Anul XVI Nr Fondat la 15 martie Scandalul de la USR. O explicaţie pentru bunul cititor

Save this PDF as:
 WORD  PNG  TXT  JPG

Méret: px
Mutatás kezdődik a ... oldaltól:

Download "Anul XVI Nr Fondat la 15 martie Scandalul de la USR. O explicaţie pentru bunul cititor"

Átírás

1 Anul XVI Nr. 205 Fondat la 15 martie 1876 ACTUALITATEA 2 3 Timpul Regalităţii în România POLIS 4 5 Dosarul Panama Pagini coordonate de Sorin Bocancea Opinii semnate de Bogdan Ghiu, Mihaela Ifrim, Gabriel Claudiu Mursa și Cristian Socol FOCUS 6 7 Liiceanu Pleşu. Dialoguri de duminică Pagini coordonate de Radu Vancu Opinii semnate de Dan C. Mihăilescu, Tania Radu, Adrian G. Romila, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu FILOSOFIE 8 9 Multiculturalism şi ecumenicitate Pagini coordonate de George Bondor Opinii semnate de Pompiliu Alexandru, Petre Gheorghe Bârlea, Ștefan Bratosin și Daniel Cojanu Scandalul de la USR O explicaţie pentru bunul cititor Radu Vancu Pentru bunul cititor iubitor de lite ratură, probabil că discuţiile pătimașe purtate în ultima vreme în interiorul breslei sunt neplăcute și greu de înţeles. O să rezum situaţia astfel încât să o fac inteligibilă și să arăt de ce, în fond, toată această querelle a fost necesară. Și poate utilă. 1. Conflictul s a declanșat în ianuarie 2015, după premierea lui Gabriel Chifu de către juriul Premiului Mihai Eminescu Opera Omnia. A părut atunci scandaloasă alegerea lui Gabriel Chifu în detrimentul unor Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu. Am protestat, arătând cât e de injustă această alegere și cât de discutabilă etic, atâta vreme cât Gabriel Chifu este vicepreședintele USR. Apoi, profesorul Mircea Martin, membru al juriului, a reconstituit public procesul de votare, arătând că sesizase încă din timpul votului un viciu de procedură. Stupefiant era că, atunci când domnul Martin îi făcuse cunoscută domnului Manolescu existenţa acestui viciu, președintele USR alesese să l ignore și să comunice public numele lui Gabriel Chifu, vicepreședinte al USR, drept laureat al premiului. Prin urmare, temeiul etic al protestului nostru se dovedea de două ori justificat: mai întâi de o etică internă a valorii literare, apoi de o etică extranee literaturii, ţinând de corectitudinea procedurală a acordării premiului. 2. S a adăugat apoi scandalul timbrului literar, în care USR Manolescu cerea ca fiecărei cărţi să i fie adăugat un timbru fizic, a cărui contravaloare să revină USR. Dacă voinţa USR ar fi devenit lege, atunci publicarea de literatură română ar fi deve nit deodată mai costisitoare pentru editori, care oricum nu fac profit de pe urma ei. În urma protestelor de anul trecut, legea a fost retrasă, pentru a fi reintrodusă acum, la jumătatea lui aprilie 2016, în aceeași formă aberantă și, în urma protestelor, a fost retrasă din nou Departe de scopul declarat în statut, USR Manolescu a ajuns o ameninţare pentru literatura română. 3. În faza finală, scandalul a ajuns în instanţă. Grupul reformiștilor a observat că în actele USR pare să existe un veritabil haos. Prin urmare, au organizat alegeri pentru înlocuirea lui Nicolae Manolescu și pentru remedierea acestui haos administrativ. Rămâne acum ca instanţa să decidă cine conduce de jure USR. Sub Nicolae Manolescu, USR a pierdut tot: patrimoniu (în principal casa Monteoru, dar nu numai); prestigiu (ce prestigiu mai poate avea o breaslă a scriitorilor al cărei președinte îl numește public pe președintele Academiei tâmpit?); vizibilitate (niciodată scriitorul nu a reprezentat mai puţin decât acum); spirit democratic (revistele USR funcţionează ca niște organe de represiune împotriva scriitorilor care observă aceste derapaje, iar o Comisie de Monitorizare, Suspendare și Excludere i a eliminat pe unii dintre ei din USR exact ca în anii 50). Nu te poţi numi scriitor dacă vezi toate aceste lucruri și nu protestezi. Orice resursă de demnitate, oricât de minimală, îţi cere să faci asta. Trebuia protestat împotriva bovarismului caligular al lui Nicolae Manolescu pentru a demonstra că aceste resurse de demnitate există. Iar dacă aceste instituţii recte USR și demnitatea scriitorului român vor fi în cele din urmă reconstruite, atunci va fi limpede că tot acest scandal nu a fost numai necesar, ci și util. DOSAR Dosarul unei cărţi eveniment Pagini realizate de Roxana Patraș și Andreea Mironescu Opinii semnate de Gabriel Camară, Silviu Grecu, Alexandru Ungureanu și Elena Simona Vrânceanu EXCLUSIV 21 Cronica unei morţi anunţate, varianta Răzvan Voiculescu ACTUALITATEA LITERARĂ 23 Cosmin Ciotloş Gherguţ al III lea Revistă de cultură contemporană Serie nouă aprilie pagini 5 lei Se distribuie în

2 2 ACTUALITATE Director: Daniel Şandru Redactor şef: George Bondor Redactor şef adjunct: Gabriel Cheşcu Colegiul de redacţie: Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub Editori coordonatori: Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu Rubrici permanente: Mioara Anton, Maria Bilașevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloș, Dragoș Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraș, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea Redacţia: Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîșmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter), Roxana Petraru (PR & editor web) Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor. Redacţia şi administraţia: Aleea Copou, nr. 3, Iaşi Tel.: 0040 (232) Marcă înregistrată la OSIM cu nr ISSN L ISSN E mail: Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium. Timpul Regalităţii în România Andrei Giurgia Ajunsă anul acesta la ediţia a III a și având un caracter naţional, Campania Oamenii Timpului, iniţiată de revista de cultură contemporană Timpul, organizată de Asociaţia ce editează publicaţia și implementată de Adenium, în parteneriat cu Primăria Municipiului Iași și Consiliul Judeţean Iași, a primit certificatul de Înalt Patronaj al Custodelui Coroanei Române. Momentul s a suprapus, în chip fericit, aniversării a 140 de ani de la fondarea publicaţiei Timpul, marcând, practic, anvergura istorică pe care revista o moștenește în plan cultural și jurnalistic. Ceremonia de acordare a Înaltului Patronaj a avut loc în Salonul Florentin al Castelului Peleș, în prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Radu, care a subliniat: Odată cu acest gest de recunoaștere din partea Familiei Regale a României vine și bucuria, mândria noastră că putem fi contemporani cu aniversarea a 140 de ani de la înfiinţarea unei publicaţii care a făcut cinste culturii și politicii românești, care a așezat undeva foarte sus, pe firmamentul marilor idei europene, Bucureștiul, mai apoi Iașul, alături de capitalele importante ale lumii. Astăzi, revista Timpul a decis să se așeze geografic undeva la mijlocul distanţei dintre București, Cernăuţi și Chișinău, dându ne astfel un plus de speranţă că românii așezaţi în toate colţurile lumii, dar mai ales în România, Republica Moldova și în vecinătatea noastră, se vor simţi prin dumneavoastră mai mult împreună. Anul 2016 marchează o serie de evenimente importante, care au în prim plan Casa Regală a României, momente ce se vor desfășura în lumina celor 150 de ani de la fondarea acesteia și a statului român modern. Vorbim aici despre o răscruce de drumuri pentru România, pentru ceea ce am fost și pentru ceea ce suntem și vom fi. Pe 26 martie 2016, la Castelul Regal Peleș, într un cadru festiv, seria de evenimente