Antologie dedicată Centenarului Marii Uniri

Átírás

1 Transilvania din cuvinte Antologie dedicată Centenarului Marii Uniri 1

2 Volum dedicat Centenarului Marii Uniri, editat de Uniunea Scriitorilor din România Filiala Cluj, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca Copyright Filiala Cluj a USR, 2017; autorii, Irina Petraş, 2017 Responsabilitatea pentru textele cuprinse în volum cade întreagă în sarcina autorilor. Editura ŞCOALA ARDELEANĂ Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48 Redacţia: tel ; office@scoalaardeleanacluj.ro, redactie@scoalaardeleanacluj.ro Difuzare: tel/fax ; difuzare@scoalaardeleanacluj.ro, esadifuzare@gmail.com ISBN Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României Editor: Vasile George DÂNCU Coperta: Laura POANTĂ Corectură şi tehnoredactare: Irina PETRAŞ 2

3 Transilvania din cuvinte O antologie alcătuită de Irina Petraş 3

4 Ardealul a reprezentat starea noastră de veghe [ ] pe planul spiritualităţii româneşti, centrul nostru naţional este în Transilvania, în acea «învăţată Transilvanie spunea cândva Bălcescu, azil vecinic al naţionalităţii române» Constantin Noica Când se va scrie odată istoria vremurilor mari, ai căror contimporani suntem, se va releva desigur, ca o faptă de mare importanţă, înfiinţarea Universităţii româneşti din Cluj, în chiar primul an al stăpânirei noastre în ţinuturile strămoşeşti dintre Carpaţi şi Tisa. Cei aleşi prin voinţa naţiunei în fruntea treburilor obşteşti [ ] n'au uitat de visul părinţilor şi moşilor noştri de a avea o Universitate românească în inima Ardealului. Ei şi-au dat în acelaşi timp seama că poporul nostru reînnoit are o înaltă misiune culturală în Europa centrală. Trebuia dar clădită chiar de la început înalta instituţie culturală cerută cu atâta stăruinţă de generaţiile trecute, în care să se dea o pregătire temeinică celor ce sunt meniţi să ridice şi să întărească frumoasa noastră ţară, câştigată cu atâtea jertfe sfinte de sânge. Sextil Puşcariu (din Raportul la şedinţa inaugurală din 10 octombrie 1920) România nu poate fi întreagă fără Ardeal Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! N. Titulescu (Discursuri) În înfăţişarea de ansamblu a noului stat român, această lume aduce netăgăduit un aspect de mulţime mai occidentală, exigenţe culturale mai pozitive, o concepţie mai largă a libertăţilor cetăţeneşti şi o educaţie mai veche a spiritului de datorie. Octavian Goga (Reabilitarea Ardealului) Eu socotesc că misiunea Transilvaniei este de a aduce în viaţa românească acea concepţie de seriozitate de care aceasta are aşa de multă nevoie. Liviu Rebreanu A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt. Lucian Blaga... Nu ne putem înţelege pe noi [românii] ca neam dacă nu înţelegem Ardealul. Vasile Băncilă (Semnificaţia Ardealului) Rădăcini istorice foarte adînci, împrejurări speciale, tot istorice, şi politice, sociale, etice, toate bine cunoscute, ne-au modelat cam aşa cum sîntem şi azi. Recunosc în spiritul ardelenesc moştenirea unei tenacităţi, orgoliul libertăţii parcimonios câştigate, un mai accentuat spirit de cetate (în ordinea claustrării chiar, dar şi a civilităţii, demnităţii, severităţii), un simţ constructiv - al ordinei deci, cu o specifică teamă de «aventură»". Mircea Zaciu (Ca o imensă scenă, Transilvania...) 4

5 Irina Petraş Tema transilvană Argument Transilvania din cuvinte e continuarea firească a Clujului din cuvinte, dar şi a Clujului din poveşti, a Clujului din legende, a Luminii din cuvinte, a albumului 100 de ani de viaţă literară românească Toate, antologii pe care le-am gândit şi editat din 2005 până astăzi (le puteţi răsfoi pe site-ul Filialei clujene: la secţiunea Editoriale). În 2015, Anul Luminii, mă întrebam dacă, în 2018, la Centenarul Marii Uniri, vom fi în stare să găsim cumpăna dreaptă, să exaltăm fâşia de lumină din fragmentele de istorie hărţuită ale acestui secol de existenţă? Să recompunem rotundul unui trecut ale cărui produse suntem, inevitabil şi iremediabil. Să ne procurăm, aşadar, un viitor. Avem un sprijin: limba română, cea care e, zice Eminescu, împărăteasă la ea acasă. Scriitorii vă pot fi călăuze. Transilvania din cuvinte e şi o propunere de meditaţie. Om al locului şi al limbii române fiind eu, patriotismul mi se pare de la sine înţeles, un sentiment şi o stare moştenite deodată cu deschiderea, curioasă şi implicată, spre toată străinătatea. Eşti român aşa cum alţii sunt englezi, chinezi ori persani. Nu-i de laudă, nici de pus cenuşă în cap. Ţine de locul naşterii, de, mai ales, limba în care vorbeşti/gândeşti. Nu-i un dar anume şi nici blazon care să te scutească de îndatoririle de om al vremii tale. Ruşinea de-a fi român e o invenţie a ultimelor decenii. Circula, în anii 70, o anecdotă cu sensurile nu de tot exploatate: o ţărancă ardeleancă se află în tren, într-un compartiment; alături de ea, un tânăr cufundat în lectură. Grea carte mai citeşti, domnişor, intră în vorbă femeia. Cu un accent străin, tânărul îi spune că are examen curând, e student la medicină, la Cluj. Da cum ţi-e numele, insistă femeia. Rodriguez. De unde eşti de loc? Din Paraguay. Aha, zice, pe gânduri, femeia şi pune apoi întrebarea fundamentală: De-al cui din Paraguay? Nu inocenţă era la mijloc, şi nu coborâre a lumii la nivelul ritualurilor de comunicare din satul ei, deşi nici asta n-ar fi fost de ocară. Ea ştia că omul se defineşte prin mai multe apartenenţe concentrice, că este el, ca individ, are un nume, o profesiune, dar are şi un loc, un neam, o ţară. Este neapărat al cuiva şi e bine să se definească prin ai lui. Aş evoca aici şi o scenă din filmul din 1947 Jocurile sunt făcute, pe un scenariu semnat de Sartre. Acolo, cei morţi intră, pe o portiţă pitită într-o fundătură, în tărâmul celă- 5

