Dintre avocaţii generali, unul este numit prim-avocat general. Grefierul Curţii se subordonează preşedintelui Curţii, depune jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita funcţia cu deplină impar-ţialitate şi potrivit conştiinţei sale şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor şi are în subordine personalul auxiliar pus la dispoziţia Curţii. 136

6.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie Curtea formează, în cadrul ei, Marea Cameră, Camera din trei şi din cinci judecători. Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Curţii de Justiţie şi pe preşedinţii de cameră. În cazul camerelor de cinci judecători, preşedinţii camerelor se aleg pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o dată. La fel şi preşedintele Curţii este ales pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. Marea Cameră este alcătuită din treisprezece judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din Marea Cameră fac parte preşedinţii camerelor de cinci judecători şi alţi judecători. Curtea se întruneşte în această compunere la cererea unui stat membru sau a unei instituţii comunitare care este parte în proces. Curtea se reuneşte în şedinţă plenară atunci când este sesizată pentru destituirea Ombudsman-ului, a unui membru al Comisiei ori a unui membru al Curţii de conturi, precum şi pentru decăderea din dreptul de pensie ori la avantaje echivalente acordate acestora. 6.2.3. Competenţa Curţii de Justiţie 137

Curtea de Justiţie a fost concepută, iniţial, pentru căile de atac exercitate împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi (executivul) CECO. În prezent, competenţa Curţii este deosebit de complexă, acoperiind dreptul Uniunii Europene ( cu excepţia cazurilor prevăzute de Tratate), precum: 1) Curtea este instanţă de recurs, limitat la chestiuni de drept, pentru deciziile pronunţate de tribunal în cauzele date în competenţa sa. 2) Curtea poate fi sesizată de oricare stat membru care consideră că un alt stat membru a încălcat o obligaţie decurgând dintr-un tratat, după ce mai întâi a sesizat Comisia, care, în termen de trei luni, trebuie să emită un aviz motivat. Statelor în cauză, Comisia trebuie să le permită să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi orale. Dacă avizul nu a fost emis în termen de trei luni, statul reclamant poate sesiza Curtea. Statele sunt obligate să se conformeze hotărârii Curţii. În caz contrar, Comisia, după ce a dat posibilitatea statului în cauză să îşi formuleze observaţiile, sesizează Curtea. Comisia propune Curţii şi cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu, la care să fie obligat statul care nu s-a conformat deciziei Curţii. 138

Curtea poate să impună plata unei sume forfetare sau unei penalităţi atunci când constată că nu a fost respectată hotărârea sa. 3) Curtea poate primi competenţa de fond în aplicarea sancţiunilor prevăzute de Regulamentele adoptate de Consiliu, precum şi de Regulamentele adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliu. 4) Curtea poate primi competenţa de a judeca litigii legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care creează titluri comunitare de proprietate intelectuală. Această competenţă poate fi conferită de Consiliu, cu unanimitate, după consultarea Parlamentului şi după ce statele membre au aprobat dispoziţiile Consiliului în conformitate cu normele lor constituţionale. 5) Curtea controlează legalitatea: a) actelor legislative; b) actelor Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele; c) actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi; d) actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi. 6) Persoanele fizice sau juridice pot să formuleze acţiuni împotriva actelor al căror destinatar este sau care o 139

privesc direct, individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun moduri de executare. Acţiunile pot fi formulate în legătură cu legalitatea actelor legislative, a actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. 7) Curtea poate să constate încălcarea prevederilor Tratatelor de către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală Europeană, prin abţinerea de a hotărî. Cu titlu preliminar, Curtea de Justiţie se pronunţă cu privire la: interpretarea tratatelor; validarea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. 8) Curtea de Justiţie se pronunţă şi în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii, care este obligată să repare în confor-mitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor, cu excepţia Băncii Centrale Europene, care trebuie să 140

repare pe cheltuiala sa prejudiciile cauzate de ea însăşi sau de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor. 9) Curtea judecă orice litigiu dintre Uniune şi agenţii săi. Competenţa Curţii se manifestă în limitele şi condiţiile stabilite prin statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii. 10) Tot pe temeiul unui compromis, Curtea are competenţa de a se pronunţa asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatelor. 11) Curtea judecă acţiunile privind legalitatea deciziilor care prevăd măsuri restrictive adoptate de Consiliu împotriva persoanelor fizice sau juridice în baza dispoziţiilor speciale privind politica externă şi de securitate comună (Titlul V, Capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană). 12) Curtea judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Tribunal. 13) Curtea reexaminează deciziile pronunţate de Tribunal în acţiunile introduse împotriva hotărârilor Tribunalului funcţiei publice. Hotărârile Curţii au forţă executorie. Hotărârile Curţii pot fi revizuite în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influenţă decisivă. 141

Faptul trebuie să nu fi fost cunoscut părţii şi Curţii la data judecăţii dar să fi preexistat judecăţii. Procedura, în cazul revizuirii, are două faze: admisibilitatea, în care Curtea trebuie să constate existenţa faptului şi natura lui decisivă. În caz contrar, Curtea respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă; reluarea judecăţii, în care decizia atacată este desfiinţată, iar cauza este rejudecată. Admiterea nu semnifică schimbarea soluţiei, Curtea putând să decidă că hotărârea este corectă, iar faptul preexistent şi recunoscut să nu schimbe starea de fapt sau de drept. 6.2.4. Procedura în faţa Curţii de Justiţie Art. 20 din Statutul Curţii de Justiţie prevede că procedura este alcătuită din faza scrisă şi faza orală. Reprezentarea în faţa Curţii se face: în cazul statelor membre sau instituţiilor Comunităţilor, de către un agent numit pentru fiecare cauză. Agentul poate fi asistat de un consilier sau un avocat; în cazul celeilalte părţi, de către un avocat care trebuie să fie autorizat să exercite această profesie într-un stat membru. Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată părţilor şi instituţiilor ale căror decizii sunt contestate în 142

cauză, cererei, memorii, apărări, precum şi toate actele care le susţin. Comunicările se fac prin intermediul grefierului. Procedura orală cuprinde lectura raportului prezentat de către un judecător raportor, audierea de către Curte a agenţilor, consilierilor şi avocaţilor, ascultarea concluziilor avocatului general, precum şi audierea martorilor şi experţilor, dacă este cazul. Curtea soluţionează litigiul printr-o hotărâre care menţionează numele judecătorilor ce au deliberat, se motivează, se semnează de preşedinte şi grefier, se citeşte în şedinţă publică şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Deliberările sunt secrete. Hotărârea Curţii poate fi atacată în termen de o lună de la comunicarea ei. Executarea ei nu se suspendă odată cu atacarea ei, chiar când a fost pronunţată în lipsă, decât dacă se decide astfel de către Curte. Terţa opoziţie poate fi exercitată de către: statele membre; instituţiile Comunităţilor; orice alte persoane fizice şi juridice care nu au fost audiate şi cărora hotărârile le lezează drepturile. Interpretarea hotărârii Curţii revine acesteia la cererea uneia dintre părţi atunci când apreciază că există 143

dificultăţi în înţelegerea sensului sau domeniului de aplicare. Prin încheiere, Curtea se pronunţă şi cu privire la cheltuielile de judecată. Procedura în faţa Curţii este scutită de taxe judiciare. Curtea poate decide, atunci când apreciază că o parte se află în imposibilitate de a face faţă în totalitate sau doar în parte cheltuielilor judiciare, să se acorde acelei părţi asistenţă juridică gratuită. În rest, onorariul avocaţilor se suportă de către părţi şi, la pronunţare, cade în sarcina părţii aflate în culpă. Toate limbile oficiale ale celor 28 de state membre ale Uniunii Europene (24 de limbi) pot fi limbi de procedură. Judecătorii, în mod tradiţional, deliberează în limba franceză. 6.3. Tribunalul (fost Tribunalul de Primă Instanţă) 6.3.1. Compunerea Tribunalului şi statutul judecătorilor Este compus tot din 27 de judecători, câte unul desemnat de fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul nu are avocaţi generali, judecătorii acestuia putând fi chemaţi să exercite 144

funcţia de avocat general (art. 48 din Statutul Curţii de Justiţie). Mandatul judecătorilor Tribunalului poate înceta în exact aceleaşi condiţii precum cele ale judecătorilor Curţii, fiindu-le aplicabile aceleaşi dispoziţii ale Statutului Curţii (art.2-8, art. 14 şi 15, art.17, primul, al doilea, al patrulea şi al cincilea paragraf şi articolul 18). Cauzele se judecă: în camere compuse din 3 sau 5 judecători; în complet cu judecător unic; în Marea Cameră (13 judecători); în şedinţă plenară. Tribunalul dispune de un grefier propriu căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile ce privesc grefierul Curţii. 6.4. Tribunalul Funcţiei Publice Potrivit articolului 257 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost art. 225 din TCE), Parlamentul şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale specializate. Până la acest moment nu a fost înfiinţat decât un singur tribunal specializat, respectiv, Tribunalul Funcţiei Publice. 6.4.1. Compunere 145

Tribunalul Funcţiei Publice este alcătuit din 7 judecători numiţi de Consiliu pe o perioadă de 6 ani. Mandatul lor poate fi reînnoit. 6.4.2. Competenţa Tribunalul Funcţiei Publice este instanţă specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene. Judecă litigiile dintre instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii şi personalul acestora în materie de: remuneraţie; carieră; recrutare; măsuri disciplinare; regimul de securitate socială (pensie, boală, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale). Competenţa Tribunalului Funcţiei Publice include şi litigiile cu personalul din cadrul Eurojust, Europol, Banca Centrală Europeană şi Oficiul pentru Armonizare în Cadrul Pieţei Interne (O.A.P.I.). 146

Litigiile dintre administraţiile naţionale şi proprii salariaţi, fie ei funcţionari publici sau lucrători contractuali, nu pot fi supuse soluţio-nării Tribunalului Funcţiei Publice. 6.4.3. Procedura şi regimul lingvistic Tribunalul Funcţiei Publice se conduce după aceleaşi reguli de procedură şi are acelaşi regim lingvistic ca şi Curtea şi Tribunalul, procesul fiind alcătuit, la fel, dintr-o fază scrisă şi una orală. 6.5. Hotărârile Actele prin care Curtea şi cele două tribunale soluţionează litigiile cu care au fost sesizate se numesc hotărâri. Hotărârile trebuie să cuprindă: menţiunea pronunţării de către Curte/Tribunal; data pronunţării; numele preşedintelui şi judecătorilor şi, eventual, numele avocatului general; numele grefierului; arătarea părţilor a agenţilor, consilierilor sau avocaţilor părţilor; 147

concluziile părţilor (modul în care şi-au susţinut poziţia); menţiunea că avocatul general şi-a prezentat concluziile, dacă este cazul; expunerea sumară a faptelor; motivele; dispozitivul, inclusiv soluţia privitoare la cheltuielile de judecată. 148

Capitolul VII Politica comercială a Uniunii Europene Articolul 206 TFUE prevede faptul că, prin stabilirea unei uniuni vamale, Uniunea Europeană contribuie la dezvoltarea (...) comerţului mondial, la eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor comerciale internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi la reducerea barierelor vamale şi de altă natură. Uniunea vamală, ca etapă a integrării economice, s-a realizat încă din anul 1968, concretizându-se în înlăturarea barierelor vamale între statele membre ale Comunităţii Europene, de la acea vreme, trecerea la un tarif vamal comun şi instituirea libertăţilor de circulaţie (mărfuri, persoane şi servicii). Politica comercială comună a fost consacrată încă de la începutul construcţiei comunitare prin Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene. Scopul acestei politici a fost şi este acela de a contribui la realizarea integrării pieţelor naţionale într-o piaţă unică. Raţiunea sa rezidă în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor la nivelul Uniunii Europene nu se poate realiza cu politici naţionale diferite, care generează extemalizări negative. 149

În prezent, Tratatul privind funcţionarea UE reglementează competenţa privind politica comercială comună în Partea a cincea ( Acţiunea externă a Uniunii ), Titlul II ( Politica comercială comună ), art. 206-207. Această politică are în vedere principiile şi obiectivele acţiunii externe a Uniunii. În cadrul politicii comerciale comune, competenţa Uniunii este una exclusivă. Două instituţii ale Uniunii au atribuţii în domeniu, şi anume Consiliul şi Comisia. Numai Uniunea are competenţa exclusivă în privinţa politicii comerciale, întrucât statele membre i-au transferat în întregime responsabilitatea acesteia. Măsurile având caracter naţional sunt permise în virtutea unei autorizaţii speciale din partea Uniunii. Altfel spus, statele membre pot acţiona în cadrul politicii comerciale numai dacă sunt abilitate, în mod expres, de către instituţiile Uniunii. Potrivit art. 207 TFUE, sfera de cuprindere a competenţelor exclusive ale Uniunii Europene în cadrul politicii comerciale comune este una extinsă, şi anume: - modificările tarifare; - încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii; - aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale; - investiţiile străine directe; 150

- uniformizarea măsurilor de liberalizare şi - politica exporturilor şi măsurile de protecţie comercială (în special, cele adoptate în caz de dumping şi de subvenţii). Articolul 207 TFUE, la alin. (6), dispune că exercitarea competenţelor atribuite Uniunii în domeniul politicii comerciale comune nu aduce atingere delimitării competenţelor între UE şi statele membre şi nu implică armonizarea dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale normelor administrative ale statelor membre în măsura în care Tratatele exclud o astfel de armonizare. În ceea ce priveşte rolul instituţiilor Uniunii în cadrul politicii comerciale comune, acesta este prevăzut chiar în Tratatul privind funcţionarea UE, la alin. (2) şi (3) ale art. 207. Astfel, reţinem că, în cazul negocierii şi încheierii de acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică următoarea procedură, prevăzută în art. 218 TFUE: Consiliul este cel care autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile. Comisia face recomandări Consiliului în vederea adoptării unei decizii de autorizare a începerii negocierilor. 151

Negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale în domeniul transporturilor intră sub incidenţa art. 218 TFUE. 1. Importurile În prezent, la nivelul Uniunii Europene, importurile fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/478 privind regimul comun aplicabil importurilor. în temeiul acestuia, importul, în Uniune, de produse originare din ţări terţe este liber şi nu este, prin urmare, supus niciunei restricţii de ordin cantitativ. Cu toate acestea, Regulamentul nu exclude posibilitatea instituirii unor măsuri de salvgardare. Potrivit art. 1 alin. (1), Regulamentul nu se aplică: - produselor textile, care sunt reglementate de anumite norme de import specifice, în temeiul Regulamentului (UE) 2015/936 privind regimul comun aplicabil importurilor de produse textile din anumite ţări terţe, care nu sunt reglementate de acorduri, protocoale sau alte înţelegeri bilaterale sau de alte regimuri specifice de import ale Uniunii şi - produselor originare din anumite ţări terţe enumerate în Regulamentul (UE) 2015/755 al Parlamentului 152

European şi al Consiliului privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite ţări terţe. A. Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul comun aplicabil importurilor Regulamentul instituie mai multe proceduri, şi anume: Procedura de informare si consultare. Chiar dacă importul în Uniune al produselor (...) este liber şi nu este, prin urmare, supus niciunei restricţii cantitative, potrivit art. 1 alin. (2) din Regulament, statele membre sunt obligate să informeze Comisia în cazul în care evoluţia acestora este de aşa natură încât ar putea impune recurgerea la măsuri de supraveghere sau de salvgardare. Informarea se realizează în temeiul art. 2 şi 3 din Regulament, articole care se referă la o procedură de informare şi de consultare Ia nivelul Uniunii. Informarea trebuie să cuprindă dovezile cu privire la evoluţia importurilor, îndeosebi la : - volumul importurilor, în special în cazul în care acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în raport cu producţia sau cu consumul în Uniune; - preţul importurilor, în special în cazul în care a avut loc o subevaluare semnificativă a preţului în raport cu preţul unui produs similar din Uniune şi 153

- impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta din tendinţele unor factori economici precum: producţia, utilizarea capacităţilor de producţie, stocurile, vânzările, cota de piaţă, preţul (şi anume, scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterilor de preţ care ar fi intervenit în mod normal), profiturile, randamentul capitalurilor investite, fluxul numerarului şi ocuparea forţei de muncă. Comisia transmite informarea primită tuturor statelor membre. În cadrul acestei proceduri de informare şi de consultare, Comisia este asistată de un Comitet pentru măsuri de salvgardare. Comitetul este format din reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un reprezentant al Comisiei care nu participă la votul în Comitet. Procedura de anchetă este reglementată în art. 4-10 din Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul comun aplicabil importurilor. Astfel, Regulamentul prevede, la art. 4 alin. (I), faptul că anterior aplicării oricărei măsuri de salvgardare, la nivelul Uniunii Europene se deslăşoară o procedură de anchetă. Obiectivul anchetei este acela de a stabili dacă importurile produsului respectiv ameninţă să producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din 154

cadrul Uniunii vizaţi. în stabilirea eventualei distorsionări a pieţei UE, ca urmare a importului unui anumit produs, sunt avute în vedere următoarele aspecte: - volumul importurilor, în special în cazul în care acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în raport cu producţia sau cu consumul în Uniune; - preţul importurilor, în special în cazul în care a avut Ioc o subevaluare semnificativă a preţului în raport cu preţul unui produs similar din Uniune; - impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta din tendinţele unor factori economici (de ex.: producţia; utilizarea capacităţilor de producţie; stocurile; vânzările; cota de piaţă; preţul; profiturile; randamentul capitalurilor investite; fluxul numerarului; ocuparea forţei de muncă) şi - factorii, alţii decât evoluţia importurilor, care cauzează sau pot să fi cauzat un prejudiciu producătorilor din cadrul Uniunii vizaţi. Prin prejudiciu grav se înţelege o degradare generală considerabilă a situaţiei produ-cătorilor din cadrul Uniunii, iar prin ameninţare cu prejudiciu grav Regulamentul are în vedere iminenţa evidentă a producerii unui prejudiciu grav. Decizia de a deschide o anchetă aparţine exclusiv 155

Comisiei Europene, care, în termen, de o lună de la data primirii informaţiei furnizate de un stat membru şi sub condiţia de a deţine suficiente probe, poate iniţia o anchetă. în situaţia în care Comisia constată că nu există probe suficiente pentru a justifica deschiderea unei anchete, aceasta informează statele membre cu privire Ia decizia sa în termen de o lună de la data primirii informaţiei iumizate de către statele membre. Atunci când evoluţia importurilor unui produs originar dintr-o ţară terţă ameninţă să cauzeze un prejudiciu producătorilor din cadrul Uniunii, importul acestui produs poate, în cazul în care interesele Uniunii reclamă aceasta, face obiectul, după caz: al unei supravegheri a posteriori la nivelul Uniunii sau al unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii. Măsurile de supraveghere. Potrivit art. 10 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2015/478, decizia de punere sub supraveghere se ia de către Comisie prin acte de punere în aplicare. Măsurile de supraveghere au o perioadă de valabilitate limitată, valabilitatea lor expirând la sfârşitul celei de-a doua perioade de şase luni care urmează celor şase luni în cursul cărora acestea au fost luate. Odată adoptate măsurile de supraveghere, punerea în liberă circulaţie a produselor aflate sub supraveghere 156

prealabilă la nivelul Uniunii este condiţionată de prezentarea unui document de supraveghere. Documentul de supraveghere este valabil în toată Uniunea, indiferent de statul membru care l-a eliberat. Documentele de supraveghere trebuie utilizate atât timp cât regimul de liberalizare a importurilor rămâne în vigoare pentru tranzacţiile respective. În cazul în care produsul aflat sub supraveghere prealabilă la nivelul Uniunii face obiectul unei măsuri de salvgardare regională într-un stat membru, autorizaţia de import acordată de acest stat membru poate înlocui documentul de supraveghere. În situaţia în care importul unui produs nu a fost supus unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii, Comisia poate institui o supraveghere limitată la importurile a căror destinaţie este una sau sunt mai multe regiuni din Uniune. Comisia furnizează informaţii statelor membre odată ce decide să instituie supravegherea. Măsurile de salvgardare. Potrivit art. 15 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2015/478, în cazul în care un produs este importat în Uniune în cantităţi atât de mari şi în astfel de condiţii, încât se produce sau există riscul producerii unui prejudiciu grav producătorilor din cadrul Uniunii, 157

Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi pentru a apăra interesele Uniunii, poate: - fie să reducă perioada de valabilitate a documentelor de supraveghere, - fie să modifice regimul de import al produsului respectiv condiţionând punerea sa în liberă circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import ce urmează să fie acordată în conformitate cu prevederile şi în limitele definite de Comisie. Alineatul (3) al art. 15 din Regulament prevede factorii ce trebuie avuţi în vedere atunci când se stabileşte un contingent, şi anume: interesul de a menţine, pe cât posibil, fluxul schimburilor comerciale tradiţionale; volumul contractelor care au fost încheiate în condiţiile şi în conformitate cu modalităţile normale înaintea intrării în vigoare a unei măsuri de salvgardare; faptul că nu trebuie compromisă atingerea scopului avut în vedere prin stabilirea contingentului. Măsurile de salvgardare se aplică oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare. Acestea pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale Uniunii. 158

Cu toate acestea, măsurile respective nu împiedică punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt în deplasare spre Uniune, sub condiţia ca aceste produse să nu poată primi altă destinaţie şi ca produsele a căror punere în circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de supraveghere să fie efectiv însoţite de un astfel dc document. O altă excepţie de la instituirea măsurilor de salvgardare este prevăzută în art. 18, care dispune faptul că nu se poate aplica nicio măsură de salvgardare unui produs originar dintr-o ţară în curs de dezvoltare care este membră a OMC atât timp cât ponderea acestei ţări în importurile produsului respectiv de către Uniune nu depăşeşte 3%, cu condiţia ca ţările în curs de dezvoltare membre ale OMC, a căror pondere a importurilor este mai mică de 3%, să nu contribuie colectiv cu mai mult de 9% la importurile totale ale produsului respectiv în Uniune. În ceea ce priveşte durata măsurilor de salvgardare, aceasta trebuie limitată la perioada necesară pentru a preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi pentru a facilita adaptarea producătorilor din cadrul Uniunii, care nu poate depăşi, în principiu, patru ani, incluzând perioada de aplicare a unei eventuale măsuri provizorii. Totuşi, această perioadă iniţială poate fi prelungită, în cazul în care s-a stabilit că o astfel de prelungire este necesară pentru a 159

preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi că există dovezi că producătorii din cadrul Uniunii efectuează ajustări. Perioada de aplicare totală a unei măsuri de salvgardare, inclusiv perioada de aplicare a oricărei măsuri provizorii, perioada de aplicare iniţială şi eventuala sa prelungire, nu poate depăşi opt ani. În cazul în care durata aplicării măsurii de salvgardare depăşeşte un an, măsura trebuie liberalizată progresiv la intervale regulate, în cursul perioadei de aplicare, inclusiv în cea de prelungire a sa. În temeiul art. 20 din Regulamentul (UE) 2015/478, pe toată durata aplicării unei măsuri de supraveghere sau de salvgardare, Comisia poate, la solicitarea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi nu mai târziu de mijlocul perioadei de aplicare a măsurilor cu o durată care depăşeşte trei ani: să analizeze efectele măsurii; să determine dacă şi în ce mod este oportun să se accelereze ritmul de liberalizare; să determine dacă aplicarea măsurii este încă necesară. în cazul în care Comisia consideră că aplicarea măsurii este încă necesară, aceasta informează statele membre în acest sens. Măsurile de salvgardare provizorii se aplică potrivit art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2015/478 în circumstanţe critice, în care orice întârziere ar antrena un 160

prejudiciu dificil de reparat, făcând necesară luarea unei măsuri imediate şi în cazul în care s-a stabilit în prealabil că există suficiente dovezi că o creştere a importurilor a cauzat sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu grav. Durata aplicării unor astfel de măsuri nu poate depăşi 200 de zile. Măsurile de salvgardare provizorii iau forma unei majorări a taxelor vamale faţă de nivelul lor existent (indiferent dacă acesta este mai mare sau egal cu zero) în cazul în care astfel de măsuri pot preveni sau repara un prejudiciu grav. B. Regulamentul (UE) 2015/936 privind regimul comun aplicabil importurilor de produse textile din anumite ţări terţe, care nu sunt reglementate de acorduri, protocoale sau alte înţelegeri bilaterale sau de alte regimuri specifice de import ale Uniunii Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor de produse textile care figurează în secţiunea a Xl-a din partea a doua a Nomenclaturii combinate stabilite în anexa I la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 şi importurilor de alte produse textile, enumerate în anexa I la Regulamentul (UE) 2015/936, care sunt originare din ţări terţe şi nu sunt reglementate de acorduri, protocoale sau alte înţelegeri bilaterale sau de alte regimuri specifice de import la nivelul Uniunii. Cu titlu de exemplu, le menţionăm pe următoarele : 161

fire de bumbac necondiţionate pentru vânzarea cu amănuntul; ţesături din bumbac, altele decât tifon, tul şi alte ţesături cu ochiuri înnodate; ţesături din fibre sintetice (discontinue sau deşeuri) altele decât panglicile, pluşurile, (inclusiv ţesăturile buclate de tip buret eponge ) şi ţesăturile tip omidă etc. Importul în Uniune al produselor menţionate în Anexa I la Regulamentul (UE) 2015/936 şi originare din ţări terţe, este liber şi nu este, deci, supus niciunei restricţii cantitative. Cu toate acestea, importul în Uniune de produse textile, enumerate în anexa III şi originare din Belarus şi Coreea de Nord, este supus limitelor cantitative anuale stabilite în această anexă. Punerea în liberă circulaţie în cadrul Uniunii a importurilor supuse acestor limite cantitative este condiţionată de prezentarea unei autorizaţii de import sau a unui document echivalent, eliberat de autorităţile statelor membre în conformitate cu procedura prevăzută în prezentul regulament. Importurile autorizate în conformitate cu prezentul alineat sunt deduse din limitele cantitative stabilite pentru anul calendaristic pentru care au fost stabilite limite cantitative. De asemenea, produsele textile menţionate în anexa IV şi originare din Coreea de Nord pot fi importate în Uniune în măsura în care Comisia 162

a stabilit o limită cantitativă anuală. Orice astfel de limită cantitativă se bazează pe fluxurile comerciale anterioare sau, în cazul în care acestea nu sunt disponibile, pe estimări justificate în mod corespunzător ale acestor fluxuri comerciale. Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu art. 31 din Regulament pentru a modifica anexele relevante la prezentul regulament în ceea ce priveşte instituirea acestor limite cantitative anuale. Reimportul în Uniune al produselor textile după transformarea lor în cadrul unor ţări terţe, altele decât cele enumerate în anexa II, nu este supus niciunei limite cantitative. Cu toate acestea, reimportul în cadrul Uniunii al produselor textile enumerate în anexa V după transformarea lor în Belarus se efectuează numai în conformitate cu regimul de perfecţionare economică pasivă în vigoare în Uniune şi în limitele anuale stabilite Măsurile de supraveghere si de salvgardare. Potrivit art. 11 alin. (1) din Regulament, în situaţia în care importurile de produse textile originare din ţări terţe, altele decât Belarus şi Corcea de Nord, ameninţă să cauzeze un prejudiciu producţiei de produse similare sau direct concurente la nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă să decidă fie instituirea unei supravegheri ulterioare la nivelul Uniunii 163

asupra anumitor importuri, fie să supună anumite importuri unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii, în scopul de a monitoriza evoluţia acestor importuri. Aceleaşi măsuri le poate adopta Comisia şi în situaţia în care importurile de produse textile originare din Belarus şi Coreea de Nord şi liberalizate la nivelul Uniunii ameninţă să aducă prejudicii producţiei de produse similare sau direct concurente la nivelul Uniunii sau când interesele economice ale Uniunii o cer. Măsurile se instituie pe o durată determinată. În cazul în care sunt importate produse textile originare din alte ţări decât Belarus şi Coreea de Nord, iar aceste importuri sunt realizate în cantităţi absolute sau relative atât de ridicate şi/sau în astfel de condiţii încât cauzează sau ameninţă clar să cauzeze un prejudiciu grav producţiei de produse similare sau direct concurente la nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă, să modifice regimul de import al produsului în cauză, condiţionând punerea sa în liberă circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import acordată în conformitate cu modalităţile şi în limitele stabilite de Comisie. Aceleaşi măsuri pot fi adoptate de către Comisie şi în cazul în care importul de produse textile originare din Belarus şi Coreea de Nord şi liberalizate la nivelul Uniunii sunt importate în cantităţi absolute sau relative atât de 164

ridicate sau în astfel de condiţii încât să ameninţe să cauzeze un prejudiciu grav producţiei de produse similare sau direct concurente la nivelul Uniunii sau atunci când interesele economice ale Uniunii o cer. Aceste măsuri se aplică oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare. Totuşi, măsurile respective nu împiedică punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt, deja, expediate spre Uniune, cu condiţia ca destinaţia acestor produse să nu poată fi schimbată şi ca produsele a căror punere în liberă circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de supraveghere să fie efectiv însoţite de un asemenea document. Regimul de perfecţionare pasivă. Regulamentul stabileşte, la art. 25-29, norme privind regimul de perfecţionare pasivă. Astfel, se prevede faptul că reimporturile în Uniune de produse textile (enumerate în tabelul prevăzut în anexa V a Regulamentului), efectuate«conformitate cu reglementările în vigoare în Uniune privind perfecţionarea economică pasivă, nu fac obiectul limitelor cantitative atunci când sunt supuse limitelor cantitative prevăzute în tabelul din anexa V şi se efectuează după ce au fost supuse perfecţionării în ţara terţă corespunzătoare, menţionată pentru fiecare limită cantitativă specificată. 165

C. Regulamentul (UE) 2015/755 privind regimul comun aplicabil importurilor din anumite ţări terţe Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor de produse originare din următoarele ţările terţe: Azerbaidjan, Belarus, Coreea de Nord, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan, cu excepţia produselor textile care fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/936. Importul în Uniune al acestor produse este liber şi, prin urmare, nu este supus niciunei restricţii cantitative, fără a aduce atingere măsurilor de salvgardare care pot fi adoptate. Procedura de informare si de consultare la nivelul Uniunii. Şi acest Regulament stabileşte o procedură de informare şi de consultare la nivelul Uniunii, atunci când evoluţia importurilor poate face necesară recurgerea la măsuri de supraveghere sau de salvgardare caz in care Comisia este informată de către statele membre cu privire la această situaţie. Procedura de anchetă la nivelul Uniunii. Potrivit art. 3 alin. (1), în cazul în care se constată că există suficiente probe pentru a justifica o anchetă, Comisia deschide o anchetă în termen de o lună de Ia data primirii informaţiei furnizate de un stat membru şi publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Avizul conţine următoarele: 166

- rezumă informaţiile primite şi precizează că orice informaţie utilă trebuie comunicată Comisiei; - stabileşte termenul în care părţile interesate îşi pot face cunoscut punctul de vedere în scris şi pot comunica informaţii, dacă trebuie să se ţină seama de acestea în timpul anchetei Şi - stabileşte termenul în care părţile interesate pot cere să fie audiate de către Comisie. La încheierea anchetei, Comisia prezintă Comitetului pentru salvgardare un raport privind rezultatele acesteia. Dacă în termen de nouă luni de la deschiderea anchetei, Comisia estimează că nu este necesară o măsură de supraveghere sau de salvgardare la nivelul Uniunii, ancheta se încheie în termen de o lună Atunci când este examinată evoluţia importurilor şi a condiţiilor în care se efectuează acestea, precum şi atunci când se examinează prejudiciul grav sau a ameninţarea cu prejudiciu grav care rezultă din acestea pentru producătorii din cadrul Uniunii trebuie avute în vedere, în principal, următoarele clemente : - volumul importurilor, în special atunci când acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în raport cu producţia sau consumul în Uniune; 167