desfășurate a avut în centru cea de a 135 a aniversare a proclamării Regatului României, precum și aniversarea zilei de naștere a Alteţei Sale Regale Margareta, Custodele Coroanei Române. Directorul revistei Timpul, prof. univ. dr. Daniel Șandru, a ţinut să precizeze, în discursul susţinut în faţa invitaţilor, importanţa evenimentelor aniversate în anul 2016, dar și amploarea de care se va bucura anul acesta Gala Oamenii Timpului: În Anul Regal, la mo mentul în care Casa Regală a României aniversează 135 de ani de la fondarea Regatului, sărbătorind totodată ziua de naștere a Alteţei Sale Regale Margareta, Custodele Coroanei, precum și Ziua Crucii Casei Regale a României, un proiect cultural iniţiat în urmă cu trei ani în Capitala Moldovei își împlinește destinul său naţional. Unicitatea acestui proiect ţine nu doar de faptul că a fost configurat de o publicaţie culturală, ci și de acela de a fi reușit să cumuleze într o perioadă atât de scurtă multiple energii, venite din zone variate ale societăţii. Ceea ce a plecat la drum ca o dorinţă de a răspunde unei provocări, aceea de a identifica reperele axiologice anuale din zece domenii (Literatură, Arte, Educaţie și Cercetare, Memorie și Istorie, Diplomaţie Publică, Societate Civilă, Jurnalism, Tinere Valori, Sănătate și Antreprenoriat), s a transformat într un proiect de anvergură, al cărui spirit este dat de pasiunea pentru lucrurile cu adevărat importante. E o pasiune împărtășită de colegii din redacţia revistei de cultură contemporană Timpul, ca iniţiatoare a Campaniei Oamenii Timpului, de cei din Asociaţia Revistei, ca organizatoare a acesteia, precum și de cei de la Editura Adenium, care este producătorul său. E, în același timp, o pasiune pe care am reușit să o transferăm tuturor partenerilor noștri instituţionali, economici, academici și media, ca și publicului care ne a fost alături de a lungul tuturor etapelor acestui demers. Este, nu în ultimul rând, o pasiune a recunoașterii meritelor semenilor noștri, cei care, dată fiind bulversarea valorilor din societatea românească, nu ocupă prim planul, merite pentru efortul comun de a întreţine normalitatea socială. Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani: Conturi deschise de Filiala București a O.A.R. Cont în lei: Banca Raiffeisen, sucursala Victoria: IBAN: RO43 RZBR BIC: RZBRROBU Cont în Euro: Banca Raiffeisen, sucursala Victoria: IBAN: RO42 RZBR BIC: RZBRROBU aprilie 2016

3 ACTUALITATE 3 Regăsirea normalităţii sociale se bazează, în chip neîndoios, pe un efort de recuperare a tradiţiei, iar Coroana Română reprezintă, în acest sens, o instituţie fundamentală a istoriei noastre, fiind un simbol al unităţii și echilibrului, simbol aflat sub zodia continuităţii ce transcende vremurile. Deloc întâmplător, Casa Regală reprezintă pilonul instituţional de la care plecând, în urmă cu 150 de ani, începea construcţia României moderne. De asemenea, acum 150 de ani era fondată Academia Română, pilonul educaţional al societăţii românești. La zece ani distanţă, pe 15 martie 1876, apărea publicaţia Timpul, ca «ziar politic, cultural, comercial și industrial», care, tutelat de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, a devenit nu doar un pilon informaţional, ci și un laborator jurnalistic al nașterii limbii române moderne. În mesajul de Crăciun adresat anul trecut Naţiunii Sale, Majestatea Sa Regele Mihai I îi anunţa pe tinerii noștri: «Timpul României voastre a început!». Situaţi în prezent, acest mesaj ne dă și nouă deplina încredere de a privi spre viitor. Astăzi, așa cum Alteţa Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei Române, ne a transmis cu ocazia aniversării a 140 de ani de la fondarea publicaţiei, revista Timpul «își ia drept pavăză Coroana». Înaltul Patronaj Regal al Custodelui Coroanei acordat Galei Oamenii Timpului este și o mărturie în acest sens, fapt pentru care îndreptăm profunda noastră recunoștinţă către Alteţele Lor Regale Principesa Margareta și Principele Radu ai României. Este totodată o copleșitoare onoare, care ne obligă în cel mai nobil mod. La mulţi ani Casei Regale a României, la mulţi ani Alteţei Sale Regale Margareta, Custodele Coroanei Române, la mulţi ani revistei Timpul!. Timpul şi recunoaşterea regală Pe 15 martie 2016, data la care revista Timpul a împlinit 140 de ani, Alteţa Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei, a transmis un mesaj emoţionant: Fondată în timpul domniei lui Carol I, la un deceniu de la venirea sa pe Tronul României și cu cinci ani înainte ca ţara noastră să devină Regat, revista Timpul este o mărturie a aspiraţiilor noastre politice și culturale din mijlocul secolului al XIX lea, la fel de moderne și de îndrăzneţe precum cele din Occidentul european. După 140 de ani, revista Timpul continuă să fie în slujba culturii române, să ajute la înţelegerea lumii politicii, servește educaţia și cercetarea, știinţa și arta, consolidează memoria și își ia drept pavăză Coroana. De a lungul timpului, revista a avut drept colaboratori trei corifei ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. Un frumos simbol al unităţii de cultură și limbă este faptul că primul s a născut în Moldova, al doilea în Muntenia, iar al treilea în Transilvania. Astăzi, așezată geografic între București, Chișinău și Cernăuţi, revista Timpul își continuă menirea sa culturală unificatoare. Vector important pentru evoluţia presei culturale din România, revista Timpul își duce misiunea mai departe, cu o echipă entuziastă, ancorată în realitatea României de astăzi și cu respect pentru valorile care au făcut posibil ca această istorie să fie scrisă în continuare. Evenimentele de la Castelul Regal Peleș au continuat în Holul de Onoare cu o serie de ceremonii de decorare. ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a primit Ordinul Coroana României în grad de Comandor. Decoraţia Regală Nihil Sine Deo a fost conferită scriitorului Mircea Cărtărescu, ÎPS Mitropolitului Iosif al Europei Occidentale și Meridionale, lui Vasile Moldoveanu și Societăţii Naţionale de Cruce Roșie din România, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la fondare. De asemenea, au primit Ordinul Coroana României în grad de Cavaler tenorul Teodor Ilincăi și Andrei Vandoros. Camerata Regală a susţinut un concert aniversar, acesta incluzând lucrări de W.A. Mozart, Giacomo Puccini, Georges Bizet și Carlos Gardel. Invitata surpriză a evenimentului a fost soprana Nelly Miricioiu. Spre finalul recepţiei, Alteţa Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei, a transmis un mesaj invitaţilor, dar și tuturor românilor, făcând un apel la îndreptarea gândurilor bune înspre Majestatea Sa, Regele Mihai I: În ziua de 26 martie, sărbătorim proclamarea Regatului României. Majestatea Sa dorește ca întreaga societate să fie solidară în sărbătoarea celor 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României și a statului român modern. Să ne rugăm pentru ca Majestatea Sa să nu sufere și să aibă zile liniștite. Cel mai bun fel de a ne arăta mândria și respectul pentru Rege este să fim patrioţi, să dovedim înţelegere și conștiinţă civică, să ne respectăm unii pe alţii, să arătăm de 10 Mai că Sărbătoarea Naţională a Independenţei și Suveranităţii noastre se află în inima noastră. Sărbătoarea naţională de la 10 Mai va fi evenimentul central al Jubileului de 150 de ani. Casa Majestăţii Sale organizează tradiţionala Garden Party și un concert de gală la Castelul