6 lalt. Dar ei se pot plimba oricând, nevăzuţi, printre cei vii. Proaspăt locuitor al tărâmului umbrelor, eroul vede, de pildă, un filfizon viu urmat de o suită de strămoşi nevăzuţi, indignaţi de cum le face de râs truda şi numele acest urmaş care i-a uitat. Şi vede şi strămoşi fericiţi că numele le este dus mai departe cu cinste. Nu contează aici subiectul, ci această imagine a responsabilităţii generaţiilor succesive. A datoriei subînţelese de a da prezenţă şi continuitate unor momente/figuri istorice, de a păstra activă şi vizibilă ţesătura pe temeiul căreia suntem şi înaintăm. Nu trăim într-un decor rece de mucava, ci într-un freamăt de trecut şi prezent. Putem descoperi pretutindeni urme care să ne îmbogăţească trecerea. Să-i dea un sens, un rost, o legitimare. Ideea Marii Uniri a devenit, din motive obscure, o idee extenuată. Anii interbelici au fost prea puţini şi prea neîndemânatici pentru o aşezare, iar internaţionalismul proletar nu i-a venit nicidecum în ajutor. Naţionalisme mai aspre, dar mereu mai abile în a-şi rosti diplomatic revendicările/drepturile au transformat naţionalismul românesc, pe nesimţite, în aberaţie (neapărat comunistă ), în desuetă atitudine neconformă cu europenizarea şi cu globalizarea, în instrument utilizat în căutare de argument electoral. Aşa încerc să-mi explic faptul că descifrarea în spaţiul mioritic a orizonturilor inconştientului care fac parte din fiinţa şi substanţa noastră, tentată de Blaga, a căzut în derizoriu. Faţă-n faţă cu non-locurile lumii contemporane, indiferente şi nerăbdătoare, cu aglomerarea semnelor că rătăcim într-o lume ce pe nesimţite cade, am fi putut găsi în spaţiul mioritic un loc al nostru. Lucian Blaga ne oferea un nume ar fi fost slujba noastră să-i construim o realitate. Societatea românească trece printr-o stranie criză identitară. Stranie, căci greu reperabilă în doze atât de acute şi de a-tipice la vreun alt neam. Naţional şi patriotic sunt, la noi, cuvinte de ocolit atunci când nu le ataci cu superioritate, în răspăr cu tot ce se întâmplă azi în lume. Atributele lumii contemporane mondializare, globalizare, comunizare, masificare, internetizare depersonalizează periculos, e adevărat, dar reconsiderări paşnice şi fireşti ale apartenenţei le ţin piept pretutindeni. Europa funcţionează ca un tot numai privită de la distanţă. De aproape, diferenţele au fost mereu puternice şi aşa vor rămâne o bună bucată de vreme. Orice uniformă creşte pofta de costume personalizate. Românismul e pentru români cauză, nu efect. Românii pun în seama românismului lor, pripit şi nediferenţiat, toate neîmplinirile, toate ororile. Pe acest fundal ne-isprăvit şi foarte critic, intervine iluzia rezolvării rapide, printr-o minune (fie ea întâmplare ori om, neapărat providenţiale!), a neîmplinirii româneşti. Andrei Pleşu are dreptate: În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală [ ] A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, «în afară», a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. Înseamnă să nu mai fii în stare să răspunzi de-al cui eşti. Numai un neam deloc împăcat cu propriul trecut poate cheltui atâta energie neagră pentru a demola tot ce-l înconjoară. Constat, de o bună bucată de vreme, o tot mai accentuată, mai diversă şi de o calitate în creştere manifestare a unui fenomen pe care l-am numit re-locuirea culturală a Clujului, a oraşelor şi satelor României. Reîntoarcerea la actul cultural sub cele mai variate şi, uneori, surprinzătoare moduri e semn că românii au redescoperit cea 6

7 mai sigură, mai neîndoielnică şi mai înaltă cale de asumat şi consolidat identitatea naţională în chiar plin proces de aliniere la norme continentale şi mondiale: Cultura. * Am numit acest argument Tema transilvană cu gândul la Ştefan J. Fay ( ) şi la mărturisirea lui emoţionantă: Primul şi cel mai puternic atribut al apartenenţei la un neam ţine de cultura în care trăieşte omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultură, prin limbă. Limba şi cultura mi-au dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine, nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă ale cărei farmec şi bogăţie transcendentală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediată fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori denigra Patria. În 1988, scriam, cu acest titlu, despre romanul Moartea baroanei al lui Ştefan J. Fay fiindcă descopeream o conştiinţă exemplară slujită de un verb în stare să scoată în evidenţă sensuri grave ale istoriei şi să le prefacă în pietre obligatorii ale respectului de sine al unui neam. O memorie ruminantă, un simţ rar al răspunderii individuale faţă în faţă cu destinul comunităţii aparţinătoare transformau cu argumente ţinând de logica bunului simţ şi de justiţia devenirii istorice tema transilvană în motiv obsedant de gândire şi simţire, cu adânci semnificaţii simfonice, şi în datorie de împlinit în numele autohtoniei absolute a românilor ardeleni. Ştefan J. Fay şi doamna sa, Voica ( Voica e moldoveancă. De o inteligenţă periculoasă pentru cine îşi simte limitele propriei inteligenţe. Curajoasă ) s-au cunoscut în casa lui Octavian Tăslăuanu, prieten al părinţilor lui încă de pe vremea bătăliei pentru Transilvania, soţia acestuia, născută Sturza, fiind mătuşa Voicăi. Se reîntâlnesc în casa Lizetei Odobescu şi a lui Eugen Goga, fratele poetului, iarăşi prieteni cu părinţii mei, din aceeaşi vreme a bătăliilor parlamentare, în care tata dăduse votul pentru alipirea Transilvaniei... Mai târziu, prin Voica, ajunge în intimitatea lui George Enescu şi a soţiei sale, Maruca Rosetti-Cantacuzino. Prima sa limbă a fost japoneza Tatăl, întors de la Tokio, moare la Bruxelles, unde era prim secretar al Legaţiei Române. Tânărul Ştefan Fay face ucenicie în atelierul sculptorului Ion Jalea, alt prieten al părinţilor săi. Studiază la Bucureşti sculptură, apoi pictură. Începe să scrie. Ajunge secretar al Enciclopediei Române, volumele II şi III. Întâlnirea cu câteva somităţi ale intelighenţiei noastre, unele dintre ele vechi prieteni ai tatălui său, îl marchează. Printre ei, Mircea Vulcănescu, coleg şi prieten cu Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade... * De pomenit neapărat aici romanul în patru volume al lui Mircea Tomuş Aripile demonului. Tăietura netă şi oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o pro- 7