- preţul importurilor, în special atunci când a avut loc o subcotare semnificativă a preţului în raport cu preţul unui produs similar din Uniune şi - impactul pc care îl au acestea asupra producătorilor din cadrul Uniunii de produse similare sau direct concurente, aşa cum reiese acesta din tendinţele unor factori economici (de ex.; producţia; utilizarea capacităţilor; stocurile; vânzările; cota de piaţă; preţul; profiturile; randamentul capitalurilor investite; fluxul numerarului; ocuparea forţei de muncă). Măsurile de supraveghere. Conform art. 7 alin. (1) din Regulament, în cazul în care interesele Uniunii reclamă, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă, poate decide fie supunerea anumitor importuri unei supravegheri a posteriori la nivelul Uniunii, realizată în conformitate cu modalităţile definite de ea, fie condiţionarea anumitor importuri dc o supraveghere prealabilă la nivelul Uniunii. Măsurile de supraveghere au o durată limitată. De regulă, valabilitatea lor expiră la sfârşitul celei de-a doua perioade de şase luni care urmează perioadei de şase luni în cursul căreia au fost luate aceste măsuri. Măsurile de salvgardare. În situaţia în care un produs este importat în Uniune în cantităţi atât de mari sau în astfel de condiţii încât se produce sau există riscul 168

producerii unui prejudiciu grav producătorilor din Uniune de produse similare sau direct concurente, Comisia, în scopul protejării intereselor Uniunii, poate modifica, la cererea unui stai membru sau din proprie iniţiativă, regimul de import al produsului respectiv, condiţionând punerea sa în liberă circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import care se eliberează în conformitate cu modalităţile şi în limitele definite de Comisie. Aceste măsuri se aplică oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare şi pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale Uniunii. Cu toate acestea, (...) măsuri [le] nu împiedică punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt, deja, trimise spre Uniune, cu condiţia ca acestor produse să nu li se poată schimba destinaţia şi ca produsele, a căror punere în liberă circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de supraveghere, să fie efectiv însoţite de un astfel de document. 2.Exporturile Exporturile sunt consacrate prin Regulamentul (UE) 2015/479 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor. Potrivit art.1, exporturile Uniunii Europene destinate unor ţări terţe sunt libere, în sensul că nu fac obiectul unor 169

restricţii cantitative, cu excepţia, firească, a celor care sunt prevăzute de Regulament. A. Procedura de informare şi de consultare la nivelul Uniunii Articolele 2-4 din Regulament instituie o procedură de informare şi de consultare în cazul în care, ca urmare a unei evoluţii excepţionale a pieţei, un stat membru estimează că ar putea fi necesare măsuri de salvgardare (...), acesta informează Comisia, care avertizează celelalte state membre. Pentru a determina situaţia economică şi comercială, Comisia, în conformitate cu art 4 din Regulament, poate solicita statelor membre să îi furnizeze informaţii statistice cu privire la evoluţia pieţei unui anumit produs şi să supravegheze, în acest scop, exporturile, în conformitate cu legislaţiile naţionale şi cu procedurile indicate de Comisie. B.Măsurile de salvgardare Potrivit art. 5 din Regulament, pentru a preveni o situaţie critică, cauzată de o penurie de produse esenţiale sau remedierea unei astfel de situaţii şi în cazul în care interesele Uniunii impun o acţiune imediată, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi ţinând seama de natura produselor şi a celorlalte particularităţi ale tranzacţiilor în cauză, poate condiţiona exportul unui produs 170

de prezentarea unei autorizaţii de export. Măsura intră în vigoare imediat. În concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Regulament, în cazul în care interesele Uniunii impun (...), Comisia poate adopta măsuri corespunzătoare pentru a preveni o situaţie critică cauzată de o penurie de produse esenţiale sau pentru a remedia o astfel de situaţie ori pentru a permite punerea în aplicare a angajamentelor internaţionale asumate de către Uniune sau de către toate statele sale membre, în special în privinţa comerţului cu produse de bază. Aceste măsuri pot fi limitate la anumite destinaţii şi la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii şi nu afectează produsele aflate în deplasare spre frontiera Uniunii. Decizia instituirii restricţiilor cantitative la export trebuie adoptată ţinându-se seama, pe de o parte, de volumul contractelor care au fost încheiate în condiţii normale, înaintea intrării în vigoare a unei măsuri de salvgardare şi pe care statul membru interesat le-a notificat Comisiei în conformitate cu normele sale interne şi, pe de altă parte, de faptul că nu trebuie să fie compromisă atingerea scopului propus prin stabilirea de restricţii cantitative. 171

Pe toată durata menţinerii unei astfel de măsuri, Comisia poate, fie la solicitarea unui stat membru, fie din proprie iniţiativă să analizeze efectele măsurii şi să determine dacă aplicarea măsurii este încă necesară. 3.Procedurile Uniunii Europene de administrare a contingentelor cantitative Procedurile fac obiectul Regulamentului (CE) nr. 717/2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de administrare a contingentelor cantitative. Regulamentul stabileşte normele referitoare la administrarea contingentelor cantitative la import sau la export, contingente, pe care Uniunea le stabileşte în mod autonom sau convenţional. Regulamentul nu se aplică anumitor produse (de ex., animale vii, lapte şi produse lactate, miere naturală etc.) şi nici acelor produse care sunt supuse unui regim comun special de import sau de export, regim care prevede dispoziţii specifice în domeniul administrării contingentelor. Contingentele urmează să fie distribuite între solicitanţi, în cel mai scurt termen, după ce au fost deschise. Administrarea contingentelor se poate efectua inter alia 172

prin aplicarea uneia dintre următoarele metode sau printr-o combinaţie a acestora : a. metoda prin care se iau în considerare fluxurile comerciale tradiţionale. b. metoda bazată ne ordinea cronologică de depunere a cererilor (conform principiului..primul venit primul servit ). c. metoda de distribuire proporţional cu cantităţile solicitate în momentul depunerii cererilor 4. Practicile comerciale neloiale În cadrul relaţiilor comerciale externe ale Uniunii Europene pot apărea următoarele practici comerciale neloiale: dumpingul; subvenţiile; obstacolele în calea comerţului şi contrafacerea. A. Dumpingul Sediul derivat, actual, al materiei îl reprezintă Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii Europene. Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, orice produs care face obiectul unui dumping, în cazul în care punerea sa 173

în liberă circulaţie în cadrul Uniunii cauzează un prejudiciu, poate fi supus unei taxe antidumping. Se consideră că un produs face obiectul unui dumping atunci când preţul său de export către Uniune este mai mic decât preţul comparabil, practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru produsul similar în ţara exportatoare. Ţara exportatoare este în mod normal ţara de origine. Cu toate acestea, poate fi o ţară intermediară, cu excepţia cazului în care, de exemplu, produsele respective numai tranzitează această ţară, produsele respective nu sunt fabricate în această ţară sau nu există preţ comparabil pentru aceste produse în această ţară. Produs similar este un produs identic, asemănător în toate privinţele produsului respectiv sau, în absenţa unui astfel de produs, alt produs care, cu toate că nu este asemănător în toate privinţele, prezintă caracteristici foarte apropiate celor ale produsului respectiv. La stabilirea existenţei dumpingului sunt avute în vedere următoarele: valoarea normală a produsului şi preţul de export. B. Subvenţiile Regulamentul (CE) nr. 597/2009 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din 174

partea ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene este principalul sediu derivat al materiei. Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, se poate impune o taxă pentru a compensa orice subvenţie acordată, direct sau indirect, la fabricarea, producţia, exportul sau transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulaţie în Uniune cauzează un prejudiciu. în cazul în care produsele nu sunt importate direct din ţara de origine, ci sunt exportate către Uniune tranzitând o ţară intermediară, tranzacţia sau tranzacţiile este/sunt considcrată/e, după caz, ca fiind efectuată/e între ţara de origine şi Uniune, astfel încât poate fi impusă, de asemenea, o taxă compensatorie. Se consideră că face obiectul unei subvenţii orice produs care beneficiază de o sub venţie care face obiectul unor măsuri compensatorii. Subvenţia poate fi acordată fie de cătn autorităţile publice ale ţării de origine a produsului importat, fie de către autorităţile publice ale unei ţări intermediare din care produsul este exportat către Uniune, denumită ţară de export. C. Obstacolele în calea comerţului Sediul materiei îl reprezintă, de data aceasta, Regulamentul (UE) 2015/1843 privind adoptarea procedurilor Uniunii în domeniul politicii comerciale 175

comune în vederea asigurării exercitării de către Uniune a drepturilor care îi sunt conferite de normele comerţului internaţional, în special de cele instituite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Potrivit art. 2 alin. (I) lit. a) din Regulament, obstacol în calea comerţului înseamnl orice practică comercială adoptată sau menţinută de o ţară terţă cu privire la care dreptul Is acţiune este consacrat de normele comerţului internaţional. Un astfel de drept la acţiune există atunci când normele comerţului internaţional interzic expres o practică sau recunosc părţii lezate de această practică dreptul de a căuta să înlăture efectul practicii în cauză. Totodată, Regulamentul defineşte şi noţiunile de prejudiciu şi efecte comerciale defavorabile. Astfel, prejudiciu înseamnă orice pierdere importantă pe care un obstacol în calea comerţului o cauzează sau ameninţă să o cauzeze, în legătură cu un produs sau cu un serviciu, unei industrii a Uniunii pe piaţa Uniunii, iar efecte comerciale defavorabile" înseamnă acele consecinţe negative pe care un obstacol în calea comerţului le produce sau ameninţă să Ic producă în legătură cu un produs sau cu un serviciu întreprinderilor Uniunii pe piaţa unei ţâri terţe şi care au un impact important asupra economiei Uniunii sau a unei regiuni a Uniunii ori asupra unui sector de activitate 176

economică al Uniunii. Faptul că reclamantul este victimă a unor astfel de efecte negative nu este consi derat suficient pentru a justifica, în sine, iniţierea unei acţiuni de către instituţiile Uniunii. La examinarea prejudiciului trebuie avuţi în vedere următorii factori: - volumul importurilor sau exporturilor vizate în şi din Uniune, în special atunci când acestea au crescut ori s- au diminuat în mod semnificativ, fie în valoare absolută, fie în raport cu producţia sau cu consumul pe piaţa în cauză; - preţurile concurenţilor industriei Uniunii, în special pentru a stabili dacă a existat, în Uniune sau pe pieţele terţe, o subcotarc semnificativă în raport cu preţurile industriei Uniunii; - impactul rezultat din acestea pentru industria Uniunii în cauză, aşa cum reiese din tendinţele anumitor factori economici cum ar fi producţia, utilizarea capacităţilor, stocurile, vânzările, cota de piaţă, preţul (şi anume, scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterilor de preţ care ar fi intervenit în mod normal), profiturile, rentabilitatea capitalurilor, investiţiile şi ocuparea forţei de muncă. În cazul în care se pretinde ameninţarea cu cauzarea unui prejudiciu, Comisia trebuie să verifice şi dacă este 177

previzibil în mod clar că o anumită situaţie este susceptibilă a se transforma în prejudiciu real. În această privinţă, se pot lua în considerare şi factori precum : - rata creşterii exporturilor către piaţa pe care are loc concurenţa cu produsele Uniunii; - capacitatea de export din ţara de origine sau de export, care, deja, există sau va exista într-un viitor previzibil, şi - probabilitatea ca exporturile rezultate din această capacitate să fie destinate pieţei pc care are loc concurenţa cu produsele Uniunii. Când se constată că este necesară acţiunea în interesul Uniunii, în scopul de a se asigura exercitarea drepturilor acesteia, conform normelor internaţionale, se pot lua următoarele măsuri: - suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate din negocierile de politică comercială; - creşterea drepturilor vamale existente sau introducerea oricărei alte taxe la import; - introducerea restricţiilor cantitative sau a oricărei alte măsuri care modifică condiţiile de import ori de export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale cu ţara terţă vizată. D. Contrafacerea 178

Regulamentul (UE) nr. 608/2013 privind asigurarea respectării drepturilor de pro-prietate intelectuală de către autorităţile vamale guvernează această materie. Potrivit art. 1 alin. (1), Regulamentul stabileşte condiţiile şi procedurile de intervenţie a autorităţilor vamale, în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt sau ar fi trebuit să fie supuse supravegherii vamale sau controlului vamal pe teritoriul vamal al Uniunii, conform Codului vamal al Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte mărfurile aflate în următoarele situaţii: atunci când sunt declarate pentru punerea în liberă circulaţie, export sau reexport; la intrarea sau părăsirea teritoriului vamal al Uniunii; atunci când fac obiectul unei proceduri suspensive sau sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber. Regulamentul nu se aplică mărfurilor care : - au fost puse în liberă circulaţie în cadrul regimului destinaţiei finale; - au caracter necomercial şi se găsesc în bagajele personale ale călătorilor; - au fost fabricate cu consimţământul titularului de drepturi şi 179

- au fost fabricate de o persoană autorizată în mod corespunzător de un titular de drepturi să fabrice o anumită cantitate de mărfuri, în exces faţă de cantităţile asupra cărora se convenise de către respectiva persoană şi titularul de drepturi. Mărfuri contrafăcute înseamnă: - mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a drepturilor de marcă în statul membru în care sunt găsite mărfurile şi pe care este aplicat fără autorizare un semn identic cu o marcă înregistrată în mod corespunzător pentru acelaşi tip de mărfuri sau care nu pot fi distinse, în aspectele lor esenţiale, de o astfel de marcă; - mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a unei indicaţii geografice în statul membru în care sunt găsite mărfurile şi care poartă sau sunt descrise printr-o denumire sau un termen protejat referitor la respectiva indicaţie geografică; - orice ambalaj, etichetă, autocolant, broşură, instrucţiuni de utilizare, document d garanţie sau alt element similar, prezentate chiar şi separat, care fac obiectul unei intervenţc pentru încălcarea drepturilor de marcă sau a unei indicaţii geografice şi care includ un semn un nume sau un termen care este identic cu o marcă înregistrată în mod corespunzător sau cu o indicaţie geografică protejată, sau 180

care nu poate fi distins în aspectele sale esenţiale de o astfel de marcă sau indicaţie geografică, şi care pot fi utilizate pentru acelaşi tip de mărftn pentru care marca respectivă sau indicaţia geografică este înregistrată. 181

Capitolul VIII Piața concurențială 1. Noțiunea de întreprindere Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este cea care, prin interpretarea oferită noţiunii de întreprindere, include acest concept în sfera noţiunilor autonome ale dreptului UE. Curtea precizează, în hotărârea pronunţată în cauza Hofner, faptul că în contextul dreptului concurenţei, noţiunea de întreprindere include orice entitate care exercită o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acesteia şi de modul său de finanţare. Noţiunea include: societăţile comerciale; societăţile în nume colectiv; asociaţiile profesionale; profesiile liberale; întreprinderile de stat şi cooperativele. Curtea de Justiţie a exclus din sfera noţiunii de întreprindere o serie de organisme precum 11 : - organismele care urmăresc un obiectiv exclusiv social şi nu desfăşoară o activitate economică. 11 A. Fuerea, op. cit., p. 314. 182

- organismele însărcinate cu administrarea sistemelor legale de asigurări de sănătate şi asigurări pentru limită de vârstă. 2. Interzicerea înţelegerilor Potrivit art. 101 alin. (1) TFUE sunt incompatibile cu piaţa comună acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate, care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au drept obiect ori efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne. Orice astfel de înţelegeri sunt nule. Articolul se referă, în special, la situaţiile în care: - direct sau indirect sunt stabilite preţurile de cumpărare sau de vânzare, ori alte condiţii de tranzacţionare; - se limitează ori controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; - se împart pieţele ori sursele de aprovizionare; - se aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând, astfel, acestora un dezavantaj concurenţial; 183