Peleș, la care vor fi primiţi invitaţi din România, Republica Moldova și din alte ţări. În anul 2016 se va pune în circulaţie o emisiune de cărţi poștale și produse filatelice cu teme regale. Această iniţiativă este susţinută de Romfilatelia și se dorește a fi un arc ce marchează existenţa a un secol și jumătate de istorie regală în România. De asemenea, Familia Regală va sărbători Anul Regal prin vizite la Chișinău, prin colaborări cu Academia Română, prin lansări de carte și slujbe de binecuvântare, iar pe 1 Decembrie va fi reluată călătoria cu Trenul Regal. Jubileul de 150 de ani al Coroanei Române se va sfârși de Crăciun, la Castelul de la Săvârșin. Importanţa continuităţii Despre importanţa României ca Regat s a vorbit, s a comentat și s a dezbătut în toate mediile, de a lungul întregii perioade postcomuniste. Deși, în prezent, rolul Regalităţii în istoria României pare a fi mai puţin cunoscut de către tânăra generaţie, care află doar din presă despre influenţa pe care personalităţile de prim rang ale Coroanei au avut o în privinţa construcţiei instituţionale, economice și culturale a ţării, există speranţa că ceea ce au făurit din oţelul patriotismului probat pe parcursul celor 150 de ani de existenţă a Monarhiei Române înaintașii Casei Regale este asigurat, astăzi, la nivel de continuitate, de membrii Familiei Regale. Asigurând comunicarea dintre generaţii, implicându se în plan social, susţinând și încurajând proiectele care creează solidaritate naţională, Familia Regală ne oferă drept pavăză Coroana, sub acoperământul căreia se regăsesc, deopotrivă, trecutul, prezentul și viitorul societăţii noastre. Casa Regală a României garantează astfel continuitatea unei naţiuni în baza unui model de virtute pe care fiecare dintre noi are datoria morală de a l recunoaște, de a l asuma și de a l promova. nr

4 4 POLIS Dosarul Panama Gabriel Claudiu Mursa Se ocupă ANAF ul cu mântuirea? De mii de ani, după ce a mâncat din fructul oprit, omul se străduiește să revină în Grădina Edenului, visând la o viaţă de apoi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. De aceea, scurta sa aventură terestră se derulează sub imperiul respectării deloc simple a Celor Zece Porunci, care i ghidează relaţiile atât cu Divinitatea, cât și cu propriii semeni. În principiu, creștinul obișnuit năzuiește la recâștigarea Paradisului pierdut prin comiterea păcatului originar, abţinându se de la furt, crimă, adulter sau mărturie strâmbă împotriva aproapelui. Poţi fi ateu militant sau agnostic indiferent, poţi respinge ipoteza proiectului inteligent, dar realmente nu poţi nega utilitatea socială a acestor norme morale care au stat la baza edificării lumii civilizate. Totuși, de mai bine de un secol, pe fondul ascensiunii religiei laice a etatismului, lumea pare să se ghideze după o altă filosofie: mântuirea și accesul omului comun la liniștea atemporală a Paradisului nu mai depind de abstinenţele eroice de tot felul, ci de plata impozitelor. Astfel, omul a devenit înainte de toate contribuabil, de a cărui mântuire se ocupă IRS ul sau ANAF ul, miliţia economică a nesătulului Leviatan modern. Dumnezeul tradiţional a fost înlocuit cu un monstru marin, care poate tolera multe, dar nu și preacurvia fiscală. Acum, poţi spera la izbăvire doar achitându ţi dările. Nu i nevoie să mai respecţi Cele Zece Porunci, ci trebuie să îndeplinești toate canoanele celor o mie de pagini ale Codului Fiscal. Evident, el însuși promite multe tipuri de paradis de exemplu, cel al clasei muncitoare, însă nu recunoaște noţiunea de paradis fiscal. Statul, cea mai rece dintre toate dihăniile reci, cum i ar spune Nietzsche, nu acceptă să ai alţi dumnezei, cum ar fi Panama, Andorra sau Liechtenstein. Nici măcar Insulele Virgine. După cum nu concepe să mărturisești strâmb în declaraţiile fiscale. Ești un bun credincios dacă pe data de 25 a lunii îţi achiţi cu pioșenie birul. Evident, cei care îl înfruntă și nu și plătesc sfânta dijmă devin eretici, demni de toată ocara cu putinţă, afurisiţi și excomunicaţi, buni de pus la stâlpul infamiei în prime time. Este adevărat că religia etatismului creează un iad fiscal pe pământ, dar promite o viaţă de apoi lipsită de întristare și suspin pentru bunul contribuabil. Totuși, necredincioșii își mută agoniseala în alte împărăţii, pentru a evita Jihadul declanșat împotriva lor de statul vorace și nemilos, cheltuitor și distrugător de patrimonii. Fuga lor spre paradisul fiscal nu trebuie considerată nici ilegală, nici imorală, ci o metodă de a evita spolierea, de a se pune la adăpost sub auspiciile unui regim juridic sigur și stabil, care să le asigure dreptul fundamental la intimitate economică, la posibilitatea de a se bucura de rezultatele propriilor străduinţe. Necredinciosul evadează în edenul fiscal pentru a scăpa de dijmuirea progresivă și în cascadă, de teama naţionalizării, a confiscării abuzive, a impozitării insidioase prin inflaţie sau a armonizării fiscale. În era religiei laice a etatismului, care într un singur veac și a dobândit mult râvnitul caracter ecumenic, paradisul fiscal a devenit singura metodă de a evita infernul terestru al birurilor și de a prezerva mici oaze economice. Paradoxal sau nu, aceasta este singura cale de a împlini vechiul vis al socialiștilor, formulat de Moses Hess ce nume predestinat!, acela de a aduce Raiul pe pământ. Bogdan Ghiu Pagini coordonate de Sorin Bocancea Panama Pampers sau capitalismul lui Robinson Într o sinteză recentă, intitulată Cușca meridianelor (La Cage des méridiens. La littérature et l art contemporain face à la globalisation, Minuit, Paris, 2016), Bertrand Westphal, iniţiator al așa numitei geocritici, trecând în revistă reflecţia literară și artistică actuală din jurul globalizării (de fapt, din jurul Occidentului, cu toate canoanele și pretenţiile lui universaliste), spune că împotriva globului (și deci a globalizării) ar trebui să promovăm democratic, ca politică a gândirii, ca schemă intimă de gândire simţire decolonizatoare, planeta, iar această mutaţie democratizatoare ar putea să aibă drept pivot epistemic sau cultural, drept grilă de lectură, nu teritorializarea terestră, teluric continentală altfel spus, pământul ca buric al Pământului, ci tocmai apa, oceanul planetar, mediul acvatic, întreaga lume trebuind să devină o periferie etică generalizată fără centru, adică fără metropole. Abia o astfel de lume acvatic periferial planetarizată s ar putea dovedi ospitalieră faţă de diferenţe, adică faţă de singularităţi. Din această perspectivă, generalizarea contemporană a capitalismului Faptul că cei mai bogaţi oameni de pe planetă au recurs la serviciile paradisurilor fiscale pentru a și spori averile sau pentru a și le pune la adăpost la costuri mici este un lucru despre care se vorbește de multă vreme. Unii îi privesc cu invidie (ce bine este atunci când îi dai statului cât mai puţin impozit!), plecând de la premisa că sustragerea de la plata impozitelor și a taxelor ţine de tendinţa naturală de a acumula avuţie, alţii îi condamnă, aducând în sprijinul actului lor argumente de natură morală, economică, socială etc., iar alţii consideră că acest fenomen ne arată defectul de construcţie al capitalismului însuși. Impactul pe care îl are Dosarul Panama este generat de mai multe cauze: amploarea fenomenului, numele sonore implicate și faptul că aceste dezvăluiri vin în contextul în care Occidentul încă resimte consecinţele crizei economice. Apar astfel o serie de