8 ză de extraordinară ştiinţă a reconstituirii. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Povestirea lucrează, declarat şi îndrăzneţ, în descendenţa prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, chiar Blaga, dar şi cu o vagă ritmare sadoveniană a detaliului. Toate semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei şi cunoaşterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieţii dincolo de documentul uscat şi neutru, concură într-o proză acaparatoare. E atât de mărunţit fiecare detaliu al acelor zile de răscruce, încât încape în pagină istoria unui neam, cu datini, obsesii, spaime, cu poveşti şi legende, cu un peisaj asumat cu toate culorile, miresmele şi formele sale. Fiecare scenă e secţionată ca la un tomograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet. Ca la un inventar al neamului, cu tot trecutul său, cu zestrea materială şi spirituală acumulată în secole prelungi de românii ardeleni, se enumeră fiinţa însăşi a Transilvaniei, cu toate feţele ei. Cititorul află ori rememorează, prin intermediul poveştii îngemănate cu istoria, despre toată averea şi toată firea puse în pericol de Diktatul de la Viena: N-au dreptate cei care cred că poveştile adorm, când faptele reale se trezesc; dar nici cei care cred că numai istoria întreţine povestea. Povestea are istoria ei, câteodată atât de apropiată de traseul istoriei propriu-zise, încât cărările lor se lipesc una de alta, până ce se confundă; alteori, atât de depărtată este această istorie a poveştii, de parcă ar ţine de altă lume. Volumul al doilea focalizează viaţa celor două Transilvanii, cea de Nord, cedată temporar şi abuziv Ungariei, şi cea de Sud, loc de refugiu şi de continuare a existenţei în oglindă întoarsă, repliată, în aşteptarea/pregătirea revenirii la Ţară. * Am cerut colegilor, simplu, să-mi trimită texte despre Transilvania, lăsând la alegerea lor genul, perspectiva, tonul şi tonalitatea. Veţi găsi, astfel, în acest volum studii sobre despre istoria, geografia, literatura, folclorul acestui ţinut alături de confesiuni poematic-sentimentale, de evocări ale unor importante figuri legate de Marea Unire, de poeme şi fragmente de proză. Deşi lucrate independent, textele, veţi vedea, se întreţes, îşi răspund; un soi de canon subteran, subtextual le aduce împreună, le uneşte, sporindu-le consistenţa şi mesajul. 8

9 Ana Blandiana Transilvania În peisajul spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea. Este ca şi cum aş spune: în peisajul românesc Transilvania reprezintă munţii. Munţi au şi Moldova şi Muntenia. Oltenia însăşi are munţi, dar crestele sunt strânse în jurul Ardealului într-o afinitate geologică fără început. Munţii aparţin Transilvaniei pentru că Transilvania se numeşte teritoriul aspru şi grav al sufletelor noastre. În spaţiul desfăşurat între Mureş, Târnave şi Crişuri, în timpul desfăşurat între Gelu, Inochentie Micu şi Iancu, noţiunea de joc este neconţinută. Spiritul mobil şi strălucitor, atât de propriu sudului, este aici nedorit şi inexistent, o seriozitate stângace, dar sigură stăpâneşte totul, suntem mai aproape de Lună decât de porţile Orientului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri şi oamenii se lasă împrejmuiţi cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie şi o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanţei, puternic cum puţine popoare îl ştiu. Totul este veşnic, cuvântul însuşi e neschimbător şi nu trebuie să ne mirăm că aici te poţi sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii. Stabilitatea ideilor şi sentimentelor este atât de mare, încât eroarea nu intră în socoteli atunci când apare, ea nu poate fi decât catastrofică. Avram Iancu, înnebunit pentru că s-a putut înşela, este cutremurător şi neverosimil printre contemporane baricade de operetă. Dacă vreodată cineva, un spirit fantast şi neliniştit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unităţi a poporului român, le-ar găsi poate răsucite şi în coordonatele noastre sufleteşti, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia. Muntenia şi Moldova îşi izvorăsc exuberanţa şi visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porţile înalte şi de tăcerea creaţiei, Transilvania este leagănul. Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din Maramureş, iar ai Munteniei zice legenda din Făgăraş. Mult înainte, între Făgăraş şi Maramureş palpitase statul lui Gelu. Imaginaţia cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor şi până la întemeierea ţărilor româneşti, excentric, 9

10 dincolo de munţi? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura la care înaintea creştinismului două popoare înfruntându-se s-au contopit, dând naştere unui aliaj purtând însemnele naşterii sale misterioase? Cine ar putea să refacă mental fantastica mie de ani în care acest popor, de o parte şi de alta a Carpaţilor, a folosit munţii ca pe un ultim scut împotriva începutului sau sfârşitului de zi? Oricum ar fi fost acel neguros şi necunoscut mileniu transilvan, în el acolo, atunci ne-am născut şi am învăţat să vorbim, acolo ne-au murit primii viteji şi s-au tărăgănat primele bocete. Este întâiul mare moment al Ardealului. Cel de al doilea moment se numeşte Inochentie Micu Clain. Conştiinţa unităţii româneşti o au şi cronicarii Moldovei, o duce în Europa Dimitrie Cantemir şi o tratează savant Constantin Cantacuzino. Dar conştiinţa unităţii româneşti trece din manuscrise în confruntare şi martiriu odată cu Inochentie Micu. De la acest sfânt începe înălţătorul calvar, în acelaşi timp social şi naţional, urcat pe rând de savanţi, scriitori şi ţărani, preoţi şi învăţători, urcat până la roată, până la exil, până la spânzurătoarea improvizată într-o magazie sau până la pierderea minţii, urcat până în punctul unde apoteoza a devenit posibilă. Nimic nu a fost dăruit. Nu România şi-a alipit Transilvania, ci Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia şi bogăţiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocaţie a dăruirii, neobişnuită. Transilvania a adus ţării cursul dinspre izvor, dureros, al apelor şi vârfurile munţilor niciodată comozi. Transilvania a adus ţării partea de nord a sufletelor noastre. Umbra pridvorului În satele Munţilor Apuseni nu există cimitire. Acolo, unde oamenii stau în faţa naturii drepţi şi singuri, fără să se adune şi să se sprijine între ei, lăsând între două case loc unui deal şi între două curţi albie unui râu, morţii sunt îngropaţi în umbra pridvorului. Nesperiaţi de munţi, neînspăimântaţi de păduri, netemători de fiare, oamenii înţeleg moartea ca pe o duioasă continuare de ciclu numai, ca pe o firească şi unduioasă urmare, ca pe o meritată şi binevenită odihnă, până la judecata de apoi. Celălalt tărâm fiind atât de aproape, nici o groază nu-i bântuie şi de acolo se aud, desigur, ca în baladă, câinii, iar umbra pridvorului se simte, desigur, crescând şi descrescând, melodioasă, şi peste celălalt tărâm. Moartea nu mai este în felul acesta un exil, nu mai sunt strânşi morţii cu morţii şi viii cu viii, ci fiecare ogradă devine o celulă a universului în care a fi sau a nu fi sunt două la fel de blânde prezenţe, în care viaţa şi moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se împletesc şi nu se părăsesc, într-o adâncă iubire. Aşezându-şi părinţii în pământ temelie, fiii nu se simt niciodată stingheri şi nu sunt neliniştiţi de soarta viitorilor fii, cărora li se vor aşeza în pământ temelie. Iată un lanţ care nu va putea fi vreodată sfărâmat sufletul întreg al poporului român se defineşte aici. La umbra de pridvor şi la poale de codru, când munţii mari sunt preoţi şi stelele făclii, nimeni nu poate să moară cu totul vreodată. Conştiinţa acestei veşnicii ne marchează cu o luminoasă tristeţe. Noi ştim că fruntea astfel împodobită nu se poate pleca şi că nimeni nu ne poate oferi ceva mai de preţ decât eternitatea din umbra pridvorului. 10