- încheierea de contracte este condiţionată de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. 3. Excepţiile acceptate de la interzicerea înţelegerilor Interdicţia menţionată la art. 101 alin. (1) TFUE poate fi declarată inaplicabilă, potrivit art. 101 alin. (3) TFUE, pentru toate acordurile sau categoriile de acorduri între întreprinderi, pentru toate deciziile sau categoriile de decizii ale asociaţilor de întreprinderi, pentru toate practicile concertate sau toate categoriile de practici concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut, şi care nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective şi nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei produselor în cauză. Analiza prevederilor art. 101 TFUE trebuie realizată prin raportare la prevederile Regulamentului nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă 184

prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat. Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003, acordurile menţionate la art. 101 alin. (1) TFUE şi care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 101 alin. (3) sunt interzise, fără a fi necesară o decizie prealabilă, în acest sens. în conformitate cu art. 1 alin. (2) din acelaşi Regulament, acordurile menţionate la art. 101 alin. (1), dar care îndeplinesc condiţiile prevăzute alin. (3), nu sunt interzise, fără a fi necesară o decizie prealabilă, în acest sens. Aceste acorduri sunt valabile şi aplicabile din momentul în care condiţiile sunt îndeplinite şi atâta timp cât situaţia rămâne neschimbată. Excepţia priveşte fie acordurile individuale, fie, prin intermediul unui regulament de exceptare pe categorii, categoriilor de acorduri. Atunci când un acord face obiectul unei exceptări pe categorii, părţile la acordul restrictiv sunt scutite de obligaţia impusă de art. 2 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 de a demonstra că acordul individual îndeplineşte toate condiţiile prevăzute la art. 101 alin. (3). Părţile trebuie doar să dovedească că acordul beneficiază de o exceptare pe categorii. 185

Potrivit Orientărilor Comisiei privind aplicarea art. 81 alin. (3) din Tratat, o exceptare este acordată dacă se face dovada îndeplinirii următoarelor condiţii: - creşteri în eficienţă; - o parte echitabilă din beneficiu trebuie rezervată consumatorilor; - caracterul indispensabil al restricţiilor şi - nu trebuie eliminată concurenţa. 4. Acordurile de distribuţie exclusivă şi acordurile de distribuţie selectivă a. Acordurile de distribuţie exclusivă. În cadrul unui acord de distribuţie exclusivă, furnizorul acceptă să-şi vândă produsele unui singur distribuitor, în vederea revânzării pe un teritoriu determinat. În acelaşi timp, vânzările active ale distribuitorului în alte teritorii (alocate exclusiv) sunt, de regulă, limitate. Printre principalele riscuri posibile pentru concurenţă se numără reducerea concurenţei intramarcă şi împărţirea pieţei, care facilitează, în special, discriminarea prin preţuri. Atunci când toţi furnizorii sau majoritatea acestora aplică distribuţia exclusivă, acest lucru poate slăbi concurenţa şi facilita coluziunea, atât la nivelul furnizorilor, cât şi la nivelul distribuitorilor. De asemenea, distribuţia 186

exclusivă poate duce la excluderea altor distribuitori, reducând astfel concurenţa la acest nivel. Distribuţia exclusivă intră sub incidenţa prevederilor Regulamentului nr. 330/2010 de exceptare pe categorii în măsura în care cota de piaţă a furnizorului şi a cumpărătorului (luate individual) nu depăşeşte 30%, chiar dacă este asociată cu alte restricţii verticale, altele decât restricţiile verticale grave, cum ar fi o obligaţie de neconcurenţă limitată la cinci ani, cotele impuse sau achiziţia exclusivă. O asociere între distribuţia exclusivă şi distribuţia selectivă beneficiază de exceptare pe categorii numai în cazul în care nu sunt restricţionate vânzările active în alte teritorii. în continuarea acestei secţiuni se găsesc orientările pentru evaluarea cazurilor individuale de distribuţie exclusivă peste pragul de 30% al cotei de piaţă. Poziţia pe piaţă a furnizorului şi a concurenţilor săi prezintă o importanţă deosebită, întrucât reducerea concurenţei intramarcă poate deveni o problemă numai în cazul limitării concurenţei între mărci. Cu cât poziţia furnizorului este mai puternică, cu atât reducerea concurenţei intramarcă este mai gravă. Atunci când se depăşeşte pragul cotei de piaţă de 30%, concurenţa intramarcă riscă să se diminueze semnificativ. 187

Blocarea altor distribuitori nu constituie o problemă în cazul în care furnizorul care exploatează sistemul de distribuţie exclusivă desemnează un număr mare de distribuitori exclusivi pe aceeaşi piaţă, iar aceşti distribuitori exclusivi nu sunt supuşi unor restricţii în ceea ce priveşte vânzarea către alţi distribuitori nedesemnaţi. Excluderea altor distribuitori poate, cu toate acestea, să devină o problemă atunci când există putere de cumpărare şi putere de piaţă în aval, în special în cazul teritoriilor foarte vaste, în care distribuitorul exclusiv devine cumpărătorul exclusiv pentru o piaţă întreagă. Un exemplu l-ar putea reprezenta un lanţ de supermarketuri care devine unicul distribuitor al unei mărci de prim rang pe o piaţă naţională a comerţului alimentar cu amănuntul. Excluderea altor distribuitori poate fi agravată în cazul distribuţiei exclusive multiple. b. Acordurile de distribuţie selectivă. La fel ca şi acordurile de distribuţie exclusivă, şi acordurile de distribuţie selectivă limitează, pe de o parte, numărul distribuitorilor autorizaţi şi, pe de altă parte, posibilităţile de revânzare. Diferenţa faţă de distribuţia exclusivă constă în faptul că: - limitarea numărului de distribuitori autorizaţi nu depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de selecţie legate, în primul rând, de natura produsului şi 188

- restricţia cu privire la revânzare nu se referă la vânzările active realizate într-un teritoriu, ci la toate vânzările realizate către distribuitori neautorizaţi, singurii cumpărători potenţiali fiind astfel distribuitorii autorizaţi şi consumatorii finali. Distribuţia selectivă se utilizează, de cele mai multe ori, pentru a distribui produse finale de marcă. Potrivit Comisiei Europene, posibilele riscuri în domeniul concurenţei sunt: - reducerea concurenţei intramarcă şi, în special în cazul efectului cumulativ; - excluderea unuia sau mai multor tipuri de distribuitori; - slăbirea concurenţei, precum şi - facilitarea coluziunii între furnizori sau cumpărători. Pentru a evalua eventualele efecte anticoncurenţiale ale distribuţiei selective în temeiul art. 101 alin. (1) TFUE, trebuie să se facă distincţia între distribuţia selectivă pur calitativă şi distribuţia selectivă cantitativă. Distribuţia selectivă pur calitativă constă în selectarea distribuitorilor exclusiv pe baza unor criterii obiective impuse de natura produsului, cum ar fi formarea personalului de vânzări, serviciile furnizate la punctul de 189

vânzare, gama de produse comercializată etc. (...). Distribuţia selectivă pur calitativă nu intră în sfera de aplicare a art. 101 alin. (1) TFUE, pe considerentul că nu produce efecte anticoncurenţiale, sub rezerva îndeplinirii a trei condiţii, şi anume : - natura produsului în cauză trebuie să necesite un sistem de distribuţie selectivă, în sensul că un astfel de sistem trebuie să constituie o cerinţă legitimă, având în vedere natura produsului în cauză, pentru a-i conserva calitatea şi a-i asigura o utilizare corespunzătoare; - revânzătorii trebuie să fie selecţionaţi pe baza unor criterii obiective de natură calitativă, stabilite în mod uniform pentru toţi revânzătorii potenţiali, comunicate tuturor revânzătorilor şi aplicate într-un mod nediscriminatoriu şi - criteriile prevăzute nu trebuie să depăşească nivelul necesar. 5. Interzicerea abuzului de poziţie dominantă Potrivit art. 102 TFUE, este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante 190

deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Astfel, articolul nu interzice poziţia dominantă în care se poale găsi o întreprindere, ci se opune folosirii abuzive a acesteia. Poziţia dominantă a fost definită (...) ca fiind o poziţie de putere economică de care beneficiază o întreprindere şi care îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective pe o piaţă dată, acordându-i posibilitatea de a se comporta, în mare măsură, în mod independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi în ultimă instanţă faţă de consumatori. Această noţiune de independenţă depinde de gradul de presiune concurenţială exercitată de întreprinderea respectivă. Poziţia dominantă implică faptul că presiunile concurenţei nu sunt suficient de eficace şi, astfel, firma respectivă beneficiază de o putere pe o piaţă substanţială timp de o anumită perioadă. Aceasta înseamnă că deciziile întreprinderii sunt în mare măsură insensibile la acţiunile şi reacţiile concurenţilor, ale clienţilor şi în ultimă analiză ale consumatorilor. Comisia poate considera că lipsesc presiunile efective ale concurenţei, chiar dacă există în continuare o anumită concurenţă efectivă sau potenţială. în general, o poziţie 191

dominantă rezultă dintr-o asociere de mai multor factori care, luaţi separat, nu sunt neapărat hotărâtori. Pentru a intră sub incidenţa articolului, întreprinderea trebuie să se găsească într-o poziţie dominantă pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia şi să abuzeze de această poziţie. Ceea ce este important în aplicarea corectă a prevederilor art. 102 TFUE constă în identificarea caracterului semnificativ, relevant, al pieţei interne. Articolul 102 TFUE se aplică întreprinderilor care deţin o poziţie dominantă pe una sau mai multe pieţe relevante. O astfel de poziţie poate fi deţinută de o singură întreprindere (poziţie dominantă unică) ori de două sau mai multe întreprinderi {poziţie dominantă colectivă). Formele abuzului Potrivit art. 102 alin. (2) TFUE, practicile abuzive pot consta în special în: - impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare ori a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; - limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor; 192

- aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; - condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. Factorii care contribuie la evaluarea abuzului Comisia intervine în conformitate cu prevederile art. 102 TFUE atunci când, pe baza unor probe concludente şi convingătoare, este probabil ca pretinsele practici abuzive să ducă la o blocare cu caracter anticoncurenţial. Comisia consideră următorii factori ca fiind relevanţi, în general, pentru o asemenea evaluare : - poziţia întreprinderii dominante - cu cât poziţia dominantă este mai puternică, cu atât este mai mare probabilitatea ca practicile de protejare a acestei poziţii să ducă la blocarea cu caracter anticoncurenţial; - condiţiile de pe piaţa respectivă - includ condiţiile de intrare pe piaţă şi de expansiune, precum existenţa unor economii de scară şi/sau de anvergură şi efectele de reţea ; 193

- poziţia concurenţilor întreprinderii dominante - se referă la importanţa concurenţilor pentru menţinerea unei concurenţe efective; - poziţia clienţilor sau a furnizorilor de factori de producţie - poate include analiza posibilei selectivităţi a practicilor respective. întreprinderea dominantă poate exercita practicile respective numai asupra anumitor consumatori sau furnizori de factori de producţie care pot avea o importanţă deosebită pentru intrarea pe piaţă sau pentru expansiunea concurenţilor, sporind, astfel, probabilitatea unei blocări cu caracter anti- concurenţial; - intensitatea pretinselor practici abuzive - cu cât este mai ridicat procentul vânzărilor totale de pe piaţa respectivă afectate de aceste practici, cu atât ele durează mai mult şi cu cât sunt exercitate în mod regulat, cu atât este mai ridicat efectul probabil de blocare; - eventuale probe ale unei blocări efective - dacă aceste practici există de suficient timp, performanţa pe piaţă a firmei dominante şi a concurenţilor săi pot furniza probe directe în legătură cu blocarea cu caracter anticoncurenţial; - probe directe ale unei strategii de excludere - includ documente interne care conţin probe directe ale unei strategii de excludere a concurenţilor, precum un plan amănunţit de a exercita anumite practici pentru a exclude un 194

rival, pentru a împiedica intrarea sau pentru a preveni apariţia unei pieţe sau probe ale unor ameninţări concrete în legătură cu acţiuni de excludere. 6. Sancţionarea comportamentului anticoncurenţial În procedurile de aplicare a art. 101 şi 102 TFUE, instanţele din statele membre pot solicita Comisiei să le transmită informaţiile pe care le deţine sau avizul său în probleme referitoare la aplicarea regulilor unionale de concurenţă. Statele membre înaintează Comisiei o copie a oricărei hotărâri scrise a instanţelor naţionale prin care se decide aplicarea art. 101 şi 102 TFUE. O astfel de copie se înaintează după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este notificată părţilor. Autorităţile de concurenţă din statele membre, acţionând din proprie iniţiativă, pot înainta observaţii scrise instanţelor naţionale din statul membru de care aparţin, asupra unor aspecte legate de aplicarea art. 101 TFUE. Cu permisiunea instanţei în cauză, autorităţile respective pot, de asemenea, înainta observaţii orale instanţelor naţionale din statul membru de care aparţin. Atunci când aplicarea coerentă a art. 101 TFUE impune acest lucru, Comisia, 195

acţionând din proprie iniţiativă, poate înainta observaţii scrise instanţelor din statele membre. Cu permisiunea instanţei în cauză, Comisia poate formula şi observaţii orale. În scopul pregătirii observaţiilor lor, autorităţile de concurenţă din statele membre şi Comisia pot solicita instanţei relevante din statul membru respectiv să le transmită sau să le asigure transmiterea oricăror documente necesare pentru evaluarea cazului. Atunci când tendinţa comerţului dintre statele membre, rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea restrângerii concurenţei sau a denaturării acesteia în cadrul pieţei comune, Comisia poate iniţia o anchetă într-un anumit sector economic sau asupra unui anumit tip de acorduri în mai multe sectoare. Pe parcursul anchetei, Comisia poate solicita întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi în cauză să furnizeze informaţiile necesare pentru punerea în aplicare a art. 101 TFUE şi poate desfăşura orice inspecţii necesare în acest scop. Comisia poate solicita întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi în cauză să îi comunice toate acordurile, deciziile şi practicile concertate. Totodată, Comisia poate publica un raport cu privire la rezultatele anchetei în anumite sectoare ale economiei sau asupra 196

anumitor acorduri în mai multe sectoare şi să invite părţile interesate să formuleze comentarii. Pentru a-şi îndeplini îndatoririle, Comisia poate să desfăşoare toate inspecţiile necesare în întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi. Reprezentanţii oficiali şi celelalte persoane care îi însoţesc, autorizate de Comisie să desfăşoare o inspecţie, sunt împuternicite : - să intre în orice clădire, teritoriu şi mijloc de transport ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi; - să examineze evidenţe şi alte registre privind afacerile, indiferent de locul de păstrare; - să ia sau să obţină, sub orice formă, copii sau extrase din asemenea evidenţe şi registre; - să sigileze orice sediu de activitate şi orice evidenţe şi registre pe perioada inspecţiei şi în măsura necesară inspecţiei; - să ceară oricărui reprezentant sau membru al personalului întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi explicaţii asupra faptelor sau documentelor legate de obiectul şi scopul inspecţiei şi să înregistreze răspunsurile acestora. 197