întrebări: în ce măsură a generat sau a amplificat criza economică punerea la adăpost a unor asemenea avuţii în paradisurile fiscale? Ce ar fi de făcut cu paradisurile fiscale? Vor reuși astfel de demersuri să scoată la lumină banii negri? Faptul că unii se sustrag de la plata obligaţiilor fiscale dovedește că sistemul capitalist este unul prost sau unul care duce fatalmente la îmbogăţirea unei minorităţi cu preţul pauperizării majorităţii? Dacă da, cu ce sistem mai bun ar putea fi înlocuit? Sau poate că este nevoie de o reformare a sistemului, și nu de o înlocuire a sa? offshore pare că a luat o deja înainte, marea fiind, desigur, motorul imperialist (anglo saxon) dintotdeauna al globalizării, iar figura arhipelagului, celebrată cultural de Westphal (pe urmele lui Édouard Glissant), fiind deja colonizată, constituie orizontul deteritorializant al semio capitalismului financiar. Individ hiperinsular, eroul tutelar al acestui capitalism este Robinson, capitalismul fiind dintotdeauna ceea ce se cheamă o robinsonadă (în toate sensurile acestui cuvânt). Așa cum a demonstrat Jacques Derrida în ultimul său seminar (Fiara și suveranul, vol. II, , trad. de B. Ghiu, Editura Tact, Cluj Napoca, 2013), orizontul în interiorul căruia crește și descrește capitalismul este, așa cum știm, individul, din care derivă individualismul și hiperindividualismul (fie el de masă sau nu), așadar insula și insularismul. Capitalismul urăște pământul, teluricul, htonicul, teritoriul omogen și continuu, fără ţărmuri și larguri; urăște, altfel spus, rădăcinile și înrădăcinarea ( rezistenţa materialelor ). Și practică deja de mult aventura periferializării tactice, luând o deja, așa cum spuneam, înaintea tuturor viselor de eliberare și de dreptate și reușind astfel nu doar să le dezamorseze, ci chiar să le trucheze, asemenea unui virus. Astfel încât ceea ce pare un pachet de știri de senzaţie (așa numitele Panama Papers ) se dovedește doar o reactualizare a epopeii de bază a capitalismului. Dar e bine ca din când în când să mai aflăm, ca pe o noutate, pe ce lume am fost dintotdeauna. Pe de altă parte însă, reactivarea propriilor fundamente culturale pare o manevră disperată, un recurs de urgenţă al capitalismului. Așa cum spuneau Bauman și Virilio (mari critici insuficient cultivaţi la noi), lumea este deja acvatică, fluidificată, Potopul a avut deja loc. Numai nouă ni se mai pare că pământul stă ferm sub picioare. Visăm la visătorul Ulise, dar suntem pragmaticul Robinson, care și a învins în sfârșit temerile, descoperind avantajele existenţei offshore, adică faptul că singurul Paradis posibil e cel fiscal. Panama Papers face parte din bătălia capitalismului însuși, împins tot mai mult să devină din nou un capitalism de război. aprilie 2016

5 POLIS 5 Cristian Socol Panama Papers ca semnal de reformă a capitalismului Isteria mediatică generată de scandalul Panama Papers ne oferă prilejul de a reitera câteva teme privind dualismul între mijloacele economice și cele politice de îmbogăţire, între presiunea fiscală și moralitatea fiscală, între competiţia fiscală pe care paradisurile fiscale ar trebui să o genereze și coerciţia cu care este cel mai adesea înlocuită. Paradisurile fiscale sunt rezultante ale iadurilor fiscale. Ele au apărut ca răspuns la extinderea mâinii aspre a statelor, la creșterea forţei acestora de constrângere. Statele posedă mijloacele politice de îmbogăţire, prin spolierea celor care se bazează pe mijloace economice (Franz Oppenheimer). Indivizii sunt cei care descoperă oportunităţi, fac calcule pe baza costurilor de oportunitate, dezvoltă avantajele competitive și se spe cializează pentru a produce bunuri sau pentru a oferi servicii și a face schimburi pe piaţă în vederea obţinerii de profit. Ei fac parte din largi reţele sociale în care cooperează voluntar cu alţi indivizi pe care nu îi cunosc și ale căror motivaţii le sunt complet străine. Guvernele intervin în această reţea de cooperare socială impunând, prin coerciţie, preluarea unei părţi din rezultatele economice. Extinderea rolului statului în viaţa cetăţenilor săi, prin mirajul reducerii inegalităţilor și al bunăstării sociale, a făcut ca mâna sa blândă, tot mai binevoitoare, să necesite Mihaela Ifrim Paradisurile fiscale, între competiţie şi coerciţie o secondare tot mai acaparatoare din partea mâinii sale aspre, folosind metafora lui Frédéric Bastiat. Prezenţa din ce în ce mai puternică a statului în economie înseamnă o presiune fiscală crescândă și o diminuare a libertăţilor individuale. Acestei poveri fiscale tot mai grele i se adaugă, în multe ţări, o moralitate fiscală redusă, indivizii apreciind o legătură slabă între taxele pe care trebuie să le plătească și calitatea serviciilor publice oferite, dublată de un grad ridicat de percepţie a corupţiei și de birocraţie. Presiunea fiscală este o cauză majoră a reducerii stimulentelor antreprenoriale. Dacă cea mai comună funcţie a statului este de a garanta și proteja proprietatea individuală, se pare că ea ar putea să se refere la orice alt agresor în afară de statul însuși. Scandalul Panama Papers vine la opt ani după scandalul Liechtenstein. Ambele cazuri au pus în discuţie rolul paradisurilor fiscale în oferirea de paravane pentru evitarea plăţii taxelor în ţările de provenienţă a capitalurilor financiare. Totodată, ele au oferit un bun prilej pentru a înţelege că nu piaţa liberă trebuie arătată cu degetul, chiar și numai pentru oferirea unei soluţii, ci statele care împovărează prin taxare și distrug stimulentele acţiunilor individuale. Într o economie liberă, întreprinzătorii vor face întotdeauna ceea ce știu ei mai bine, adică să își investească resursele pentru a obţine un profit cât mai ridicat. Preferinţa pentru paradisurile fiscale se înscrie în această logică. Desigur, orice poziţie legată de dimensiunea și justeţea taxării este, în esenţă, una subiectivă. Guvernele își arogă însă superioritatea de a pretinde deţinerea reţetei celei mai bune politici fiscale, condamnând vehement libertăţile întreprinzătorilor și blândeţea regulilor paradisurilor fiscale. Statele se simt serios ameninţate de existenţa paradisurilor fiscale prin prisma micșorării resurselor naţionale pe care le pot taxa, însă existenţa acestor paradisuri este cea mai bună garanţie împotriva coerciţiei guvernamentale. Paradisurile fiscale ar trebui să fie înţelese în buna logică a competiţiei, singura în măsură să ofere optimizarea politicilor fiscale naţionale, să maximizeze colectarea de taxe, menţinând totodată stimulentele întreprinzătorilor. Prin competiţie fiscală, nu doar întreprinzători cu un apetit suficient de mare pentru risc pentru a și muta capitalurile în paradisuri fiscale ar avea de câștigat, ci toţi indivizii care ar avea de suportat o povară fiscală diminuată. Eliminarea paradisurilor fiscale ar însemna eliminarea competiţiei și a motivaţiei restrângerii presiunii fiscale din diferite ţări. Dar cine poate să pună mâna în foc pentru faptul că, în absenţa paradisurilor fiscale, nu ar fi un infern fiscal generalizat? Scandalul Panama Papers reprezintă încă un semnal de alarmă privind eșecul modelului economic și societal global. Un mediu puternic polarizat reduce rata de creștere economică pe termen mediu și lung și creează premise pentru o volatilitate ridicată la nivel economic, social și politic, pe fondul deprivării materiale a unei largi părţi a populaţiei. El relevă strigătul disperat al celor care sunt