11 Cu ochii deschişi Se spune că, autor al unei excelente istorii otomane, Nicolae Iorga, refuzând onorurile şi recompensele recunoscătorului guvern turc, ar fi cerut în schimbul operei sale ştiinţifice un singur dar: steagul Moldovei, pierdut de Ştefan cel Mare în înfrângerea de la Cetatea Albă. Povestea, poate numai o poveste, o cunosc şi m-a emoţionat din copilărie, şi nu ştiu dacă nu pornind de la ea am înţeles noţiunea de sentiment naţional. Ne iubim patria nu numai pentru victorii, dar şi pentru înfrângeri. Sentimentul naţional este un amestec fierbinte de mândrie şi de regret, este acceptarea de către fiecare dintre noi a istoriei aşa cum este ea, neîncercând s-o falsificăm, luând fiecare pe contul nostru succesele şi umilinţele ei. Forţa unui popor se măsoară în capacitatea de a-şi privi cu ochii deschişi istoria trecută şi prezentă, de a şi-o analiza continuu şi de a-i recunoaşte punctele strălucitoare şi întunecate. În contradictoria şi atât de tulburata familie a popoarelor Europei, nu se poate exista decât într-o continuă şi crudă comparaţie. Sentimentul naţional nu se construieşte din paleative. El nu înseamnă numai magazinele de artizanat şi muzica populară de la radio; sentimentul naţional este memoria vie a orgoliului lui Decebal şi a persistenţei latine, a titlurilor lui Mircea cel Bătrân, a nopţii de 24 ianuarie 1859, a zilei de 1 decembrie 1918, a independenţei contemporane, sentimentul naţional este memoria dureroasă a faptului că Şincai nu a fost sprijinit, că Bălcescu nu a fost primit să moară acasă, că Alexandru Ioan Cuza a fost trădat, că Titulescu a fost revocat, că Iorga a fost ucis, că Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte. Distrugerea unui rău începe prin a recunoaşte că răul există. Trebuie să înţelegem şi să ştim cu precizie totul pentru a ne putea pretinde nouă înşine, fiecare, recuperarea unui steag pierdut. A face istorie Depindem, prin fiecare gest pe care îl facem, de istorie şi, ceea ce e şi mai obositor, prin fiecare gest pe care îl facem istoria depinde şi ea de noi. Legătura aceasta, această suzeranitate reciprocă, este prea adâncă pentru a fi conştienţi fără încetare de ea, aşa cum suntem prea vii pentru a ne aminti fără încetare că suntem în viaţă. Trebuie să intervină o boală, o perioadă de criză, de încordare a legăturilor dintre noi şi viaţă, dintre noi şi istorie, ca să avem revelaţia intensităţii, fatalităţii acestor raporturi. Determinăm istoria nu numai pe câmpul de luptă şi nu numai prin gesturi eroice, determinăm istoria trăind pur şi simplu, muncind sau nemuncind, vorbind sau tăcând, gândind sau lăsându-i pe alţii să gândească, facem istorie prin indiferenţă sau prin pasiune, împotrivindu-ne sau fiind supuşi, facem istorie spunând anecdote şi citind ziare, uitându-ne la televizor, mergând pe stradă. Facem istorie cum monsieur Jourdain făcea proză fără să ştim. Ceea ce m-a fascinat întotdeauna la marii oameni ai istoriei, mai mult decât marile lor calităţi sau marile lor defecte, a fost, dimpotrivă, conştiinţa acută pe care numai ei o au că participă la modelarea evenimentelor, conştiinţă care apare înaintea evenimentelor, încă de pe atunci când, nesprijinită de nici un argument, poate părea ridicolă şi care, o dată cu împlinirea întâmplărilor, se încarcă tot mai 11

12 tragic de răspunderea lor. Mă fascinează şi nu înţeleg nu atât faptul că un tânăr de 24 de ani poate deveni neereditar, prin prestigiul său singur conducătorul unui popor în luptă, însuşi simbolul, mitul conducătorului, cât puterea acestui tânăr de a-şi asuma mitul, de a nu se feri de el, de a accepta să se recunoască în imaginea care s-a format despre sine, deci să plătească orice clipă a istoriei pentru ea. Iată, încerc să scriu despre Avram Iancu. Frazele se leagă între ele, dar sensurile fac cercuri largi, temându-se să-l atingă. Aşa cum, după ce a trăit o mare suferinţă, trupul nostru refuză nu numai să şi-o reamintească, dar şi să ţină minte că a existat, nu pot să scriu despre Avram Iancu, nu pot să mă gândesc la viaţa lui ca la o biografie reală. Aşa cum în trupul meu există primarul, puternicul instinct de conservare, în spiritul meu există o spaimă religioasă de zonele în care planul real se confundă cu planul ideilor. Tragedia fără pereche a lui Avram Iancu nu are nimic din tragedia personală a unui om, tragedia lui este tragedia poporului român şi caracterul halucinant al faptelor izvorăşte din fantastica putere de concentrare într-un destin individual a destinului colectiv, în îndrăzneala unuia singur de a plăti istoria tuturor. Nebunia lui Avram Iancu nu mi se pare misterioasă, ea este limpede, atât de limpede încât devine ireală. Suntem obişnuiţi să vedem în pierderea minţii, chiar geniale, a cuiva, tulburări ale sângelui, moşteniri blestemate. Un om care înnebuneşte pentru că s-a putut înşela depăşeşte puterea noastră de imaginaţie. Dar Avram Iancu nu a înnebunit când a descoperit că s-a înşelat, a înnebunit când a descoperit că nu exista nici o şansă de a nu se înşela, că în oricare dintre tabere şi-ar fi dus poporul, poporul lui ar fi fost la fel de minţit. Descoperind acest adevăr, Avram Iancu a trebuit să înnebunească, dar nebunia lui este mai profundă decât luciditatea îndurerată a lui Bălcescu, pentru că ea intuieşte un adevăr al întregii noastre deveniri, adevărul unui popor aflat la răscruce de geografii şi de istorii, de interese şi de patimi, un popor aflat pe câmpul de luptă între tabere, un popor care nu este destul de puternic pentru a lupta împotriva tuturor. Înnebunind, Avram Iancu nu a încetat să facă istorie. Din volumul Calitatea de martor, ed. a II-a adăugită, Cartea Românească,