Capitolul IX Libera circulație a persoanelor 1. Aspecte preliminare Încercând o definire a conceptelor, libera circulaţie a persoanelor presupune absenţa oricărei discriminări bazate pe cetăţenie originară între lucrătorii statelor membre în ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi angajare. În acest sens, persoanelor le sunt conferite drepturi pe care le pot valorifica injustiţie în oricare stat membru. Sunt, evident, reglementate limitări pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică. 12 Libera circulație a persoanelor, ca libertate fundamental în UE, implică dreptul oricărui cetățean european de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii europene, în scopul de a accepta o ofertă reală de muncă, de a-și stabili reședința pe teritoriul statului gazdă pentru a desfășura o activitate salarizată și de a rămâne pe teritoriul statului respective după ce a fost încadrat în muncă. Se face astfel deosebire între această libertate de 12 A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social European, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003, p. 211. 198

circulație care privește lucrătorii și libertatea de circulație în spatial Uniunii de care beneficiază toți cetățenii statelor member 13. Cetăţenia europeană este un concept nou, fiind esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o completează şi n-o înlocuieşte (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire, ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre. Pe de altă parte, cetăţenia europeană este un concept complex, întrunind elemente locale, naţionale şi supranaţionale, şi simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia europeană provine tocmai din ideea fondatoare a construcţiei europene, aceea de asigurare a păcii în Europa şi din ataşamentul faţă de valorile comunitare. 14 Crearea celor două instituţii, a cetăţeniei europene şi a cetăţeanului european, a avut drept scop convieţuirea între naţiuni în virtutea unor organisme şi reguli comune, pentru care şi-au dat consimţământul în momentul aderării. 13 A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 192. 14 Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 46-59. 199

Cetățenia europeană conferă o serie de drepturi cetățenilorstatelor member și consolidează protecția intereselor acestora: - drept la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor member; - dreptul de a allege și de a fi aleși în Parlamentul European; - dreptul de a se bucura pe teritoriul unei țări terțe, în care statul ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protective din partea autorităților diplomatice și consulare ale statelor member; - dreptul de a adresa petiții Parlamentului European. Prin resortisant al unui stat se înţelege persoana fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea acelui stat, în conformitate cu legislaţia internă a acestuia. 2. Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor şi ai dreptului de stabilire Din prevederile art. 45 TFUE coroborate cu cele ale art. 48 alin. (1) TFUE, rezultă, fără echivoc, faptul că o primă categorie a beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor este cea a lucrătorilor salariaţi. Acestora li se adaugă, aşa cum rezultă din interpretarea art. 48 alin. (1) 200

TFUE şi art. 49 alin. (1) TFUE, lucrătorii migranți care desfăşoară o activitate independentă. Articolul 49 alin. (2) reglementează o altă categorie de beneficiari, şi anume societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. O ultimă categorie de beneficiari este dată de persoanele aflate în întreţinerea lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independentă. Nu intră în sfera de cuprindere a beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor şi ai dreptului de stabilire, cei care doresc să lucreze în administraţia publică ori să exercite activităţi care sunt asociate în statul de primire, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice. A. Lucrătorii ocazionali Pentru această categorie de beneficiari, libera circulaţie în cadrul Uniunii Europene este garantată. Astfel, art. 45 TFUE are în vedere lucrătorii salariaţi cărora li se recunoaşte libera circulaţie şi dreptul de a se stabili în orice stat membru. Dispoziţiile Tratatului sunt completate de prevederile Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii şi ale Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi 201

şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Din interpretarea prevederilor TFUE, libera circulaţie a persoanelor este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe ce ţin, pe de o parte, de cetăţenia persoanei, care trebuie să fie a unui stat membru al Uniunii Europene, şi, pe de altă parte, de exercitarea unei activităţi profesionale sau economice. În ceea ce priveşte cetăţenia, fiecare stat membru stabileşte, în mod suveran, condiţiile în care o acordă. Referitor la exercitarea unei activităţi profesionale sau economice, Curtea a considerat (...) că ansamblul dispoziţiilor din Tratat privind libera circulaţie a persoanelor urmăreşte să faciliteze resortisanţilor (...) [Uniunii Europene] exercitarea activităţilor profesionale de orice natură pe teritoriul (...) [Uniunii Europene] şi se opune măsurilor care ar putea să-i defavorizeze pe aceştia atunci când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul unui alt stat membru. În literatura de specialitate 15 se precizează faptul că o activitate profesională poate consta din desfăşurarea unei activităţi salarizate, în timp ce activitatea economică se referă la activitatea productivă, generatoare de venituri. (...) în timp, sintagma activitate 15 M.Donny, Droit de la communaute et de l Union Europeenne, Edition s de l Universite de Bruxelles, 2001, p. 161. 202

economică a dobândit un înţeles mai larg, incluzând membrii unor profesii precum medicii, veterinarii, avocaţii, arhitecţii, sub rezerva echivalării studiilor lor. Mai mult, trebuie remarcat faptul că noţiunea de activitate profesională este înţeleasă, de către Curtea de Justiţie de la Luxemburg, în sens larg, dacă avem în vedere faptul că, potrivit acesteia, cerinţa este îndeplinită în cazul activităţilor sportive profesioniste, Curtea hotărând că jucătorilor profesionişti de fotbal li se pot aplica fie prevederile legale consacrate lucrătorilor salariaţi, fie dispoziţiile referitoare la libera prestare a serviciilor. Din interpretările oferite de către Curtea de Justiţie noţiunii de lucrător, reţinem următoarele: - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene are dreptul de a lucra în alt stat membru; - noţiunea de lucrător are un anumit sens în dreptul UE şi nu poate face obiectul unor definiţii naţionale. Acesta se referă la orice persoană care efectuează sub conducerea altcuiva o muncă reală şi efectivă pentru care este plătită. Autorităţile naţionale trebuie să aibă în vedere, atunci când sunt puse în situaţia de a acorda, unui cetăţean al unui stat membru al UE care se deplasează pe teritoriul altui stat membru, calitatea de lucrător următoarele 203

elemente: - remunerarea; - existenţa unui raport de subordonare - munca reală, respectiv efectivă. B. Lucrătorii migranţi care desfăşoară o activitate independentă În literatura de specialitate se precizează faptul că o activitate profesională poate consta din desfăşurarea unei activităţi salarizate, dar poate îmbrăca şi forma unei activităţi independente. Aceasta din urmă poate fi exercitată de persoana independentă, fie prin stabilirea, de o manieră durabilă pe teritoriul altui stat membru, fie prin oferirea unor servicii în alt stat membru prin realizarea de acte profesionale izolate. Şi în acest domeniu, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a venit cu o serie de clarificări pentru a pune corect şi complet în aplicare art. 49 TFUE, în temeiul căruia sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. (...) Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, (...) în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire. 204

Recunoaşterea dreptului de stabilire persoanelor care exercită o activitate independentă a reprezentat şi reprezintă o sursă inepuizabilă pentru ca instanţa de la Luxemburg săşi îmbogăţească jurisprudenţa. De-a lungul timpului, Curtea a venit cu detalii suplimentare, în urma cărora statele membre nu puteau refuza pur şi simplu accesul unei persoane într-o profesie sau la practicarea unei profesii, pe motiv că îi lipseşte calificarea internă, chiar şi în cazul în care nu există, încă, o recunoaştere internă a echivalenţei calificărilor străine. C. Membrii familiei lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o activitate independent Din punctul de vedere al sediului derivat al materiei, libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene gravitează în jurul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. În denumirea completă, pe care o are, Directiva face trimitere la dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Potrivii art. 2 alin. (2) din Directiva 2004/38, membrii de familie şi, implicit, beneficiari, în anumite condiţii, ai dreptului la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul Uniunii Europene sunt: 205

,,a) soţul; b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă; c) descendenţii direcţi în vârstă de ccl mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la lit b) şi d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la lit. b). Directiva se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale care îl însoţesc sau i se alătură în scopul menţinerii unităţii familiei, în sens larg, şi fără a aduce atingere interzicerii discriminării pe criteriul cetăţeniei, situaţia persoanelor care nu sunt incluse în definiţia membrilor de familie (...) [potrivit art. 2 alin. (2) din] Directivă şi care, prin urmare, nu se bucură automat de dreptul de intrare şi şedere în statul membru gazdă ar trebui 206

să fie examinată de statul membru gazdă pe baza propriei legislaţii inteme, pentru a decide dacă se poate acorda intrarea şi şederea unor asemenea persoane, luând în considerare relaţia lor cu cetăţeanul Uniunii sau orice alte împrejurări, precum dependenţa lor financiară sau fizică de cetăţeanul Uniunii. 4. Societăţile Articolul 54 TFUE, prevede faptul că societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Cu alte cuvinte, Tratatul dispune ca societăţile să fie tratate în acelaşi fel ca şi persoanele fizice, cetăţeni ai statelor membre ale UE. acest lucru nu este posibil în mod strict, date fiind diferenţele dintre persoanele fizice şi persoanele juridice. În accepţiunea Tratatului, societăţile sunt acele entităţi (societăţi) constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. În acest mod, sunt excluse societăţile fără scop lucrativ. 207

Pentru ca o societate să beneficieze de prevederilor art. 54 TFUE, trebuie să fie constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, să aibă sediul social pe teritoriul acestuia şi locul principal de desfăşurare a activităţii undeva în Uniune. Cu toate acestea, Curtea a considerat că nu se poate ca autorităţile naţionale competente dintr-un stat membru să refuze (...) beneficiul regimului naţional de asigurări de sănătate pentru simplul motiv că societatea a fost constituită conform legislaţiei unui alt stat membru în care îşi are sediul social, chiar dacă nu a exercitat în acest stat activităţi comerciale. 3. Drepturile beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor şi ai dreptului de stabilire, în conformitate cu prevederile legislaţiei derivate Din cuprinsul Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii, rezultă o serie de drepturi pe care un resortisant al unui stat membru le poate obţine, în calitatea sa de lucrător, în sensul dreptului UE. Astfel, lucrătorul resortisant: - are dreptul de a nu fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de 208

încadrare în muncă şi de muncă şi, în special, în ceea ce priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea; - beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naţionali; - are acces la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare, în acelaşi temei şi în aceleaşi condiţii ca şi lucrătorii naţionali; - beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce priveşte afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot şi accesul la posturile administrative sau de conducere ale unei organizaţii sindicale; - beneficiază de dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii; - beneficiază de toate drepturile şi avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţele, inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţei de care are nevoie şi - poate, în acelaşi temei ca şi resortisanţii acelui stat, să se înscrie pe lista cererilor 4 locuinţă, în regiunea în care ocupă un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sui 209

ţinute, şi beneficiază de avantajele şi priorităţile care decurg din aceasta. Copiii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la cursurile de ucenici şi de formare profesională în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv dacă aceştia domiciliază pe teritoriul acelui stat. În temeiul Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, cetăţenii statelor membre şi membrii familiilor acestora au dreptul: - la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre; - de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre; - de intrare şi ieşire în, respectiv din, orice stat membru al UE şi - de a obţine un permis de şedere. Totodată, Directiva cuprinde şi următoarele drepturi şi avantaje: - păstrarea dreptului de şedere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetăţeanului Uniunii; 210

- păstrarea dreptului de şedere de către membrii de familie în caz de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat; - cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Potrivit art. 17 din Directivă, dreptul de şedere permanentă în stabil membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în care: lucrătorul care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă, în momentul în care şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat activitatea salarizată ca urmare a pensionării anticipate a lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani (...); lucrătorul care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care, avându-şi reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare activitatea din cauza unei incapacităţi permanente de muncă (...); lucrătorul care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care, 211

după trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o activitate salarizată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână - orice cetăţean al Uniunii care, în temeiul directivei, îşi are reşedinţa pe teritoriul matului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul de aplicare al Tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă; - membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o activitate salarizată sau independentă în statul respectiv. Valorificarea acestor drepturi este posibilă în condiţiile respectării legislaţiei care, în mod corelativ, include şi o serie de obligaţii. 212

Capitolul X Libera circulație a capitalurilor Ca sediu principal al materiei, art. 63 TFUE, la alin. (1), precizează faptul că...orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt interzise. Cel de-al 2-lea alineat prevede faptul că...sunt interzise orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe. Art. 64 alin. (1) TFUE completează articolul anterior, în sensul potrivit căruia art. 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria, în Estonia şi în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999. 213

Cu toate acestea, prevederile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care şi-l menţin statele membre, după cum urmează: - de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale care stabilesc o distincţit între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite şi - de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu puteri de lege şi a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capita* urilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranţă publică. 1. Noțiunea de capital Trebuie să se distingă între circulaţia capitalurilor, care este o operaţiune financiară al cărei obiect esenţial este plasarea sau investirea unei sume de bani şi remunerarea unei prestaţii. Pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor Tratatului, prezintă interes prevederile Directivei 88/361/CEE pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat, care, în 214

Anexa 1, conţine un nomenclator al circulaţiei de capitaluri. în acest sens, putem reţine faptul că circulaţia capitalurilor include: - investiţiile directe: înfiinţarea şi extinderea de sucursale sau noi întreprinderi aparţinând doar persoanei care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a întreprinderilor existente; participarea la întreprinderi noi sau, deja, existente în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile; credite pe termen lung în vederea formării sau menţinerii unor legături economice durabile şi reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii unor legături economice durabile; - investiţiile imobiliare: investiţii imobiliare pe teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi şi investiţii imobiliare în străinătate efectuate de către rezidenţi; - operaţiunile cu valori mobiliare tranzactionate în mod obişnuit pe piaţa de capital: tranzacţii cu valori mobiliare pe piaţa de capital; admiterea de valori mobiliare pe piaţa de capital (introducerea la bursa de valori; emiterea şi plasarea pe piaţa de capital); - operaţiunile în unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv: unităţi ale între-prinderilor de plasament colectiv în valori mobiliare tranzacţionate în mod normal pe piaţa de capital (acţiuni, alte titluri de proprietate şi 215

obligaţiuni); unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv în valori mobiliare sau instrumente tranzacţionate, în mod normal, pe piaţa monetară; unităţi ale întreprinderilor de plasament colectiv în alte active; - operaţiunile cu valori mobiliare si alte instrumente tranzacţionate în mod obişnuit ne piaţa monetară: tranzacţii cu valori mobiliare şi alte instrumente pe piaţa monetară; acceptarea valorilor mobiliare şi a altor instrumente pe piaţa monetară; - operaţiunile în conturile curente si în conturile de depozit la instituţii financiare: operaţiuni efectuate de către nerezidenţi cu instituţiile financiare interne; operaţiuni efectuate de către rezidenţi cu instituţiile financiare străine; - creditele privind tranzacţiile comerciale sau prestările de servicii la care participă un rezident: credite acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate de către rezidenţi nerezidenţilor; - împrumuturile si creditele financiare: credite acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate de către rezidenţi nerezidenţilor, - cauţiunile, alte garanţii si drepturile de gai: acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; acordate de către rezidenţi nerezidenţilor; 216