victimele modelului 1 versus 99. Astfel, o societate globală în care averea cumulată a celor mai bogaţi 1% oameni din lume este mai mare decât cea deţinută de restul de 99% din populaţie nu arată decât un eșec dramatic al actualului model de capitalism. Fuga de plata impozitelor și taxelor prin ascunderea unei mari părţi din avuţia unor politicieni, oameni de afaceri, celebrităţi ș.a. în paradisuri fiscale arată încă o dată corectitudinea principiului bogaţii ies din criză pe spinarea celor săraci. Lipsa de solidaritate și echitate în împărţirea poverii crizei se observă lesne în ultimii ani, dar nu numai. În multe ţări aflate în curs de dezvoltare (aici intră și România), eșecul modelului economic incluziv se arată în fiecare an de îndată ce se publică modul de distribuire a fructelor creșterii economice (o treime merge către muncă, mai mult de jumătate către capital și puţin peste o zecime către taxe și impozite nete). Criza economică a fost amplificată de acest model. Vorbim despre soluţii? Sigur, pe termen scurt va exista o presiune pentru scoaterea la suprafaţă a banilor negri, desecretizare și schimb de informaţii. Poate chiar putem spera la o reglementare globală privind eliminarea paradisurilor fiscale și aplicarea principiului ca firmele multinaţionale să plătească impozitele și taxele aferente statului în care acestea investesc și realizează venituri. Însă nu sunt foarte optimist cu privire la soluţiile structurale. Trebuie umblat la principiile fundamentale ale capitalismului. Această formă de organizare a societăţii nu are deocamdată cu ce să fie înlocuită. Reformarea sistemului trebuie să plece de la schimbarea ipotezei fundamentale a știinţei economice, care stă la baza capitalismului actual. Așadar, atât timp cât capitalismul vede omul ca fiind homo oeconomicus un individ care își urmărește în mod exclusiv propriul interes, este egoist și individualist până în măduva oaselor, gândește permanent în termeni de maximizare și urmărește doar să și mărească tot mai mult câștigul pe seama pierderii celorlalţi, este dificil de considerat că vreo soluţie structurală poate avea succes. Poate ar trebui să trecem în mod echilibrat către homo reciprocans, ipoteză în care omul este empatic, cooperează cu ceilalţi, este altruist, crede în solidaritate și umanitate. Schimbarea de paradigmă începe cu modul de a gândi. Altfel, sentimentul neîmplinirii îi va domina și pe bogaţi, și pe săraci. Tabloul în care vedem o fugă continuă cu banii prin diverse inginerii financiare și autorităţi de reglementare întârziate, gâfâind în urma lor, va continua să fie expus în vieţile noastre. Observăm astăzi elementele unei rupturi între vechi și nou. Scandalul Panama Papers nu este decât una dintre piesele de puzzle din acest proces. Doar un alt semnal. nr

6 6 FOCUS O apologie a taifasului Nu știu dacă punerea în pagină a unui discurs ne oferă o viziune mai clară asupra temei de dezbatere avute în vedere, cum nu știu dacă imaginea este mai slabă decât cuvântul tipărit. La fel de bine, am câteva reţineri în a fi extrem de categoric cu privire la inutilitatea de a plasa dialogurile cu tentă filosofică în perimetrul audiovizualului, punându mi deseori întrebări legate de capacitatea imaginii de a fi diseminată cu o mai mare ușurinţă decât textul scris. Andrei C. Şerban Indiferent de motivul principal luat în calcul, indiferent de calitatea argumentelor în favoarea sau în defavoarea micului ecran ca substitut al lecturii, iniţiativa Editurii Humanitas de a pune pe hârtie bine cunoscutele dialoguri televizate purtate între Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu a avut ca rezultat scoaterea la lumină a uneia dintre cele mai stimulatoare cărţi ale momentului, intrigantă și lejeră deopotrivă, care jonglează când cu esenţa tare a conceptelor filosofice, când cu pastilele de umor involuntar ale românismului actual. Volumul Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii nu este neapărat versiunea autohtonă a Philosophy for Dummies, deși îţi poate da la final impresia că marile teme de dezbatere nu mai par chiar atât de inaccesibile pe cât credeai. De altfel, după cum autorii înșiși ne sugerează, scopul lor nu este acela de a delimita un dialog ostentativ sofisticat, descurajator prin ștafeta ridicată pe care ar presupune o un schimb de opinii de un asemenea calibru, ci de a și lua libertatea de a sta la taifas despre lucrurile care ne frământă pe toţi ( ), pentru că fac parte din constantele vieţii, din ţesutul ei netrecător. Tocmai această abordare a taifasului drept crez ordonator face ca dialogurile să evolueze dinspre intimitatea jovială a decupajelor cotidiene până la cele mai subtile straturi intertextuale ale discursului. Nu întâmplător, cei doi prie teni evită de fiecare dată aparenta exigenţă (academică) a exhaustivităţii, rezumându se la un exerciţiu de jonglerie intertextuală care nu face decât să provoace limitele înţelegerii sau acceptării conceptelor și dimensiunilor cotidiene ale existenţei. Indiferent că se vorbește despre speranţă ori prostie, despre frică ori iubire, despre educaţie ori moarte, despre calomnie ori umor, despre trufie ori toleranţă, simbioza la nivel discursiv dintre cei doi parteneri de taifas capătă pe parcurs acel aer cald al unui dialog închinat frumuseţii văzute și nevăzute a lumii noastre interioare și exterioare. Fără să forţăm bunul simţ al comparaţiei, am putea vorbi în cazul lui Pleșu și Liiceanu despre o versiune mai lipsită de protocol ori de admiraţie ușor pedantă a dialogurilor dintre Borges și Sabato, despre o versiune în care atașamentul învecinat cu un soi de fascinaţie sacră reciprocă a celor doi maeștri argentinieni este înlocuit de simpatia frăţească a unor intelectuali ce își permit câteodată libertatea de a chicoti inocent în faţa lumii pe care o observă. Poate tocmai de aceea, soluţia înţelegerii cu adevărat a conceptelor discutate de Pleșu și Liiceanu rămâne plăcerea de a privi cu seninătate hidra cotidianului, căreia cei doi îi adaugă o minimă doză (indispensabilă) de cinism și jovialitate. Atunci când apar, ușoarele nuanţe de tachinare par elementele care conferă chimie dialogurilor, înlăturând aparenta rigiditate a unor schimburi de opinie ce păreau a fi puse sub semnul discursului elitist. Fie că, într un exerciţiu de imaginaţie de o nevinovată răutate, îl vedem pe Gabriel Liiceanu ca pe un elev documentat și fascinant în scrupulozitatea bibliografică cu care și ornamentează discursul și care intelectualizează inserturile ironice ale partenerului său de vorbă, fie că îl vedem pe Andrei Pleșu ca pe un elev jovial, oratorul versatil ce mizează pe directeţea unui dis curs documentat pe baza unui umor rafinat, taifasul iniţiat de către cei doi intelectuali devine (parafrazându l pe unul dintre aceștia) efectul unei nevoi de a te bucura de viaţă. Fără să uităm, de altfel, că frumuseţea, dar și umorul vor mântui lumea. Dialoguri 24/7 Ioan Şerbu Nu mă adresez celor care, în 2011, au urmărit consecvent pe TVR 1 suita discuţiilor dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Aceștia știu că dezbaterile socratice dintre cei doi interlocutori au văzut tușul tipografiei în 2015, sub titlul Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii. Totuși, ceea ce ar trebui și aceștia să reţină este că lectura celor 18 teme (una dintre ele, cea a morţii, editată în urma discuţiei de la librăria Humanitas Cișmigiu, este oferită bonus) oferă o altă relevanţă