13 Ioan-Aurel Pop Argument pentru Transilvania sufletului meu Transilvania este un cuvânt simfonic, deoarece sunetele sale par să rostească în acelaşi timp, în perfectă armonie, o melodie plăcută auzului. Izul arhaic şi misterios al termenului se revarsă şi asupra locurilor denumite astfel, înnobilându-le cu atributul eternităţii. Prozaic spus, Transilvania este o provincie istorică, regiune a României, parte integrantă a României şi efigie a identităţii româneşti. Dar, sub aspect oficial cel puţin, nu a fost întotdeauna aşa, iar ceea ce a fost trebuie să fie cunoscut. Referirile la Transilvania s-au adunat în timp, multe, deopotrivă literare, ştiinţifice şi istorice, scrise cu sufletul şi cu mintea, chiar dacă autorii nu au avut întotdeauna cele mai generoase şi altruiste intenţii. De la începuturile istoriei, Transilvania a fost un loc de ispititor belşug şi de trecere a oştilor, cum ar fi zis Nicolae Iorga. S-au perindat pe-aici multe neamuri, între care mai cunoscute şi mai statornice sunt dacii, romanii (latinofonii), daco-romanii, slavii, românii, ungurii, secuii, saşii. S-au succedat şi multe stăpâniri, regimuri politice, dominaţii, dintre care nu lipsesc a Imperiului Roman, a imperiilor stepei, a voievozilor Gelou şi Gylas, a Regatului Ungariei, a Imperiului Otoman, a Imperiului Habsburgic. Din 1918, Transilvania aparţine României nu pentru că ar fi fost cucerită de Regatul României de-atunci, nici datorită drepturilor istorice ale României, nici ca urmare a deciziei marilor puteri, nici ca rezultat al nobleţei românilor care s-ar trage din romani civilizatorii lumii de odinioară etc. Transilvania aparţine României dintr-un motiv simplu, acceptat destul de recent în dreptul internaţional: românii reprezentau şi reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor acestei ţări, iar voinţa românilor la 1918 a fost unirea provinciei cu România. Această voinţă a majorităţii coincidea şi coincide cu dreptul popoarelor la autodeterminare, drept recunoscut în ianuarie 1918 de Congresul SUA, la propunerea preşedintelui Woodrow Wilson. Acest principiu fundamental a fost apoi recunoscut de toate puterile învingătoare în Primul Război Mondial. Prin urmare, românii s-au încadrat în 1918 în ordinea mondială de drept de atunci, ceea ce a determinat Conferinţa de Pace de la Paris, din , să nu facă altceva decât să valideze hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, ca şi deciziile simila- 13

14 re, luate anterior (în acelaşi an 1918) la Chişinău şi Cernăuţi. Deşi lucrurile nu au fost atât de simple cum sunt rezumate aici, apartenenţa Transilvaniei la România se bazează nu pe o conjunctură trecătoare, ci pe realităţi măsurabile şi incontestabile. O dovadă în plus în acest sens este faptul că şi după Al Doilea Război Mondial timp în care aproape jumătate din marea provincie istorică fusese dată de Germania şi Italia Ungariei, pornind de la aceleaşi realităţi etno-demografice, graniţa de vest a rămas neschimbată, pe vechile aliniamente, stabilite (cu greu) în anii Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuţii. Fireşte, etniile principale ale Transilvaniei românii, maghiarii şi germanii (saşii şi şvabii) continuă să scrie despre trecutul Ţării de dincolo de pădure, cu sensibilităţi proprii, istorii paralele. Prin acestea, românii îşi deplâng soarta lor multiseculară de iobagi, de supuşi ai domnilor de pământ unguri, germanii (cei mai mulţi mutaţi acum în patria originară a neamului lor) evocă nostalgic vremurile burgurilor lor înfloritoare de pe Fundus Regius, iar maghiarii (cu secuii alăturaţi ferm lor din secolul al XIX-lea) visează la statutul lor de stăpâni, nu doar din timpul de aur al Sfintei Coroane, ci din secolele mai recente, când au deţinut mereu puterea locală, şi speră (unii) la întoarcerea gloriei apuse. Rândurile de mai jos sunt produsul meditaţiei unui istoric român, cu toate cele implicate în aceasta. De aceea, ele exprimă, pe cât posibil, fapte obiective, dar cuprind şi sentimente, impresii, atitudini, credinţe, visuri. Studiez trecutul Transilvaniei de vreo patru decenii şi nu mă pot sătura de savoarea acestei lumi revolute, dar prezente în toate fibrele fiinţei noastre de acum. Văd aievea latinitatea adusă de acvilele legiunilor romane; conversez cu daco-romanii în latina vulgară a începuturilor; asist la răspândirea cuvântului Domnului, făcută de primii misionari; îl urmăresc pe ducele Gelou apărându-şi cu preţul vieţii, undeva la confluenţa Căpuşului cu Someşul Mic, sărăcia şi nevoile şi neamul (Mihai Eminescu), sărăcie formată din sare şi materii sărate, dar şi din aur, din mult aur, aflat până şi în nisipul râurilor; îi văd pe primii comiţi trimişi de regele ungar în vechile centre fortificate din Bihor, Sătmar, Sălaj, Dăbâca etc.; trăiesc (re)organizarea voievodatului în cadrele statului arpadian; înţeleg mândria Angevinilor, luptători pentru gloria crucii latine contra păgânilor, ereticilor şi schismaticilor ; asist la decăderea elitei româneşti, obligate fie să-şi piardă identitatea, fie să se replieze la adăpostul satelor şi să ducă, în mândria sa umilă, viaţa modestă a ţăranilor şi câte altele! Toate acestea sunt tablouri de viaţă, aşa cum a putut acea viaţă de demult să fie. Pe lângă toate aceste imagini rezultate din fapte cercetate, mai scapără în mintea mea şi frânturi de poveste, de eres, de cântec şi de descântec, de strigătură şi de blestem, de rugăciune pocăită şi de bocet, de invocare, de doină şi de dor. Văd fata gata de măritiş, peţită cu alai, icoană-ntr-un altar s-o pui la închinat (George Coşbuc), nunţile cu chemători, tineri vânjoşi, mergând la coasă ori la secere, ape bogate şi dătătoare de viaţă, săpând văi adânci printre dealuri şi munţi. Şi înţeleg tot mai bine, pe măsura trecerii anilor, de ce plânge Oltul nost, 14