- transferurile în derularea contractelor de asigurare: premii şi plăţi legate de asigurarea de viaţă (contracte încheiate între societăţile de asigurare de viaţă interne cu nerezidenţii; contracte încheiate între societăţile de asigurare de viaţă străine cu rezidenţii); prime şi plăţi legate de asigurarea creditelor (contracte încheiate între societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii; contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a creditelor cu rezidenţii); alte transferuri de capital legate de contractele de asigurare; - circulaţia capitalului cu caracter personal: împrumuturi; cadouri şi donaţii; zestre; moşteniri şi succesiuni; plata datoriilor de către imigranţi în ţara anterioară de reşedinţă; transferuri de active constituite de către rezidenţi, în eventualitatea emigrării, la momentul instalării lor sau în timpul perioadei de şedere în străinătate; transferuri, în timpul perioadei de şedere, a economiilor imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă; - importul si exportul fizic al activelor financiare: valori mobiliare; mijloace de plată de orice tip, precum şi - alte deplasări de capital: taxe de succesiune; daune interese (atunci când acestea pot fi considerate capital); restituiri în cazul rezilierii contractelor şi restituirile plăţilor necuvenite (atunci când acestea pot fi 217

considerate capital); drepturi de autor: brevete, proiecte, mărci de comerţ şi invenţii (cesiuni şi transferuri decurgând din astfel de cesiuni); transferuri de mijloace financiare necesare pentru furnizarea de servicii. - măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al securităţii publice. Acest articol este completat de articolul 75 din TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter statal în vederea prevenirii şi combaterii terorismului. În temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile financiare pot fi aplicate unor ţări terţe sau unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comună. 2. Excepţiile de la aplicarea principiului liberei circulaţii a capitalurilor Articolul 63 TFUE dispune, pe de o parte, că restricţiile cu privire la circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt interzise şi, pe de altă parte, că sunt interzise restricţiile privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe. Celor de mai sus li se adaugă şi faptul că în cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor 218

provenind din ţările terţe sau destinate acestora provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii economice şi monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare. Importante sunt şi prevederile art. 75 TFUE alin. (1) corelate cu prevederile articolelor 215 TFUE şi 347 TFUE. La alin. (1) al art. 215 TFUE, se precizează faptul că în cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea comună a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi a Comisiei poate lua, cu privire la statele terţe vizate, măsurile necesare privitoare Ia circulaţia capitalurilor şi a plăţilor. Din economia Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, se poate constata faptul că excepţiile privesc, în general, circulaţia capitalurilor referitoare la ţările terţe. Singurele restricţii justificate pe care statele membre pot decide să le aplice cu privire la circulaţia 219

capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, sunt prevăzute la art. 65 din TFUE şi includ: - măsurile de prevenire a încălcării legislaţiei naţionale (în special în domeniul fiscal şi al supravegherii prudenţiale a serviciilor financiare); - procedurile de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopuri administrative şi statistice; - măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al securităţii publice. Acest articol este completat de articolul 75 din TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter statal în vederea prevenirii şi combaterii terorismului. În temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile financiare pot fi aplicate unor ţări terţe sau unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comună. 3. Clauzele de salvgardare În temeiul art. 143 TFUE, în caz de dificultăţi sau în cazul riscului apariţiei unor dificultăţi grave pentru balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unei derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanţei, fie din natura devizelor de care acesta dispune, şi 220

care pot compromite în special funcţionarea pieţei interne sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care Ie recomandă spre adoptare statului în cauză. În situaţia în care acţiunea întreprinsă de un stat membru, care face obiectul unei derogări, măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele corespun-zătoare, Comisia informează periodic Consiliul în legătură cu situaţia respectivă şi cu evoluţia acesteia. Alineatul (2) al art. 143 TFUE reglementează rolul Consiliului în cazul prevăzut la alin. (1) şi (3), şi anume: Consiliul acordă asistenţa reciprocă; acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire a condiţiilor şi normelor asistenţei. Asistenţa reciprocă poate lua, în special, forma: - unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii internaţionale cărora li se pot adresa statele membre care fac obiectul unei derogări; 221

- unor măsuri necesare pentru a evita devierile schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menţine sau restabileşte restricţii cantitative faţă de ţările terţe; - acordării de credite limitate din partea altor state membre, sub rezerva acordului acestora. În cazul în care Consiliul nu a acordat asistenţa reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistenţa reciprocă acordată şi măsurile luate sunt insuficiente, Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare ale căror condiţii şi norme le defineşte. Consiliul poate revoca această autorizare şi modifica aceste condiţii şi norme. O altă situaţie care poate conduce la instituirea unei clauze de salvgardare este prevăzută în art. 144 TFUE: în cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul art. 143 alin. (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei interne şi să nu depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut. 222

Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu art. 143 TFUE. La recomandarea Comisiei şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar, Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus. Trebuie precizat faptul că art. 143 şi 144 TFUE permit adoptarea unor măsuri de protecţie a balanţei de plăţi în caz de dificultăţi care pot compromite funcţionarea pieţei interne sau în cazul unei crize neprevăzute. De la 1 ianuarie 1999, începutul celei de-a treia faze a UEM, clauza de salvgardare care vizează remedierea crizelor înregistrate în balanţa de plăţi este aplicabilă numai statelor membre care nu au adoptat (încă) moneda euro (inclusiv România). 4. Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF) Criza economică ce a afectat ţările de pe toate continentele, a generat, între altele, şi o puternică criză 223

financiară, care la rându-i, a cauzat dezechilibre grave în mediul economic şi financiar al statelor membre ale Uniunii Europene. Conştient de faptul că este martorul unei crize financiare şi al unui declin economic fără precedent, care au adus prejudicii grave creşterii economice şi stabilităţii financiare, determinând o puternică deteriorare a situaţiei deficitului şi a datoriei în statele membre, legiuitorul Uniunii Europene a fost pus în situaţia de a face faţă noilor provocări. Una dintre aceste provocări are în vedere situaţia potrivit căreia, urmare a crizei financiare, s-au deteriorat, inclusiv, condiţiile de împrumut din statele membre, problemă care, nereglementată în timp util, nu ar fi avut ca efect decât apariţia unei noi ameninţări la adresa stabilităţii, unităţii şi integrităţii Zonei Euro, în ansamblul său. În aceste condiţii, Consiliul, găsindu-se într-o situaţie excepţională aflată în afara controlului statelor membre, după cum se menţionează în Preambulul Regulamentului nr. 407/2010, a considerat necesară instituirea imediată a unui mecanism de stabilizare nivelul Uniunii în vederea menţinerii stabilităţii financiare în Uniunea Europeană, mecanism care să permită Uniunii să reacţioneze în mod coordonat, rapid şi eficace în cazul unor 224

dificultăţi acute înregistrate de un anumit stat membru. Activarea mecanismului s-a realizat în contextul unui sprijin comun UE/Fondul Monetar Internaţional (FMI). Prin urmare, în data de 13 mai 2010 a intrat în vigoare Regulamentul nr. 407/2010, Regulament prin care au fost impuse condiţii stricte de politică economică în vederea menţinerii sustenabilităţii finanţelor publice ale statului membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de autofinanţare de pe pieţele financiare. Mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 407/2010 reproduce, la nivelul statelor membre ale UE, principiile de bază ale funcţionării Regulamentul nr. 332/2002 de înfiinţare a unui mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre aplicabil statelor membre din afara Zonei Euro. Normele cuprinse în Regulament stabilesc condiţiile şi procedura în temeiul cărora un stat membru care este afectat sau se găseşte într-o situaţie care conduce, în final, la distorsiuni economice sau financiare grave poate obţine asistenţă financiară din partea Uniunii. Situaţia în care se găseşte statul respectiv trebuie să fie cauzată de evenimente excepţionale, rezultate în afara controlului său. 225

În cazul în care un stat membru doreşte să obţină asistenţă financiară din partea Uniunii, în temeiul Regulamentului nr. 407/2010, notifică executivul Uniunii Europene despre intenţia sa, prezentând, totodată, şi un proiect de program de ajustare economică şi financiară. Discuţiile sunt purtate cu Comisia Europeană, în colaborare cu Banca Centrală Europeană. Asistenţa financiară, care poate lua forma unui împrumut sau a unei linii de credit, se acordă printr-o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate calificată, pe baza propunerii Comisiei. Potrivit art. 3 alin. (3) lit. a)-c) din Regulament, decizia de acordare a unui împrumut cuprinde următoarele: - suma, scadenţa medie, formula de stabilire a preţului, numărul maxim de tranşe şi perioada de disponibilitate a asistenţei financiare din partea Uniunii, precum şi celelalte norme necesare pentru punerea în aplicare a asistenţei; - condiţiile generale privind politica economică ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în statul membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de autofinanţare de pe pieţele financiare; aceste condiţii vor fi stabilite de către Comisie, în consultare cu BCE; 226

- o aprobare a programului de ajustare pregătit de statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii. În ceea ce priveşte decizia de acordare a unei linii de credit, art. 3 alin. (4) lit a)-c) din acelaşi Regulament, stabileşte cuprinsul acesteia, şi anume: - suma, comisionul pentru disponibilitatea liniei de credit, formula de stabilire a preţului aplicabilă pentru eliberarea fondurilor şi perioada de disponibilitate a asistenţa financiare din partea Uniunii, precum şi celelalte norme necesare pentru punerea în aplicart a asistenţei; - condiţiile generale privind politica economică ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în statul membru beneficiar; aceste condiţii vor fi stabilite de Comisie, în consultare cu BCE; - o aprobare a programului de ajustare pregătit de statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii. Atunci când mecanismul este activat, acesta permite Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare 227

implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei pentru Uniune. Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt rambursate integral de către statul membru beneficiar, prin intermediul Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor 16. Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană de stabilitate financiară, dată, de exemplu, de fondurile garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării, Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii, precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul membru în cauză penliu punerea în aplicare a recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului, adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind 16 Potrivit Comunicării Comisiei către Consiliu şi către Comitetul Economic şi Financiar privind Mecanismul european de stabilizare financiară, COM(2010) 713 final, din 30.11.2010, pag. 2. 228

funcţionarea Uniunii Europene. Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu Regulamentul nr. 332/2002. Atunci când mecanismul este activat, acesta permite Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei pentru Uniune. Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt rambursate integral de către statul membru beneficiar, prin intermediul Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor. Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană de stabilitate financiară, dată, de exemplu, de fondurile garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării, Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii, 229

precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul membru în cauză penliu punerea în aplicare a recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului, adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu Regulamentul nr. 332/2002. 5. Pactul Euro Plus Consiliul European din luna martie 2011 s-a reunit pe fondul unei sensibile redresării economice, în contextul crizei economice mondiale. Şefii de stat şi/sau de guvern, reuniţi la Bruxelles, au adoptat, între altele, un pachet de măsuri menit să contribuie la depăşirea crizei financiare. Pachetul de măsuri îşi propunea consolidarea guvemanţei economice a Uniunii Europene şi asigurarea durabilă a Zonei Euro, în ansamblu. În Anexa I a Concluziilor prezentate la finalul întrunirii din luna martie 2011, găsim detalii referitoare la Pactul Euro Plus, denumit, în continuare, Pactul. Acesta nu reprezintă nimic altceva decât o înţelegere, încheiată între statele membre ale Zonei Euro, cărora li s-au alăturat Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi 230

România. Pe lângă aceste state, sunt invitate şi altele, însă pe bază de voluntariat. Scopul Pactului, aşa cum a fost convenit de către şefii de stat şi/sau de guvern, îl reprezintă consolidarea pilonului economic al uniunii monetare, pentru a obţine o nouă calitate a coordonării politicii economice, pentru a îmbunătăţi competitivitatea, ducând astfel la un grad mai ridicat de convergenţă. Pactul se concentrează, în principal, pe domeniile care ţin de competenţa naţională şi sunt esenţiale pentru creşterea competitivităţii şi evitarea unor noi dezechilibre 17. Acesta se fundamentează pe 4 norme directoare, după cum urmează: - Pactul trebuie să fie conform cu guvernanţa economică existentă în cadrul Uniunii şi să o consolideze. Totodată, Pactul trebuie să se desfăşoare pe baza instrumentelor, deja, existente, şi anume: Europa 2020, semestrul european, Orientările integrate, Pactul de stabilitate şi de creştere şi noul cadru de supraveghere macroeconomică; - Pactul acoperă domenii de politică prioritare esenţiale pentru promovarea competitivităţii şi a convergenţei în domeniile de politică alese, la nivelul şefilor de stat sau de guvern se va conveni asupra unor obiective 17 A. Fuerea, op. cit., p. 305. 231

comune ; - Statele membre participante trebuie să urmărească obiective prin intermediul propriului lor mix de politici, ţinând seama de provocările specifice cu care se confruntă. în fiecare an, fiecare şef de stat şi/sau de guvern îşi va asuma angajamente naţionale concrete; - Pactul trebuie să respecte, pe deplin, integritatea pieţei unice Capitolul XI Libera circulație a mărfurilor 1. Aspecte introductive Libera circulaţie a mărfurilor este strâns legată de politica comercială comună a Uniunii Europene, politică pe care o găsim cel dintâi fundamentată şi inclusă între politicile comune, alături de cea din domeniul agriculturii şi, respectiv, de cea a transporturilor şi a pescuitului, prin Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma, la 25 martie 1957. Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă acel regim juridic în temeiul căruia mărfurile nu se confruntă, la 232

frontiere, cu nicio restricţie reglementată de către un stat, atât în cazul importurilor, cât şi al exporturilor. Pe cale de consecinţă, este libertatea care se concretizează, deopotrivă, în interzicerea între statele membre ale UE a taxelor vamale, precum şi a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, la care se adaugă interdicţia care se instituie pentru statele membre ale Uniunii de a stabili restricţii cantitative sau de a adopta măsuri care au efect echivalent acestora. Libera circulaţie a mărfurilor este aplicată în cadrul ariei geografice comune a statelor membre, rezultată din ariile geografice, reunite, ale acestora. 2. Noțiunea de marfă Cu privire la noţiunea de marfă, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde nicio dispoziţie explicită. Este motivul pentru care rolul principal, în această materie, i-a revenit Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin intermediul jurisprudenţei sale. Astfel, Curtea, în hotărârea sa din 10 decembrie 1968, a definit marfa ca fiind orice bun apreciabil în bani şi susceptibil să facă obiectul unei tranzacţii comerciale. Prin urmare, suntem în prezenţa unei 233

mărfi, în sensul dreptului Uniunii Europene, ori de câte ori un bun traversează o frontieră, în scopul unei tranzacţii comerciale. Astfel, sunt considerate mărfuri, între altele, următoarele categorii de bunuri: - lucrările de artă. În acest caz, Curtea, pornind de la definiţia noţiunii de marfă, a considerat că, obiectele care prezintă interes artistic, istoric, arheologic sau etnografic indiferent de calităţile care le disting de alte tipuri de mărfuri, împart, însă, cu acestea din urmă caracteristica de a putea fi valorificate în bani şi de a putea face astfel obiectul un tranzacţii comerciale ; - monedele ieşite din circulaţie; - energia electrică. Cu toate acestea, Curtea a menţionat faptul că, în cazul în care comercializarea unui bun se realizează în mod ilicit, acel bun nu intră în categoria mărfurilor ce beneficiază de libera circulaţie în spaţiul Uniunii. Acesta este cazul, dc exemplu, al stupefiantelor ori monedelor false. Referitor la stupefiante, Curtea a menţionat, încă din anul 1981, faptul că un produs, cum este heroina, nu este confiscat şi distrus doar pentru simplul motiv că importatorul nu a întocmit formalităţi vamale, ci, în special, pentru că este vorba despre un produs stupefiant a cărui nocivitate este recunoscută, iar importul şi comercializarea 234

acestuia sunt interzise în toate statele membre, cu excepţia cazului în care comercializarea sa este controlată şi limitată în vederea utilizării autorizate în scopuri farmaceutice şi medicale. Instituirea, prin Tratat, a unui tarif vamal comun se realizează în contextul constituirii unei contribuţii la dezvoltarea comerţului internaţional şi la reducerea barierelor în calea schimburilor şi nu priveşte importul de produse stupefiante utilizate în mod ilegal şi scoase din circulaţie în momentul descoperirii lor. Prin urmare, se face diferenţa între comercializarea unui produs în condiţii ilicite, care nu reprezintă marfă, în sensul stabilit de către Curte, şi comercializarea unui produs în condiţii strict controlate şi limitate în vederea unei autorizări în scopuri farmaceutice sau medicale. O situaţie aparte este cea reglementată dc art. 346 alin. (1) lit. b) TFUE, articol ce permite statelor membre să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru protecţia intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la (...) comerţul cu armament şi material de război. Aceste măsuri pot fi adoptate numai în ceea ce priveşte produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific militare. 235

Curtea face distincţie între materialele şi suporturile de sunet care sunt folosite în domeniul audiovizualului, şi pe care Ie include în sfera de cuprindere a noţiunii de marfă şi emisiunile, compoziţiile muzicale, mesajele publicitare, pe care le include în categoria lor de servicii. 3. Mărfurile care beneficiază de libera circulaţie Potrivit art. 28 alin. (2) TFUE, principiul liberei circulaţii a mărfurilor se aplică mărfurilor originare din statele membre, precum şi produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre. În acest context, sunt considerate mărfuri unionale, potrivit art. 5 pct. 23 din Regulamentul privind Codul vamal al Uniunii mărfurile care aparţin uneia dintre următoarele categorii: a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii şi care nu conţin mărfuri importate din ţări sau teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii; b) mărfuri care intră pc teritoriul vamal al Uniunii provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie; 236

c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfile menţionate la lit. b), fie din mărfuri menţionate la lit. a) şi b). Revenind la dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 29 aduce unele lămuriri conceptuale şi dă conţinut accepţiunii produselor care se găsesc în liberă circulaţie, specificând, în plus, că se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost percepute, în statul membru respectiv, taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri. Potrivit art. 201 alin. (2) din Regulamentul privind Codul vamal ai Uniunii, punerea în liberă circulaţie implică: - perceperea taxelor la import datorate; - perceperea, dacă este cazul, a altor taxe conform dispoziţiilor relevante în vigoare in materie de percepere a taxelor respective şi - aplicarea de măsuri de politică comercială, precum şi de măsuri de prohibiţie sau restricţie, cu condiţia ca acestea să nu fi fost aplicate într-un stadiu anterior şi 237