subiectelor faţă de urmărirea lor în varianta televizată. Din colocviale și ușor curgătoare, dezbaterile devin atent pregătite în prealabil. Râsul săţios e înlocuit de umorul subînţeles, retoricul provocator ce plutea undeva în minutele emisiunii e fixat acum în pagină numai ca, întorcându te de câte ori vrei la un paragraf anume, să devină și mai neliniștitor. Acelora care consideră că provocator e un adjectiv prea puternic le recomand o duminică fără muncă, fără certuri cu vecinii, fără condus, fără știri despre atentate, pentru a i regăsi sensul. Celor care nu au urmărit emisiunea și care, asemenea mie, o vor lua de la lectură spre arhiva de la TVR 1 (dacă mai e cazul) le spun că Dialogurile de duminică gravitează, așa cum se anunţă din prefaţă, în jurul inactualităţilor durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat : moartea, trufia, frica, iubirea ș.a.m.d. Prezentul nu se închide în jurul PDL/PSD ului, al vedetelor de sezon sau, cu formula cuprinzătoare a tânărului Harry Baker, nu înseamnă doar pop up purple paper people. A rupe continuumul din loc în loc cu pauze de reflecţie pare nepotrivit în animaţia la care suntem conectaţi 24/7. Frica de moarte e de mult mutată trivial în spaţiul unui shooter game, iar întâlnirile care ţi pot schimba viaţa (o altă temă) par că există doar în serialele la care plângi cel mai mult atunci când se termină, când rămâi adică fără drog. Nici nu i de mirare așadar că emisiunile din care s a născut cartea au avut un rating negativ și că, luând în considerare câteva statistici, vârsta medie a telespectatorilor a fost de peste 55 de ani. E cu atât mai elocvent, dacă ne gândim că una dintre discuţii a avut ca temă educaţia. Dar, așa cum dialogurile socratice pot fi o necunoscută totală, și dialogurile Pleșu Liiceanu pot avea mai mult succes în varianta editată, admiţând că cei care caută doar divertisment la TV pot fi, în alte momente ale zilei, cititori care nu încearcă doar să și adoarmă gândirea prin intermediul lecturii. Pentru că exact asta încearcă să resuscite autorii, gândirea în diversele sale ipostaze: gândirea direcţionată și în același timp speculativă, meditaţia filosofică și religioasă, izolarea sofismelor de raţionamentul deductiv. Iar pentru această miză n ar trebui ţinut cont de simpatiile sau antipatiile (acelea care or fi) faţă de cei doi. Încercarea de a readuce în prezentul distras un prezent fundamental (exemplul cel mai bun este acela al nașterii noastre cu o condamnare la moarte în buzunar o realitate de zi cu zi pe care o omitem) nu se face prin argumente aride, ermetice, elitiste. Frecvent, pe lângă referinţele menţionate în treacăt, sunt date exemple, pilde, sunt puse întrebări ce ţin aproape (dar intenţionat) de domeniul prozaicului. Ce înseamnă a avea umor? De ce există în lume răul? De ce a dispărut frica de Dumnezeu? Cu cât este mai simplă întrebarea, cu atât este mai cuprinzătoare și mai grea (Socrate întreba: Ce e dreptul? Ce e virtutea? Ce e legea? ). Și, la fel ca la Platon, nu răspunsuri ambalate didactic sunt gata să dea Pleșu și Liiceanu, ci, într un spaţiu bine delimitat ceea ce duce la concentrarea discursului, oferă variante de gândire, perspective asupra problemei. Umorul, cum bine îl folosește mai ales Pleșu, e un condiment aproape obligatoriu în vecinătatea necunoscutelor tatonate și a raţionalităţii lui Liiceanu. Un episod din discuţia despre moarte sună după cum urmează. Liiceanu: Andrei, unde ești cu problema morţii?. Pleșu: Când eram tânăr, problema asta se afla undeva la Polul Nord. Acum e la Otopeni, aici, după colţ; ( ) am dezvoltat faţă de moarte o enormă curiozitate. Mi se pare pasionant. Liiceanu: Ţi se pare pasionant acum. Dar când n o să mai fii, n o să mai aibă cine să fie curios. Epicur spunea: «Când moartea este, eu nu mai sunt, iar când eu sunt, ea nu e încă». Pleșu: Dar eu nu știu cum e când ești mort; dacă nu cumva devii, după moarte, încă și mai curios? ( ) De unde știe Epicur, cu o asemenea precizie, că după moarte ești neant pur? Are vreo probă?. Dialogurile de duminică sunt și nu sunt de duminică. Sunt pentru că orice încercare de cunoaștere are nevoie de o ieșire din timp. Nu sunt pentru că nu e loc de sporovăială sau de odihnă în ele. Nu e loisir, ci o (re)poziţionare faţă de sine. aprilie 2016

7 ANCHETĂ 7 Liiceanu Pleşu. Dialoguri de duminică O carte de Andrei Pleșu e întotdeauna tratată ca un eveniment. După cum tot ca eveniment e primită și o carte de Gabriel Liiceanu. O carte dialog semnată de amândoi, așa cum este Dialogurile de duminică, ar fi așadar un dublu eveniment. Pe care anchetele Timpului nu aveau cum să l rateze. Pagini coordonate de Radu Vancu Tania Radu Taclale şi madlene culturale De ce ne plac așa de mult cărţile dialog? De ce au tot mai mare trecere la noi? Întrebări retorice, firește. Degeaba ne am interconectat până la viciu. Cu cât știm tot mai multe unii despre alţii, cu atât știm mai puţin. Cărţile dialog sunt madlenele noastre culturale. Fac apel la un alt mod de a comunica, la un depozit de afectivitate care alimenta până nu demult orice secvenţă de cunoaștere azi, mediată de un simplu click sau, mult mai rău, mimată prin like uri și emoticoane. Dacă ar fi să reconstruim cândva ideea de interioritate, ar trebui să reînvăţăm să stăm de vorbă, să ne întoarcem la dialog, în sensul originar al cuvântului. Exerciţiul banal al schimbului de idei (nu doar de cuvinte) faţă în faţă, unul cu altul, copil cu părinte, prieten cu prieten, profesor cu elev, om cu om va fi la fel de greu ca mersul la sală și va avea trecere numai dacă va fi iar la modă. Așa cum antrenorul de fitness te învaţă că ai mâini, picioare, mușchi, articulaţii și infinite, dureroase posibilităţi de a le percepe, așa cum psihologul te anunţă autoritar că exiști și pe dinăuntru, eventual te și duce un pic pe acolo de mână, așa ar trebui să o luăm cu toate de la capăt: să reînvăţăm să vorbim. Mai întâi, să auzim ce spune celălalt; apoi, să formulăm o întrebare cu cap și coadă, să putem da un răspuns clar și la obiect, să citim și să comentăm împreună un text, să facem muzică de cameră și multe alte improbabile utopii. Pe scurt, câteva dintre inactualităţile de care se ocupă în Dialoguri de duminică Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Cartea e o sărbătoare a sufletului minţii, ca să zic așa. Efectul de jubilare vine, cred, din excepţionala intensitate a comunicării dintre cei doi, de care primii care se bucură sunt chiar ei. Felul în care își împart rolurile în privinţa dialogului vorbește subliminal, dar insistent despre ancora inegalabilă a prieteniei cu substanţă intelectuală. De obicei, Liiceanu propune perimetrul discuţiei, întreabă, provoacă, apasă clape care știe că vor suna într un anumit fel. Pleșu răspunde și dezvoltă într o anumită direcţie complementară, pune la bătaie o bine cunoscută bonomie a erudiţiei, care o face brusc mai accesibilă. Regulile jocului presupun ca Liiceanu să păstreze mereu în rezervă o cantitate simbolică de muniţie polemică, pentru relansarea discuţiei. Sunt multe întorsături de frază dibace, cu ping pong prietenesc. Marele spectacol ascuns sub cel al ideilor e infinita tandreţe a respectului reciproc (am scris o deja într un alt text din revista 22), iar asta ţine de miracolul întâlnirilor, căruia i se consacră poate cel mai frumos text din volum. Prin această fastă chimie care i unește, Gabriel Liiceanu reușește să smulgă de la Andrei Pleșu un scriitor