15 bătrânul, de ce este atâta jale-n case, de ce la noi e mai aprins pe cer bătrânul soare (Octavian Goga). O văd aievea pe mama, aşezând încet merindea-n glugă şi îndemnându-mă să zic Tatăl nostru seara şi să mă port la-nvăţătură. Rechem cu drag icoana firavei bunici, din frageda-mi pruncie, care torcea fus după fus, înveşmântată în portu-i de la ţară (Ştefan Octavian Iosif). Este, fără îndoială, aceasta o lume românească autentică şi inimitabilă, o lume care a păstrat intactă identitatea românească, zidită pe sigiliul Romei, o lume conservată în urma permanentei stări a noastre de veghe Apoi văd în Transilvania lumea toată şi, mai ales, Europa in nuce. Transilvania este parte integrantă a României, dar ea este, înainte de toate, patria tuturor locuitorilor săi. Iar locuitorii săi sunt romanici, germanici, slavi, fino-ugrici, romi etc., adică reprezintă toate marile grupuri de popoare europene. Ei sunt creştini ortodocşi, catolici, protestanţi, neoprotestanţi, adică figurează la scară redusă toată varietatea creştină a vechiului continent. Aici, în Transilvania, se întrepătrund civilizaţia răsăriteană romano-bizantină şi bizantino-slavă cu civilizaţia occidentală latină şi protestantă, aici interferă armonios spiritul contemplativ al veşniciei născute la sat (Lucian Blaga) cu spiritul concurenţial-individualist al lumii urbane apusene. Aici este unicul loc din lume unde cupolele bisericilor bizantine se întâlnesc cu turnurile gotice care străpung cerul, cu rotunjimile stilului romanic, cu gracilele ornamente ale stilului Renaşterii, cu bogăţia grea a Barocului, cu simbolurile sinagogilor etc., toate plasate pe distanţe de câteva zeci ori sute de metri una de alta. Numai aici, satele pierdute şi risipite în munţi, dăruite cu zvelte biserici de lemn, se îngemănează cu alte sate, adunate şi închise în sine, cu biserici de piatră fortificate, cu oraşe precum burgurile occidentale, unde colinele arcuite domol se topesc în câmpii arse şi văruite, ca la porţile Romei (Nicolae Bălcescu). Este în această generoasă Transilvanie loc pentru sporirea varietăţii şi a diversităţii, dar cu o condiţie: garantarea perpetuării personalităţii regiunii, a zestrei sale istorice, a valorilor tradiţionale care au consacrat-o şi care i-au creat specificul. În fine, Transilvania este pentru mine nu numai toate cele de mai sus, ci şi singurul loc de pe pământ unde pot auzi când ştiu să ascult cum bat în geamuri razele de lună (Lucian Blaga). Iar acesta este un privilegiu rar, de care nu încetez să mă bucur şi să mă minunez. Prin urmare, acest loc de poveste, acest picior de plai, pe-o gură de rai merită elogii eterne, pe care noi, muritorii, nu suntem capabili să i le aducem decât trunchiat şi modest, cu sărace cuvinte. Avem însă elogiul cel deplin în suflete şi în inimi şi îl purtăm în noi şi în următorii care se zămislesc din noi, ca pe cea mai preţuită comoară. Transilvania este starea noastră cotidiană de veghe. Despre această Transilvanie mirifică şi reală în acelaşi timp încerc să scriu şi nu reuşesc, nu-mi ajung cuvintele, pentru că mă copleşesc mereu farmecele ei. Vă propun, totuşi, să ne gândim împreună la Transilvania, cu mintea şi cu spiritul, sporind şi preamărind a lumii taină, acum când se apropie centenarul celui mai important gest al naţiunii române din întreaga sa istorie. 15

16 Ce este Transilvania Numele de Transilvania, exotic şi fascinant în acelaşi timp, nu le spune multora nimic. El este asociat de unii cu Pennsylvania (USA), iar de alţii, cu Dracula, sângerosul vampir care ar fi terorizat lumea, în acord cu imaginaţia viforoasă a scriitorului irlandez Bram Stoker şi a urmaşilor săi. În alte dăţi, Transilvania apare în mintea oamenilor ca un tărâm de poveste, în care mediul natural este bine conservat şi pentru care manifestă un interes special prinţul Charles, moştenitorul tronului Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cel care protejează zona, care a achiziţionat câteva proprietăţi aici, poposind adesea pe dealurile molcome, despărţite de văi. Mai puţini ştiu că regiunea a fost în antichitate provincie a Imperiului Roman, în Evul Mediu voievodat al Regatului Ungariei, apoi principat autonom sau provincie habsburgică, înainte de a deveni, la , parte integrantă a Regatului României. În anumite cercuri politice, se ştie vag că Transilvania a fost mult timp obiect de dispută între Ungaria şi România, că minorităţile maghiară şi germană au suferit mult sub comunism ( ), mai ales în ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Fireşte, se mai aud şi astăzi anumite voci iredentiste ungare, dar justificările lor rămân învăluite în incertitudini şi nostalgii, iar finalitatea lor, destul de neclară. Generalităţi: Transilvania din trecut şi de astăzi Numele de Transilvania (cu o primă variantă Ultrasilvana), deşi, prin prisma rezonanţei sale latine, pare destul de exotic şi foarte vechi, nu datează din antichitate, ci abia de la cumpăna dintre mileniile I şi II ale erei creştine, şi înseamnă peste pădure sau dincolo de pădure. Astăzi, denumirea se acordă, în limbajul comun, unei arii vaste (de aproape de km pătraţi, cam de trei ori suprafaţa Belgiei), situată la nord de Carpaţii Meridionali (Alpii Transilvaniei) şi la vest de Carpaţii Orientali, parte integrantă a României, reprezentând circa 40% din suprafaţa actuală a acestui stat. Populaţia Transilvaniei de astăzi este de circa 7 milioane de oameni (mai mult de o treime din populaţia României), dintre care aproape 75% sunt etnici români, circa 18% maghiari, restul fiind romi, slavi, germani etc. Cele mai importante popoare istorice cunoscute ale Transilvaniei au fost, în ordine cronologică, daco-geţii şi romanii (latinofonii) în antichitate, apoi românii, maghiarii, secuii şi saşii în vremurile medievale; abia relativ recent secuii s-au contopit cu maghiarii, iar saşii (după Al Doilea Război Mondial) au emigrat masiv în Germania, încât tabloul etnic s-a simplificat mult. Fireşte, o asemenea evoluţie a fost determinată şi de alţi factori, care vor fi relevaţi pe parcurs. Această Transilvanie (în ungureşte Erdély, în germană Siebenbürgen) prezentă, a secolului al XXI-lea, poartă urmele unui trecut frământat şi destul de diferit de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni ale Europei. Încă de la o primă privire, călătorul venit de departe este frapat, deopotrivă în peisajul urban şi în cel rural, de alăturarea unor lăcaşuri de cult variate, de la cupolele bizantine şi neobizanti- 16