îndeplinirea altor formalităţi prevăzute pentru importul de mărfuri. Cel mai important, poate, este faptul că punerea în liberă circulaţie conferă mărfurilor neunionale statutul vamal de mărfuri unionale. 4. Interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent 4.1. Aspecte generale Dat fiind faptul că art. 28 alin. (1) TFUE face vorbire despre un concept specific, definitoriu pentru Uniunea Europeană şi Piaţa sa internă, şi anume uniunea vamală, Titlul D (Capitolul 1, art. 30-32 TFUE) nu face altceva decât să detalieze sensurile convenite aici Astfel, art. 30 TFUE, în sinteză, face trimitere la taxele vamale la import şi la export, precum şi la taxele cu efect echivalent, inclusiv la cele de natură fiscală, care sunt interzise, cu desăvârşire, între statele membre. Un loc aparte este rezervat tarifului vamal comun, care, potrivit art. 31 TFUE este stabilit de către Consiliu, pe baza propunerii Comisiei. 238

În executarea misiunilor care îi sunt încredinţate în domeniul uniunii vamale, Comisia are în vedere următoarele : - necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre şi ţările terţe; - evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect creşterea competitivităţii întreprinderilor; - necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ceea ce priveşte produsele finite şi - necesitatea de a evita perturbările grave în viaţa economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o creştere a consumului în cadrul Uniunii. Taxele vamale şi cele cu efect echivalent reprezintă modalităţile cel mai des folosite pentru a obstrucţiona libera circulaţie a mărfurilor. Aceste forme de protccţionism se concretizează în creşterea preţurilor mărfurilor importate faţă de produsele similare interne, astfel fiind favorizate produsele interne. Eliminarea unor astfel de taxe este deosebit de importantă pentru ideea unei uniuni vamale şi a pieţei unice, idee subliniată şi de către Comisia Europeană 239

în politica sa referitoare la strategia vamală: Uniunea vamală stă la baza Uniunii Europene şi este un element esenţial în funcţionarea pieţei unice, piaţă care poate funcţiona normal numai atunci când se aplică, în mod corespunzător, normele comune la frontierele sale externe. Acest lucru implică faptul că cele 28 de administraţii vamale ale Uniunii Europene trebuie să acţioneze ca şi cum ar fi una singură. 4.2. Taxele vamale Sub aspect conceptual, taxele vamale reprezintă impozite indirecte pe care statul le percepe asupra mărfurilor, în momentul în care trec frontiera unei ţări, în vederea importului, exportului sau tranzitului. Altfel spus, taxele vamale reprezintă sarcini pecuniare care aduc atingere mărfurilor care trec o frontieră. La nivelul Uniunii Europene, acest tip de taxe se aplică mărfurilor care provin din state terţe, şi nu exporturilor sau importurilor între statele membre ale Uniunii. 4.3. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale Dacă în ceea ce priveşte taxele vamale, identificarea şi definirea acestora nu sunt greu de realizat, noţiunea fiind prezentată atât în doctrină, cât şi în legislaţie, nu la fel se 240

întâmplă cu noţiunea de taxă cu efect echivalent. Când spunem acest lucru, avem în vedere faptul că, în Tratatele Uniunii Europene, nu există nicio definiţie a conceptului, astfel încât, în practică, a revenit tot Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sarcina de a oferi o definiţie. În sensul (...) [Tratatului], o taxă cu efect echivalent indiferent de denumirea şi modalitatea sa de aplicare, poate fi considerată ca un drept impus în mod unilateral fie la data importului, fie ulterior şi care, fiind impusă în mod specific asupra unui produs importat dintr-un stat membru, cu excepţia produsului naţional similar, are, prin modificarea preţului, acelaşi efect ca şi un drept vamal. La începutul anilor 60, tendinţa Curţii era aceea de a interzice nu numai măsurile care se constituiau, în mod evident, într-o taxă vamală clasică, ci şi pe acelea care, deşi purtau alt denumiri sau erau instituite prin intermediul altor proceduri, generau aceleaşi rezultate ca şi drepturile vamale. Astfel, Curtea a statuat că extinderea interdicţiei drepturilor de vamă la taxele cu efect echivalent are drept rol suplimentarea şi eficientizarea interdicţiei obstacolelor în calea schimburilor comerciale ce rezultă din aceste drepturi; folosirea acestor două noţiuni complementare tinde, în comerţul dintre statele membre, sfi evite şi impunerea oricărei taxe bazate pe trecerea frontierei unui 241

stat de către mărfurile care circulă în interiorul Comunităţii. Curtea a susţinut că o taxă, oricât de mică, impusă în mod unilateral, oricare ar fi denumirea sa şi modul de aplicare asupra mărfurilor naţionale sau de provenienţă străină pe baza faptului că traversează frontiera, chiar dacă nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului, constituie o taxă cu efect echivalent în temeiul Tratatului, chiar dacă nu este percepută în beneficiul statului, nu este discriminatorie sau protectoare, iar produsul impus se află în concurenţă cu un produs naţional. Prin urmare, putem defini taxa cu efect echivalent taxei vamal, ca fiind orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală, în sensul strict al cuvântului, şi care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone, similare. 4.3.Taxele care nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale Nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor vamale următoarele: taxele interne, taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor economici şi taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale legislaţiei Uniunii Europene. 242

Taxele interne Potrivit art. 110 TFUE, niciun stal membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne dc orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie. Prin urmare, nu intră sub incidenţa prevederilor Tratatului, taxele care sunt aplicate, deopotrivă, atât produselor provenite din alte state membre, cât şi produselor naţionale similare celor importate. Legislaţia Uniunii Europene nu interzice statelor membre să impoziteze mai sever mărfurile naţionale raportate la bunurile importate. Cele mai întâlnite taxe interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii, autoturisme etc., precum şi taxa pe valoare adăugată (TVA). Atât timp cât taxa se aplică în temeiul unei legislaţii fiscale interne ce are caracter general, aceasta reprezintă o taxă internă, care nu face obiectul interdicţiei din Tratat. Taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor economici Pentru ca asemenea taxe să nu intre sub incidenţa prevederilor TFUE care interzic taxele vamale şi taxele cu 243

efect echivalent acestora, Curtea a evidenţiat mai multe condiţii pe care acestea trebuie să îndeplinească, şi anume: a. serviciul prestat să fie solicitat dc către beneficiar. b.serviciul prestat să nu reprezinte o formalitate vamală sau administrativă obligatorie. c.serviciul prestat să reprezinte un avantaj individual pentru agentul economic si nu pentru toate persoanele care desfăşoară acelaşi gen de activitate. d.cuantumul taxei trebuie să fie proporţional cu serviciul prestat. Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale legislaţiei Uniunii Europene Încasarea de taxe pentru efectuarea unor controale ce rezultă din îndeplinirea unor obligaţii stabilite prin reglementări ale Uniunii Europene este legală. Astfel, Curtea a menţionat că redevenţele prelevate cu ocazia controalelor sanitare, impuse de o dispoziţie comunitară, uniforme şi care trebuie efectuate în mod obligatoriu, înainte de expediere, în statul membru de expediţie, nu constituie taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor vamale la export, cu condiţia ca valoarea lor să nu depăşească costul real al controlului pentru care sunt prelevate. 244

4.4. Interzicerea, între statele membre, a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative, la import şi la export 1. Restricţiile cantitative Conceptual, restricţiile cantitative desemnează acele măsuri adoptate de către un stat membru pentru a limita importul mărfurilor dintr-un stat membru sau exportul acestora în alt stat membru al Uniunii Europene. Restricţionarea cantităţii de marfă, atât la import, cât şi la export, este cunoscută, în doctrina domeniului, sub denumirea de contingentare. Contingentele cantitative, cum au fost denumite aceste restricţii, permit importul unei cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale, spre deosebire de contingentele tarifare care presupun importul unei anumite cantităţi de mărfuri, cu plata unor taxe vamale reduse, iar după epuizarea acestor cantităţi mărfurile, în continuare, (sunt importate) cu plata taxelor vamale obişnuite. În general, contingentele cantitative au fost eliminate între statele membre. Totuşi, au fost menţinute o serie de obstacole netarifare. Reducerea şi eliminarea lor s-a realizat atât prin contribuţia jurisprudenţei, cât şi datorită armonizării legislaţiilor din statele membre ale Uniunii. 245

Curtea de Justiţie a arătat că restricţiile cantitative vizează măsurile cu caracter de interdicţie totală sau parţială a importului, exportului sau a tranzitării mărfurilor, după caz şi sunt reprezentate de acele măsuri prin care se interzice, total sau parţial, importul, exportul ori tranzitul mărfurilor. 2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative În mod similar taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, Tratatele Uniunii Europene nu definesc noţiunea de măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative. Este motivul pentru care, şi în această materie, rolul principal i-a revenit Curţii de Justiţie. Astfel, potrivit opiniei Curţii orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerţul intracomunitar, în mod direct sau indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o măsură cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative. Prin măsuri cu efect echivalent înţelegem, potrivit doctrinei, actele normative ori administrative ale statelor, prevederile şi practicile administrative, precum şi toate instrumentele juridice care emană de la o autoritate publică, inclusiv recomandările, care au drept finalitate afectarea comerţului intracomunitar. Referitor la noţiunea de practici administrative, Directiva 70/50 a Comisiei le defineşte ca 246

fiind orice procedură standard şi urmată cu regularitate, a unei autorităţi publice. Aşadar, măsurile cu efect echivalent au consecinţe similare restricţiilor cantitative, dar denumirea şi tehnicile juridice folosite sunt, în cazul celor dintâi, diferite, ele reprezentând obstacole care afectează, în mod direct sau indirect, comerţul între statele membre. 4.5. Excepţiile de la aplicarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor Articolul 36 TFUE instituie posibilitatea exceptării aplicării prevederilor art. 34 şi 35 TFUE, pe motive de: morală publică, ordine publică, siguranţă publică, protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. De reţinut este că...interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nicio restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre. Se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie, pe motiv de morală publică, în cazul mărfurilor care contravin regulilor decenţei. 247

Motivul prevăzut de Tratat pentru a limita libera circulaţie a mărfurilor, şi anume securitatea publică, arc în vedere atât securitatea internă, cât şi cea externă a statelor membre. Astfel, materialul strategic (de exemplu, exportul de material industrial destinat utilizării militare) sau aprovizionarea cu produse petroliere ce ţin de securitatea publică vizează atât necesitatea asigurării securităţii externe a statelor, cât şi importanţa independenţei energetice a statelor. Potrivit prevederilor art. 36 TFUE, menţionate deja, libera circulaţie a mărfurilor poate fi limitată dacă este justificată pe protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor. Situaţiile care intră în sfera de cuprindere a acestui motiv de exceptare, pot fi : - controalele sanitare ori îndeplinirea anumitor norme tehnice pentru produsele alimentare; - măsurile de control pentru importul medicamentelor; - interzicerea publicităţii pentru medicamente sau alcool; obligarea vânzării lentilelor de contact numai de către opticieni; - toleranţa maximă a nivelului radioactivităţii în cazul produselor agricole exportate; - măsurile necesare luptei împotriva poluării sonore 248

produse de către aeronave ş.a. 4.6. Funcţionarea pieţei interne pe baza liberei circulaţii a mărfurilor Funcţionarea pieţei interne a Uniunii Europene pe baza liberei circulaţii a mărfurilor este dezvoltată în Regulamentul (CE) nr. 2679/98 privind funcţionarea pieţei interne în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor între statele membre82'. Raţiunile care au stat la baza adoptării acestui Regulament se găsesc în Preambul. Astfel, adoptarea Regulamentului a avut drept temei: - respectarea principiului liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre ale Uniunii; - evitarea obstrucţionării liberei circulaţii a mărfurilor prin acţiuni ale unor persoane de drept privat, acţiuni care pot perturba buna funcţionare a pieţei interne ce poate conduce la pierderi serioase pentru persoanele afectate; - necesitatea garantării respectării obligaţiilor care decurg din Tratat şi, în special, a bunei funcţionări a pieţei interne, prin determinarea statelor membre de a se abţine de la măsuri sau comportamente care pot să constituie un obstacol în calea schimburilor comerciale şi prin adoptarea, de către statele membre a măsurilor necesare şi 249

proporţionale în vederea facilitării liberei circulaţii a mărfurilor pe teritoriul acestora; - garantarea exercitării drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul la sau libertatea de a intra în grevă; - respectarea competenţei statelor membre în ce priveşte menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne, precum şi de a stabili dacă, în ce caz şi ce măsuri sunt necesare şi proporţionale pentru facilitarea liberei circulaţii a mărfurilor pe teritoriul acestora într-o situaţie dată; - facilitarea unui schimb rapid şi adecvat de informaţii între statele membre şi Comisie în ceea ce priveşte obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi - determinarea statului membru pe teritoriul căruia apar obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor să ia toate măsurile necesare şi proporţionale pentru a restabili libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său cât mai curând posibil, pentru a evita riscul ca întreruperea sau pierderea în cauză să continue, să crească sau să intensifice şi să poată duce la o întrerupere a comerţului şi a raporturilor contractuale care stau la baza acestuia. Regulamentul defineşte noţiunea de obstacol, în sensul că termenul reprezintă un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre care este 250

imputabil unui stat membru, fie că implică sau nu o acţiune sau inacţiune din partea acestuia, care ar putea constitui o încălcare a Tratatului şi care: duce la o perturbare gravă a liberei circulaţii a mărfurilor împiedicând, întârziind sau deturnând fizic sau în alt fel importul acestora într-un stat membru, exportul dintr-un stat membru sau transportul printr-un stat membru; cauzează pierderi serioase persoanelor lezate; necesită acţiuni imediate pentru a împiedica continuarea, extinderea sau intensificarea perturbării sau prejudiciului respectiv. În ceea ce priveşte noţiunea de inacţiune, Regulamentul stabileşte faptul că termenul include cazul în care autorităţile competente ale unui stat membru, în prezenţa unui obstacol cauzat de acţiuni întreprinse de persoane de drept privat, nu iau toate măsurile necesare şi proporţionate care le stau în putere în vederea eliminării obstacolului şi a garantării liberei circulaţii a mărfurilor pe teritoriul lor. Potrivit art. 3 din Regulament, în cazul în care apare un obstacol sau există riscul apariţiei acestuia orice stat membru (fie că este sau nu statul membru în chestiune) care deţine informaţiile relevante le transmite, de îndată, Comisiei, iar Comisia transmite, de îndată, statelor membre acele informaţii şi orice informaţii din orice alte surse pe care Ie poate considera relevante. Totodată, în 251

situaţia în care apare un obstacol, statul membru respectiv ia toate măsurile necesare şi proporţionale astfel încât libera circulaţie a mărfurilor să fie garantată pe teritoriul statului membru în conformitate cu Tratatul şi informează Comisia asupra acţiunilor pe care autorităţile sale le-au întreprins sau intenţionează să le întreprindă. 252

253

Capitolul XII Libera circulație a serviciilor Potrivit art. 56 TFUE (ex-articolul 49 TCE), sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Uniunii. Potrivit art. 57 TFUE (ex-articolul 50 TCE) sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor. Serviciile cuprind in special: - activităţi cu caracter industrial: - activităţi cu caracter comercial: - activităţi artizanale; - activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale. 254