a cărui natură colocvială e bine protejată de sofisticate ecrane de protecţie a teritoriului intim mai multe mărturisiri decât oricine altcineva. Puţine sunt directe: Cred că l am întâlnit pe părintele Benedict Ghiuș prea devreme și pe părintele Scrima prea târziu. Mai multe sunt hologramele de uși prin care ești invitat să pășești: cum a reușit Noica să i trezească o nesfârșită tandreţe sau despre cât de mult a crescut influenţa lui Noica asupra insubordonatului Pleșu după ce n a mai fost. Pagini superbe despre temeiul recursului personal la încrederea în viaţa de dincolo. De recitit așadar aceste duminici și în căutarea celor doi autori. Apropo, n o să aflaţi ușor în ce ordine trebuie trecuţi la referinţa bibliografică. Artificiul grafic de pe copertă și pagina de gardă nu vă ajută. Mergeţi la pagina tehnică. Adrian G. Romila Optsprezece dialoguri orientate În sporovăiala informă de la TV, unde limbajul și a pierdut nu numai acurateţea formală, ci și dimensiunea de adevăr, doi intelectuali reprezentativi ai cetăţii au decis în 2011 să discute relaxat (și în direct) despre temele importante ale existenţei umane. Așa se face că, în câteva emisiuni, au subminat măcar pentru un timp procesul de eroziune publică a sensurilor, au contracarat meschinele talk show uri, au redat demnitatea dialogului cultural și au (re)adus în atenţie ceea ce ei au numit categoriile vieţii. Fără bibliografie, fără structuri antedatate, fără impulsuri elitare sau pretinse emfaze incorecte politic. A fost vorba, în realitate, doar despre plăcerea gratuită a dezbaterii câtorva puncte nodale ale trăitului și despre împărtășirea acestei plăceri eventualilor telespectatori. Transcrierea lor pe hârtie a dat o carte consistentă, atipică poate pentru piaţa culturală a dialogului de idei de la noi. Nu și pentru scrisul celor doi protagoniști. El s a înscris deja în memoria publicului, ca un tip de prezenţă intelectuală care îmbină seriozitatea abordării cu o anume disponibilitate colocvială. Lucrurile se regăsesc și în Dialoguri de duminică. Introducere în categoriile vieţii. Spiritul socratic al îndoielii, al ironiei, al umorului sănătos și al concretului exemplar nu contravine deloc incursiunilor (când erudite, când voit minimaliste) în tematica esenţială a vieţii de zi cu zi. Volumul prelungește fericit un program intelectual menit să fluidizeze referinţe majore ale gândirii umane dintotdeauna, în forma lor tare. Nu i asta oare menirea de azi a filosofiei și, implicit, a celor ce o practică? De ce s ar schimba lucrurile, dacă, în ton cu vremurile, fluidizarea e înscenată în jurul unei mese, la televizor? Spectacolul dialogurilor orientate e dat mai întâi de subiectele propuse. În opinia autorilor, ele au făcut mereu ca viaţa să se dea pe faţă, adică, în sensul aristotelic al categoriilor, au lăsat viaţa să se arate în natura ei. Speranţa, prostia, ura, frica, anonimatul, trufia, ticăloșia, pierderea, răul, moartea, dar și iubirea, întâlnirile, educaţia, cititul, vorbirea și râsul sunt tot atâtea noduri dezlegate de cele optsprezece dialoguri. Fără pedanterie și speculaţii oţioase, temele sunt tratate rotund, în dezvoltări concentrice care subîntind problematici specifice, oscilând între înţelegeri convenţionale și amplificări culturale. Deși spontane, dialogurile sunt concepute conștient de limita lor temporală, cu protocoale de început și de final, cu ocolișuri prin concret și abstract, prin sensuri comune și etimologii originare, cu dese schimbări de perspectivă și atitudine, cum îi stă bine unui dialog liber, dar orientat. Spontaneitatea nu lasă loc sporovăielii fără cap și coadă; e controlată de adecvarea la temă și de respectul faţă de receptor. Apoi, survine farmecul interlocutorilor, destul de diferiţi temperamental și epistemologic, ca să spun așa. Andrei Pleșu e mai deschis spre hibridizare, spre binocular, spre abordarea multiplă și simultană, spre nota comică a situaţiilor umane în care se aplică temele. Gabriel Liiceanu, dimpotrivă, e mai concis, mai esenţializat, mai radical în definiri și delimitări. Primului îi este consubstanţială dimensiunea religioasă creștină (mai ales în dialogurile despre parabolele biblice); al doilea e raţional, sceptic, dubitativ. Complementari, până la urmă, printre dese tachinării reciproce, cei doi demonstrează bogăţia de interpretări pe care le implică la un moment dat o temă scoasă cu abilitate din restrictiva cămașă a sensului comun. Eludând simptomatic tendinţa de a da soluţii definitive, Dialogurile de duminică constituie una dintre cele mai frumoase provocări intelectuale pe care le am întâlnit în eseistica ultimilor ani. Sfera esteticului invocată la început e aplicată cu succes, coborând dinspre gândit spre trăit. Cartea respiră astfel aerul rarefiat al unui discurs despre viaţă, în ce are ea mai enigmatic și mai frumos. Dan C. Mihăilescu Am lipit o în raft lângă Învăţăturile lui Neagoe Basarab Cu formula de mai sus mi am început prezentarea Dialogurilor de duminică la Gaudeamusul din (Peste puţină vreme, la lansarea de la Institutul Cervantes, Ioana Pârvulescu avea să propună pentru aceeași asociere Divanul lui Cantemir.) Una peste alta, nu cred că se poate îndoi cineva de farmecul unic al acestei cărţi în literatura noastră. Numai în registrul epistolar își află perechi, ca substanţă, intensitate și pitoresc stilistic, la Ghica Alecsandri și în vocile corespondenţei berlineze a lui Caragiale. Este o carte de filozofie?, a întrebat un cititor. Nu. Și nici un manual de etică ori o sumă de predici. Este pur și simplu o carte gândită, vorbită și scrisă din iubire de înţelepciune. (Câtă lume mai știe că tocmai asta i etimologia filosofiei?) O însumare de pledoarii pentru o cât mai bună așezare a fiinţei: faţă de sine, lume, viaţă, soartă, virtuţi și vicii, faţă de Dumnezeu și de moarte. Indiferent de unde alegi să începi de la strălucitor suculentul spectacol al ideilor ori de la subtila știinţă de a ambala cele mai complicat delicate subiecte religioase, filosofice, etice, social politice în formule perfect accesibile oricui; de la revelaţiile pe care le provoacă lectura celor care urmăriseră deja aceste dialoguri televizate ori de la însumarea conflictuală a temelor cuprinse (speranţă vs frică și ticăloșie, lichelism vs educaţie și toleranţă sau prostie, trufie și calomnie vs iubire, miracolul întâlnirilor formatoare ș.a.m.d.), așadar, oricum și de oriunde ai demara, ajungi la seninătate, frumuseţe spirituală, provocări folositoare, pe scurt: leacuri morale de o irezistibilă percutanţă. Într un prezent îmbibat de anarhie și axiofobie, necontenit hărţuiţi, cum suntem, de maniheită, mercantilism, relativism, reducţionism, trogloditism & Co, ești absorbit aici de cultul valorilor perene și nesaţiul sapienţial, de civilitate, europenitate, ethos creștin, senzualism ideatic, anvergură referenţială și subtilitate emoţională. Totul atent cuprins în ramele dialogului de tip socratic, cu intarsii de stoicism, epicureism și acea încântătoare forţă de trăire a reflexivităţii care i caracterizează deopotrivă (deși în combinaţii aiuritor de alambicate) pe ambii autori. Iar peste toate, o binecuvântată infuzie de umor comprehensiv, cu valenţe de o veritabilă concordia discors, pentru care savanta distribuire a partiturilor dialogale, adică alternanţa savuroasă și eficient complementară de tradiţionalism și mo dernitate, de egofilie și altruism, de conservatism, liberalism, radicalism și roman tism, de hipercriticism încruntat și policromie bonomă constituie dovada supremă a bunei credinţe ziditoare. Aleagă fiecare ce, cât și de unde vrea. Oriunde ai deschide cartea, pătrunzi într un luminiș. În ce mă privește, am înfipt deja un mănunchi de ace pe harta viitoarelor operaţiuni reflexive: curajul de a nădăjdui și voinţa de a spera laolaltă; ura ca etalon al succesului și prostia celui împietrit în ranchiună; intelectualii și analfabetismul etic; nobleţea artiștilor anonimi medievali, lecţie de supremă smerenie la care i bine să reflectăm cât mai des în faţa paginii albe; splendoarea iubirii ca schimb între două pierderi și două câștiguri, între doi sclavi și doi stăpâni; la ce bun toleranţa în faţa intolerabilului. Și pătrunderea în moarte ca revelare a sensului vieţii. Îndrăzniţi și intraţi, vă rog. nr