17 ne ale bisericilor ortodoxe la turnurile gotice care străpung cerul şi de la arcurile rotunde ale bisericilor romanice până la faţadele baroce ale altor locuri de închinăciune. În unele zone, pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi, se pot vedea biserici ortodoxe şi greco-catolice, alăturate unora romano-catolice, calvine, luterane sau unitariene, situate în vecinătatea câte unei sinagogi. Moschei nu sunt, deoarece ţara nu a fost niciodată cucerită şi integrată efectiv în Imperiul Otoman, iar o emigraţie recentă dinspre tărâmuri musulmane nu a existat şi nu se înregistrează nici acum. Dar varietatea cultelor creştine este într-adevăr impresionantă. De exemplu, în oraşul Cluj-Napoca (Napuca, Napoca, Clus, Klausenburg, Kolozsvár, Claudiopolis), capitala tradiţională a provinciei, rezidă astăzi cinci ierarhi creştini de rang cel puţin episcopal (un mitropolit ortodox, un episcop greco-catolic, un episcop calvin, unul luteran şi unul unitarian), alături de un vicar episcopal (romano-catolic), iar în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (cu circa de studenţi, masteranzi, doctoranzi, profesori etc.) funcţionează patru facultăţi teologice, între care două cu limba de predare română şi două cu limba de predare maghiară. Transilvania este singurul loc din Europa cu o asemenea structură culturală şi confesională complexă, singurul loc unde monumentele în stilurile romanic şi gotic coexistă cu cele construite în stil bizantin, în cel al Renaşterii, în cel baroc sau chiar în cel numit Secession (Modern Style, Jugendstil sau Art Nouveau). Dincolo de Transilvania, spre est, stilul romanic dispare cu totul, iar cel gotic se topeşte în stilul moldovenesc, al unei lumi vechi româneşti, care a oscilat spiritual între Constantinopol (Noua Romă) şi a Treia Romă (Moscova), pe calea Bizanţului după Bizanţ (în acord cu formula lui Nicolae Iorga) sau cum ar fi spus Dimitri Obolensky ale Commonwealth-ului bizantin. Peisajul este dominat de sute de biserici bizantine româneşti de lemn sau de piatră şi zid, unele clădite pe la 1200, de biserici romanice şi gotice ridicate de germani, maghiari şi secui, tot în Evul Mediu, devenite în parte luterane, calvine sau unitariene, după secolul al XVI-lea. Sunt impresionante numărul şi amploarea bisericilor fortificate din sudul Transilvaniei cele mai multe de acest fel din Europa construite de germani pentru apărarea comunităţilor lor de invaziile otomane din secolele al XV-lea, al XVI-lea şi chiar al XVII-lea. La fel, surprind bisericile de lemn, unele cu turnuri de peste 50 de metri, care străpung cerul, mărturie a unui gotic rural românesc inegalabil, ilustrat mai ales în nordul provinciei şi în Maramureş. Într-un anume sens, Transilvania este o Europă în miniatură, cuprinzând deopotrivă grupurile etnice şi lingvistice de bază (romanic, germanic şi slav, plus cel fino-ugric) şi principalele religii şi confesiuni (ortodoxă, catolică, iudaică, culte protestante şi neoprotestante etc.) care dau personalitate continentului însuşi. În această lume transilvană s-au împletit în Evul Mediu modele spirituale de viaţă răsăriteană (ortodoxă) şi apuseană (catolică), pentru ca timpurile moderne să aducă, alături de ele, o importantă componentă protestantă, una iudaică, alta neoprotestantă etc. Toate aceste modele au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, în pericol, s-au aflat în rivalitate şi în dispută, şi-au periclitat reciproc existenţa, dar au funcţionat până la urmă concomitent şi s-au influenţat reciproc, conferind unicitate lumii transilvane, cunoscute, de aceea, în anumite cercuri, drept o lume a toleranţei. Toleranţa transilvană a însemnat, în funcţie de 17

18 realitate, dar şi de interpretarea fiecăruia, acceptare şi respingere în acelaşi timp, primire şi excludere, egalizare şi segregare, dând societăţii o formă şi o funcţionare sui-generis. Cum spuneam, numele de Transilvania este dat astăzi uneia dintre cele trei provincii istorice mari (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) care formează România, cea mai mare ţară din sud-estul Europei (circa de kilometri pătraţi, cam cât suprafaţa Marii Britanii) şi care adăposteşte majoritatea poporului român (apreciat azi la circa 25 de milioane de oameni), cel mai numeros popor din sud-estul Europei. România, ca suprafaţă şi populaţie, este a şaptea ţară din Uniunea Europeană. Înţelesul geografic al numelui de Transilvania a variat în timp, el referindu-se în Evul Mediu (secolele XII-XVI) doar la o anumită regiune din interiorul arcului Carpaţilor, de peste de km pătraţi, organizată atunci ca voievodat distinct în cadrul Regatului Ungariei. Ulterior, denumirea s-a extins, prin formarea Principatului Transilvaniei, care a cuprins şi alte provincii, situate spre vest, precum Banatul, Crişana, Maramureşul, Sătmarul etc. În mod curent, astăzi denumirea de Transilvania se foloseşte în sens larg, cum spuneam, oamenii referindu-se în vorbirea cotidiană la toată regiunea nord-vestică a României, formată din Transilvania propriu-zisă (intracarpatică), Banat, Crişana şi Maramureş. Tradiţia Transilvaniei cuprinde experienţa de viaţă a tuturor locuitorilor care au trăit pe acest teritoriu, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Nicio moştenire a vreunei comunităţi umane nu este de neglijat, fiindcă trecutul nu este niciodată mort, el nici măcar nu este trecut (William Faulkner). Într-adevăr, trecutul este viaţă şi realitate vie pentru cei care l-au trăit, el devenind trecut doar în mintea noastră, printr-o convenţie. Transilvania în antichitate: sigiliul Romei sau formarea poporului român Transilvania a fost mereu un tărâm al inovării, al concurenţei şi al iniţiativelor. În antichitate, prin secolele I î.hr. şi I d.hr., când nici nu exista denumirea de Transilvania, regiunea respectivă a făcut parte din patrimoniul regilor daco-geţi. Unul dintre aceştia, numit Burebista după cum spune un izvor, a avut iniţiativa stârpirii viilor, pentru a-şi fortifica luptătorii prin abţinere de la vin. Stârpirea viilor a fost, din câte se pare, un eşec, dar forţa armatelor sale a rămas redutabilă, din moment ce el era gata să-l înfrunte pe Iulius Caesar, marele comandant roman, acela care cucerise Galia (Franţa de azi). Mai vestit decât Burebista a fost regele Decebal, care s-a bătut, în urmă cu aproape două milenii, cu unul dintre cei mai valoroşi împăraţi romani, cu Traian. El a poruncit arhitectului Apolodor din Damasc să proiecteze şi să înalţe un pod peste Dunăre, la Drobeta. Va fi una dintre cele mai grandioase construcţii ale antichităţii, urmele podului fiind încă vizibile şi azi în sud-vestul României, pe malul Dunării. Pe acest pod şi pe altele, de vase, armata romană de circa de ostaşi (dacă ar fi să dăm crezare surselor) a înaintat în anul 105 din mai multe direcţii şi a asediat apoi Sarmizegetusa, capitala ţării. La începutul verii anului 106, lipsită de apă şi înfometată, cetatea se predă în mâinile romanilor şi este distrusă. Romanii descoperă tezaurul dacilor, evaluat la kg aur fin şi kg de argint, pe care-l transportă cu alai la Roma şi din care împăratul avea să ofere poporului, după obicei, panem et circenses, 18