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi. În literatura de specialitate 18, s-a arătat faptul că libertatea de prestare a serviciilor ooate fi definită ca fiind dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care îşi au icşedinţa pe teritoriul altor state membre, avându-se ca bază un sediu plasat în Uniune (fie că este principal, fie secundar). Această definiţie nu este simplă decât în aparenţă. Ea ridică problema de a localiza prestările de servicii. Se pot oferi servicii rezidenţilor unui stat membru fără a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi pledoaria unui avocat sau construcţia unui edificiu. Altele sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spaţial. Este cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontaliere, al serviciilor efectuate pe cale electronică ş.a. Localizarea serviciului serveşte la determinarea caracterului transfrontalier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face să intre sau nu în sfera libertăţii prevăzute de Tratat. Localizarea s- 18 C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de L Union europeenne., Litec, Paaris, 2010, pag. 133. 255

ar putea baza pe determinarea prestaţiei caracteristice a serviciului pentru care este datorată plata. Pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie să fim în prezenţa unei prestaţii remunerate, oferită în mod independent, oricare ar fi sectorul economic în care intervine. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele: A. În cea mai marea parte a situaţiilor (de exemplu, exercitarea profesiilor de avocat, medic, transportator), există un contract între prestator şi clientul său, destinatar sau beneficiar al serviciilor. Calificarea dată de dreptul civil nu este foarte importantă. în acest caz, se poate întâmpla să asistăm la situaţia de a nu exista un contract între prestator şi beneficiarul prestaţiei (de exemplu, difuzările televizate pe calea undelor hertziene. Şi în acest caz asistăm la o prestaţie care este furnizată destinatarilor). B. În al doilea rând, prestarea trebuie să fie furnizată, în mod firesc, în schimbul unei remuneraţii. Remuneraţia poate fi achitată de beneficiarul serviciului, chiar dacă nu întotdeauna se întâmplă aşa. Mai mult, pentru emisia televizată trebuie luate în considerare şi încasările indirecte în cadrul serviciului, cum ar fi încasările din publicitate. C. În al treilea rând, ccl care prestează servicii trebuie să poarte caracteristica independenţei. Dacă persoana în cauză este salariat, activitatea sa cade sub 256

incidenţa altor dispoziţii din Tratat, dispoziţii cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor. Acest lucru nu împiedică, însă, un muncitor să exercite, alături de atribuţiile sale într-o întreprindere a angajatorului său (care poate fi prestator de servicii), o activitate independentă de prestare de servicii. Nu este necesar nici ca activitatea de prestare a serviciilor să fie exercitată cu titlu profesional şi să asigure subzistenţa efectivă a prestatorului. D. În al patrulea rând, activitatea de prestare a serviciilor poate fi plasată în orice sector al activităţii desfăşurate de prestator. Distingem în cadrul activităţii desfăşurate de o singură întreprindere, între ceea ce se regăseşte în categoria serviciilor şi ceea ce face parte, spre exemplu, din circulaţia mărfurilor. Noţiunea de prestare de servicii este independentă de sectorul economic şi poate privi activităţi la fel de diverse, cum ar fi: - emisiunile televizate; - publicitatea; - activităţile financiare ale băncilor şi activităţile legate de asigurare; - activităţile de intermediere; - lucrările publice; - transportul şi călătoriile; - organizarea de jocuri la loterie şi 257

- toate profesiunile liberale (medici, avocaţi, arhitecţi, contabili etc.) Alegerea între cele două libertăţi răspunde unei multitudini de considerente, cel mai important fiind acela potrivit căruia libertatea de a presta servicii permite păstrarea regimului fiscal şi social reglementat în statul în care se află sediul dc unde provin serviciile. Astfel, este interesantă situaţia în care se acţionează în cadrul liberei circulaţii a serviciilor plecând dintr-un stat membru în care legislaţia naţională, în general, şi cea fiscală, în special, sunt mai flexibile, către un stat unde drepturile sunt mai riguros reglementate. Art. 57 TFUE are în vedere prestaţiile. Acesta nu ia în considerare activitatea globală a unei societăţi care poate consta în a oferi prestaţii multiple (de exemplu, o companie de transport, o companie de asigurări). Aprecierea se face în funcţie de fiecare prestaţie sau contract în parte pentru a determina caracterul liberei circulaţii a serviciilor. Aceeaşi societate poate alege să ofere acelaşi tip de servicii clientelei sale care se găseşte într-un stat membru, uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale) pe acel teritoriu şi prin intermediul liberei circulaţii a serviciilor, pornind de la un alt sediu stabilit în alt stat 258

membru. Acelaşi contract nu poate fi încheiat şi sub regimul existent pentru libertatea de stabilire şi pentru libera circulaţie a serviciilor. In cazul în care o societate se adresează unui client determinat prin intermediul liberei circulaţii a serviciilor şi prin sediul său local, contractul va fi, în principiu, considerat ca fiind încheiat de societatea de la sediul local. Oricare ar fi alegerea între libertatea de stabilire şi aceea de prestare a serviciilor, statele nu pot desfăşura activităţi care să împiedice opţiunea. Nu pot cere, spre exemplu, ca o anumită activitate să poată fi exercitată pe teritoriul lor de către societăţile care sunt stabilite acolo. Acest fapt nu înseamnă că statele nu pot invoca interese de ordin general pentru a restrânge sau controla exercitarea activităţii în regimul liberei circulaţii a serviciilor având ca destinatar propriul teritoriul. O însemnătate deosebită revine Directivei 2006/123/CE, pentru doctrina şi practica domeniului cu precădere, din motive care ţin de realizarea unor clarificări de natură conceptuală. Se încearcă, în temeiul jurisprudenţei, doctrinei şi practicii domeniului să se formuleze o serie de definiţii date unor noţiuni des folosite, noţiuni care sunt susceptibile de mai multe interpretări, îndeosebi, acum, când UE numără 28 de state membre, iar 259

numărul limbilor oficiale a crescut, gradual, până la 24 câte sunt în prezent. Motivele care stau la baza adoptării Directivei se referă la următoarele aspecte: - stabilirea unor legături mai strânse între statele membre şi popoarele europene, prin intermediul Uniunii Europene, în scopul asigurării progresului economic şi social; - favorizarea creşterii economice şi crearea unor locuri de muncă în cadrul Uniunii urmăreşte înlăturarea tuturor obstacolelor care îi împiedică pe prestatori, în cadrul pieţei naţionale cu beneficiul tuturor avantajelor generale de piaţa internă); - inventarierea unui număr mare de obstacole care împiedică sau limitează dezvoltarea intermediul Raportului Comisiei asupra stadiului pieţei interne a serviciilor; - procentul marc (de 70%) pe care îl deţin serviciile în cadrul PIB, ca motor al creşterii economice, dar şi în ocuparea forţei de muncă la nivelul majorităţii statelor membre; - necesitatea eliminării obstacolelor din calea libertăţii de stabilire a prestatorilor în statele membre şi a libertăţii de circulaţie a serviciilor între statele membre; 260

- garantarea securităţii juridice necesare exercitării efective a celor două libertăţi fundamentale stabilite prin Tratat pentru destinatarii şi prestatorii serviciilor; - nevoia (cerinţa) de a realiza un cadru juridic general care să se aplice unei largi diversităţi de servicii, cu luarea în considerare a particularităţilor fiecărui tip de activitate sau de profesie şi sistemul lor dc reglementare (coordonarea sistemelor legislative naţionale ale statelor membre care să asigure un înalt grad de integrare juridică unională, dar şi de protecţie a obiectivelor dc interes general, îndeosebi, protecţia consumatorilor, a mediului, securitatea publică şi sănătatea publică, precum şi realizarea conformităţii cu dreptul muncii). Date fiind complexitatea problematicii pieţei serviciilor şi rigoarea cunoscută de sistemul normativ al Uniunii Europene, din conţinutul Directivei, care face obiectul atenţiei, rezultă că aceasta întruneşte următoarele caracteristici (sub aspectul materiilor în care îşi găseşte aplicarea ori nu) : - nu se aplică decât în măsura în care activităţile care fac obiectul reglementării sunt deschise concurenţei, astfel încât statele membre să nu fie obligate să liberalizeze serviciile de interes economic general sau să privatizeze entităţi publice care ar înfiinţa asemenea servicii şi nici nu 261

obligă să înceteze monopolurile existente pentru alte activităţi sau alte servicii din domeniul distribuţiei; - se aplică, exclusiv, cerinţelor prin care se reglementează accesul la exercitarea unei activităţi de servicii sau la includerea unei activităţi în sfera serviciilor. în mod concret, nu se aplică în ce priveşte: regulile de circulaţie rutieră, amenajării sau dezvoltării teritoriului, amenajării zonelor urbane şi rurale, în materie de construcţii, precum şi pentru stabilirea sancţiunilor administrative aplicate în cazul nercspectării acestor norme care nu regle-mentează sau nu afectează în mod specific serviciul, dar care trebuie respectate de către prestatori în exercitarea activităţii lor economice în mod similar persoanelor care desfăşoară activităţi având caracter privat; - nu reglementează criteriile de acces al unor prestatori la fondurile publice, care cuprinde, îndeosebi, criteriile pentru stabilirea condiţiilor în care prestatorii sunt abilitaţi să primească o finanţare publică, inclusiv condiţiile contractuale specifice şi, îndeosebi, normele de calitate faţă de care este subordonată (condiţionată) primirea (dobândirea) de fonduri publice, cum este cazul serviciilor sociale; - nu se suprapune cu măsurile adoptate de către statele membre potrivit dreptului UE pentru a proteja sau 262

promova diversitatea culturală şi lingvistică şi pluralismul mijloacelor media (mass-media), inclusiv finanţarea acestora; - nu împiedică statele membre să aplice regulile şi principiile fundamentale proprii în materie de libertate a presei şi de exprimare. La fel se întâmplă şi cu privire la interzicerea discriminării întemeiate pe naţionalitate sau pe alte motive care ţin de sex, nisă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicapuri, vârstă sau orientare sexuală; - nu armonizează dreptul penal al statelor membre şi nici nu aduce atingere acestuia, ci îşi propune numai să realizeze un cadru juridic pentru asigurarea libertăţii de stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor între statele membre. Totuşi, intenţia este aceea de a nu da posibilitatea statelor membre să restrângă libera prestare a serviciilor, prin aplicarea dispoziţiilor penale care afectează, într-un mod special, accesul la o activitate de servicii sau la executarea unei asemenea activităţi, având ca efect înlăturarea reglementărilor directivei; - nu aduce atingere iniţiativelor UE care, întemeiate pe prevederile art. 153 TFUE (referitoare la: ameliorarea mediului de muncă pentru protejarea sănătăţii şi a securităţii angajaţilor; condiţiile de muncă; informarea şi consultarea angajaţilor; integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei 263

de muncă; egalitatea între bărbaţi şi femei cu privire la şansele de pe piaţa forţei de muncă şi la remunerarea muncii) sunt adoptate în vederea realizării obiectivelor înscrise la art. 151 din acelaşi Tratat (privind încadrarea în muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă); - nu-şi găseşte aplicarea în materia condiţiilor de muncă (de exemplu: perioadele maxime de muncă; perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor plătite anual; nivelul salariului minim; securităţii, sănătăţii şi igienei la locul de muncă), materie în care statele membre se supun respectării dreptului Uniunii Europene; - nu afectează relaţiile între partenerii sociali, inclusiv dreptul de a negocia şi de a încheia contracte colective, dreptul la grevă şi dreptul de a recurge la acţiuni sindicale în acord cu legislaţiile şi practicile naţionale, de asemenea, cu respectarea dreptului Uniunii Europene; - nu se aplică serviciilor furnizate de agenţiile de muncă temporară şi nu influenţează legislaţia statelor membre în materia securităţii sociale; - respectă exercitarea drepturilor fundamentale aplicabile în statele membre şi care sunt recunoscute prin Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, drepturi care includ şi posibilitatea (dreptul) de a recurge la 264

acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţiile şi politicile naţionale, cu aplicarea (respectarea) dreptului UE; - nu acoperă aspectele de extraneitate, ci îi are în vedere numai pe prestatorii stabiliţi într-un stat membru; - nu se referă (sub aspectul reglementării) la negocierile privind comerţul cu servicii întreprinse în cadrul organizaţiilor internaţionale, în special, în cadrul GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ); Drepturile destinatariilor serviciilor Sediul materiei îl reprezintă Capitolul IV, Secţiunea a 2-a, articolele 19-21, din Directiva 2006/123/CE. Principalele probleme, care fac obiectul reglementării, se referă la: 1. restricţiile interzise (art. 19).În ceea ce priveşte restricţiile interzise, din punctul de vedere al drepturilor destinatarilor serviciilor, statele membre nu pot impune (...) cerinţe cc restrâng utilizarea unui serviciu furnizat de către un prestator stabilit într-un alt stat membru ori o serie de condiţii, cum ar fi: obligaţia de a obţine o autorizaţie din partea autorităţilor lor competente ori de a face o declaraţie în faţa acestora sau limitări discriminatorii la acordarea de ajutoare financiare cu motivarea potrivit căreia prestatorul este stabilit într-un alt stat membru ori pentru motive legate de amplasarea locului în care serviciul este furnizat. 265

2. nediscriminarea (art. 20). Noţiunea face trimitere la mai multe aspecte esenţiale pentru etapa, acum parcursă de UE, dacă avem în vedere, inclusiv eforturile care s-au făcut pentru ca instrumentul destinat unei astfel de materii Carta drepturilor fundamentale, prin Tratatul de la Lisabona, să fie aplicabil. Excepţie fac, de la regulă, 2 state (Marea Britanie şi Polonia) care au cerut, cu insistenţă, pe timpul negocierilor din iunie, respectiv, octombrie 2007 (Summit-ul de la Bruxelles, respectiv cel de la Lisabona) ca lor să nu li se aplice prevederile Cartei drepturilor fundamentale. În esenţa, nediscriminarea se referă la faptul că statele membre urmăresc ca destinatarul (serviciilor) să nu fie supus unor cerinţe discriminatorii întemeiate pe cetăţenie sau locul reşedinţei acestuia. În egală măsură, statele membre urmăresc ca aceste condiţii de acces la un serviciu, în sensul de a avea posibilitatea de a benefica de un serviciu, care sunt puse la dispoziţia publicului de către prestator, să nu conţină cerinţe discriminatorii întemeiate pe cetăţenie sau pe locul reşedinţei destinatarului, fără ca aceasta să aducă atingere posibilităţii de a prevedea diferenţe în cadrul condiţiilor de acces, în cazul în care acestea (condiţiile) sunt justificate în mod direct de criterii obiective. 266

3. asistenţa acordată destinatarilor (art. 21). Potrivit prevederilor Directivei, statele membre sunt cele care au rolul de a urmări îndeplinirea obiectivului potrivit căruia destinatarii să poată obţine, în statul membru în care îşi au reşedinţa, mai multe informaţii privitoare la: - cerinţele aplicabile în alte state membre referitoare la accesul la activităţile de servicii, în mod special la acelea cu trimitere la protecţia consumatorilor; - căile de atac avute la dispoziţie în cazul litigiilor intervenite între prestator şi destinatar; - coordonatele (datele) asociaţiilor şi organizaţiilor, inclusiv punctele de contact ale Reţelei Centrelor Europene ale Consumatorilor de la care prestatorii şi destinatarii pot obţine asistenţă în mod concret, practic. De adăugat, este faptul că, potrivit Directivei, informaţiile oferite de către autorităţile competente, de la caz Ia caz, conţin, de regulă, un simplu ghid care indică etapele care trebuie urmate, în vederea dobândirii unui serviciu. Atât informaţiile, cât şi asistenţa trebuie să fie furnizate în mod clar şi fără ambiguităţi, fiind accesibile facil de la distanţă, în special pe cale electronică şi cu regularitate, trebuind să fie actualizate. 267