19 adică grâne şi spectacole de circ. Acest tezaur dacic a umplut pentru un timp vistieria secătuită a imperiului. Dar satisfacţia nu a fost deplină, deoarece Decebal şi o mână de credincioşi ai săi se refugiaseră în munţi, unde continuau lupta. Rezistenţa a fost însă de scurtă durată, căci un detaşament roman a dat de urma fugarilor. Încolţit, Decebal şi-a luat singur viaţa, iar capul său şi mâna dreaptă urmau să fie înfăţişate împăratului şi apoi expuse la Roma, în văzul mulţimilor, pentru ca acestea să se convingă că marele duşman al imperiului pierise. O mare parte din vechea ţară a lui Decebal a devenit provincia romană Dacia, cu nucleul situat în Transilvania. Prin aceasta, sigiliul Romei a fost pus pentru vecie în acest teritoriu structurat pe cununa Carpaţilor. Puţinii daci rămaşi s-au amestecat cu romanii cuceritori, gena romană a biruit şi astfel românii au devenit un popor romanic. Al treilea ingredient au fost migratorii slavi, stabiliţi în parte printre daco-romani şi românii timpurii, asimilaţi apoi treptat (secolele VI-XII), nu înainte de a lăsa importante urme ale venirii lor, inclusiv în limba română. Evul Mediu sau convieţuirea dintre români, unguri, saşi şi secui Ungurii au fost iniţial o populaţie nomadă, de origine fino-ugrică, sosită dinspre răsărit (de la frontiera dintre Europa şi Asia) şi stabilită în Pannonia pe la anul 896. De aici, timp de circa un secol, au întreprins atacuri repetate, cu scopul acaparării de prăzi, deopotrivă spre vest, spre sud şi spre est. După anul 1000, şi-au constituit un regat creştin, căruia i-au adăugat treptat noi teritorii şi popoare. Expediţiile lor războinice s-au îndreptat şi spre Transilvania, unde trăiau, pe la anul 900, românii şi slavii, conduşi de voievodul Gelou, un anumit român. Un conducător ungur a avut iniţiativa trecerii din Crişana dincolo de pădure (trans silvam), descoperind acolo, în ţara acestui Gelou, recolte bogate, sare şi mai ales aur, strălucind până şi în nisipul râurilor. De-atunci, ducii şi regii unguri au păstrat în amintire fascinaţia bogăţiilor Transilvaniei, ceea ce a condus, între secolele XI şi XII, la cucerirea ţării şi la încadrarea sa în Regatul Ungariei. Pentru stăpânirea, organizarea şi exploatarea acestei ţări, locuite de o populaţie cucerită, sărăcită şi ostilă, regii unguri au decis aşezarea şi colonizarea aici a unor grupuri străine. Valoarea unei ţări se măsura, în fond, după mulţimea oamenilor capabili să-i pună în evidenţă bogăţiile. Astfel au venit dinspre vest grupuri de maghiari, mai ales nobili, dăruiţi cu pământuri, de secui (popor turcic, puternic influenţat de maghiari) şi de germani, numiţi generic saşi. În aceste condiţii, pe la anul 1300, structura etnică şi religioasă a Transilvaniei medievale era, în linii mari, desăvârşită: de o parte erau românii ortodocşi, de alta erau ungurii, saşii şi secuii catolici. Paradoxal, românii, popor de origine romană, cu rădăcini în Occident, au ajuns să se lege din punct de vedere confesional de Răsărit, de Constantinopol, şi nu de Roma, aflată mult prea departe. Ungurii şi secuii, veniţi în Pannonia dinspre răsărit, după legături puternice cu Bizanţul, au fost creştinaţi în anul 1000 în formă apuseană, iar saşii au venit dinspre vest cu aceeaşi confesiune. Între românii cuceriţi şi supuşi, pe de o parte, şi maghiari, secui şi saşi, pe de altă parte, raporturile nu au putut fi mereu amiabile, mai ales după ce Regatul Ungariei şi-a sumat misiunea de luptă împotriva păgânilor, ereticilor şi schismaticilor. Schismatici erau consideraţi cei rupţi de Roma, adică ortodocşii. De 19

20 aceea, românii au fost îndepărtaţi de la putere şi obligaţi să ducă o viaţă modestă în raport cu nobilii maghiari, saşii şi secuii, deveniţi grupuri privilegiate. Evul Mediu sau Cruciadele târzii: apărarea Creştinătăţii Pericolul otoman ( păgân ) a diminuat mult disputele şi i-a obligat pe locuitorii Transilvaniei să lupte împreună pentru apărarea valorilor comune de civilizaţie. În timpul luptei antiotomane, s-a afirmat şi un mare voievod al Transilvaniei, anume Ioan sau Iancu de Hunedoara, ajuns de-a lungul fulminantei sale cariere ( ) chiar guvernator al Ungariei şi căpitan general al regatului. El, un self made man, şi fiul său, regele Matia Corvinul ( ) născut la Cluj, au ajuns simboluri deopotrivă pentru români şi pentru unguri, întrucât provin dintr-o familie românească trecută la catolicism şi afirmată până la cele mai înalte demnităţi din Ungaria. De Hunedoreşti (Corvineşti) şi de Transilvania este legat şi numele unui alt luptător contra turcilor, anume Vlad al III-lea Drăgulea, pe care străinii l-au numit Dracula şi l-au transformat cu timpul într-un personaj fantastic, hollywoodian. De fapt, Vlad a fost principe al Ţării Româneşti în secolul al XV-lea, crud, aidoma multora dintre contemporanii săi, dar rămas în conştiinţa românilor ca simbol al justiţiei şi ca apărător al creştinătăţii. Cu Transilvania are în comun doar locul naşterii sale, care pare să fie cetatea Sighişoarei (Schässburg/ Segesvár), unde familia sa princiară se afla în refugiu. În secolele medievale asociate adesea în chip greşit cu înapoierea şi obscurantismul oamenii au muncit şi au luptat, dar au şi construit, au creat, au cântat şi au compus, şi-au înfrumuseţat viaţa, după cum s-au priceput. Ca să trăiască, oamenii trebuiau însă să producă şi să schimbe produse. Încă din secolul al XIV-lea, s-au bătut în aceste locuri primele monede locale, deşi circulau de secole monedele ţărilor din jur. Braşovul, Sibiul, Bistriţa şi Clujul erau importante centre de schimb, deci şi de circulaţia banilor. Principatul autonom al Transilvaniei ( ) După 1541, Transilvania, desprinsă din defunctul Regat al Ungariei, îşi dublează teritoriul şi devine un principat aproape independent, plătitor de tribut turcilor. Este perioada în care grupurile conducătoare ale ţării maghiarii, saşii şi secuii se transformă aproape în întregime din catolice în protestante, ajungând să fie unii luterani, alţii calvini, iar alţii unitarieni. Românii marea masă a locuitorilor ţării rămân ortodocşi şi marginali, nerecunoscuţi drept cetăţeni de drept. Etica protestantă aduce în ţară un anumit spirit al competiţiei şi al concurenţei, lărgind orizonturile economice, schimburile de valori, contactele cu Europa. Transilvania intră în circuitul european de valori, odată cu redimensionarea continentului. În această epocă, ţara dispune de monetarii proprii şi de instituţii care prefigurează băncile moderne. Dinamica cea mai evidentă în acest sens se vede în mediile săseşti, aflate în legătură cu spaţiul occidental, mai ales cu băncile germane, active încă din secolul al XVI-lea. Toate grupurile etnice ale ţării inclusiv românii trec rapid, sub stimulentul Reformei, la utilizarea şi în scris a limbilor naţionale, limbi în care încep să se elaboreze şi să se tipărească creaţii de mare importanţă. Un moment special a fost domnia lui Mihai Viteazul, principele care, pentru o 20