8 8 FILOSOFIE Multiculturalism și ecumenicitate Dacă fenomenul încă recent al globalizării postmoderne a pus în discuţie identităţile etnice, eliberând diverse moduri de gândire a diferenţei, evenimentul foarte recent al migraţiei a repus în chestiune aranjamentele multiculturalismului, provocând reflecţii și interpretări care ne aruncă în cel mai întunecos maniheism. Dacă luăm în seamă și componenta religioasă a acestui fenomen, pe lângă cele economică, politică, socială sau strict culturală, descoperim un câmp al disputelor de opinii extrem de complicat. Cum mai este posibilă convieţuirea în astfel de vremuri? În luna martie 2016 a avut loc, la Universitatea Valahia din Târgoviște, simpozionul internaţional Modele ale convieţuirii și ecumenicităţii, reunind specialiști în filosofie, teorie politică și teorii ale comunicării, sociologie și teologie. Vă prezentăm sintezele a patru comunicări care abordează aceste probleme actuale. Pagini coordonate de George Bondor Despre convieţuire în spaţiul public multicultural Daniel Cojanu Ciocnirea generaţiilor Pompiliu Alexandru Coabitarea culturilor în lumea de azi nu mai este doar o problemă de politică internă a statelor multietnice sau un punct pe agenda relaţiilor internaţionale. În iureșul globalizării, care desfide graniţele politice și demarcaţiile teritoriale, fluxul de bunuri, persoane și informaţie a transformat locurile tradiţionale de înflorire a culturilor și a impus o regândire a spaţiului public și a formelor de convieţuire. Dacă vechile imperii ale lumii antice puteau oferi pacea popoarelor din cuprinsul lor prin constrângere autocrată, dacă orașe cosmopolite și multiculturale ca Ierusalimul, Alexandria sau Toledo au devenit cândva modele de coexistenţă a etniilor și a tradiţiilor religioase, dacă minorităţile istorice au știut să se acomodeze fără a și pierde identitatea condiţiilor impuse de majoritarii statelor naţionale, epoca actuală, postmodernă și postnaţională, găsește mai greu soluţii la problemele cu care se confruntă. Acum, când grupurile de migranţi și refugiaţi complică peisajul unei lumi tot mai pestriţe și mai instabile, problema convieţuirii se pune în regim de urgenţă. În spaţiul public multicultural al marilor metropole occidentale, drepturile și obligaţiile, cetăţenia, virtuţile civice ale indivizilor au alt înţeles decât aveau în polisul antic, mult mai restrâns și mai omogen. Imperativul toleranţei în accepţia liberalismului clasic nu mai poate regulariza interacţiunile infinite între indivizi cu identităţi, istorii și apartenenţe diferite. Cei ce se întâlnesc și convieţuiesc sunt nu doar agenţi liberi, care se definesc prin capacitatea de a alege și de a și construi deliberat destinul comunitar, ci și purtători ai unor identităţi colective moștenite care pretind expresie publică. Nerecunoașterea lor ar echivala nu doar cu încălcarea unor prezumtive drepturi culturale colective, ci și cu oprimarea unui drept individual natural: dreptul la liberă exprimare. Ignorarea diferenţelor culturale sau exilarea lor în sfera privată, așa cum preconizează liberalismul deontologic, ar împiedica exerciţiul unui drept fundamental. Întâlnirea culturilor și realizarea unui modus vivendi depind de reactivarea unei funcţii perene a spaţiului public, aceea de a face distinct și vizibil ceea ce altfel s ar fi consumat în penumbra și anonimatul vieţii private, domestice. Tot astfel, nedeterminarea și omogenitatea simbolică a spaţiului trebuie retraduse ca poziţionare relativă și interdependenţă a culturilor și tradiţiilor ca locuri antropologice. Căci, deși lumea comună este locul comun de întâlnire al tuturor, cei prezenţi ocupă în ea locuri diferite, iar locul unuia nu poate coincide cu locul celuilalt, tot așa cum nu se amestecă locurile a două obiecte distincte. Importanţa faptului de a fi văzut și auzit de alţii vine din aceea că fiecare vede și aude dintr o poziţie diferită (Hannah Arendt, Condiţia umană, Editura Ideea Design & Print, Cluj Napoca, 2007, p. 52). De fapt, individul își află locul acţiunii și existenţei atunci când colectivitatea sa de apartenenţă își regăsește amplasarea și, astfel, identitatea culturală. Omul unei lumi cosmopolite își dezvoltă o anume disponibilitate pentru reconfigurarea identităţii, dar în formele de asociere pe care le va angaja, va căuta sentimentul apartenenţei pe care numai o cultură etnică ţi l oferă. Orice grup este tentat să își conserve existenţa chiar și atunci când consimte schimburile culturale, deoarece deţine un impuls natural spre autonomie și autodeterminare (culturală și apoi politică). În această logică, pentru instituirea unei culturi publice, va urmări accesul la mijloacele tehnice, juridice și la capitalul simbolic prin care își poate păstra și promova specificitatea, va tinde să își adjudece spaţiul public, intrând inevitabil în conflict cu celelalte grupuri. Doar renegociind permanent convieţuirea, iar nu impunându se hegemonic, etnocentric sau urmărind utopic consensul s ar putea construi o oikumene plauzibilă, care să evite conflictul civilizaţiilor. De la Hesiod până în zilele noastre, fiecare generaţie se află într un raport de opoziţie cu generaţiile anterioare și posterioare. Ceea ce vine după noi este depozitarul unor caracteristici de genul: superficialitate, dezinteres, fără perspective, neadaptare la viaţa socială etc. Din perspectiva generaţiei tinere, vorbind despre cei în vârstă, situaţia nu pare a se prezenta în termeni mai buni: bătrânii sunt neadaptaţi la ritmul vieţii sociale, rutinaţi, fără idealuri Pe seama acestei opoziţii s ar părea că se construiește societatea umană de câteva mii de ani. Este modul de a fi al Omului. Dar el procesează conflictele diferit faţă de animale. Are o grijă a conflictului. Se pune așadar întrebarea: care este de fapt fundamentul acestui conflict dintre generaţii? Principalul factor pe care îl avem în vedere aici este identitatea personală. Conflictul se bazează pe o criză identitară. Dar cui aparţine criza aceasta? Tânărului? Vârstnicului? Răspunsul pare a fi paradoxal. Ar fi unul în tonalitate heideggeriană (Der Satz der Identität, 1957): aparţine ambilor! Adolescentul se află într o măsură mai mare decât persoana mai în vârstă într o criză identitară, iar acest lucru este vizibil deoarece acesta se luptă nu numai cu lumea, dar se află într un proces de adaptare și din punct de vedere fiziologic, ca să nu spunem că se luptă cu natura însăși, testându i limitele. Individul matur a început să înţeleagă ambele naturi și începe să lâncezească. Intră într un proces de adormire. Și a construit cochilia în care acum poate să doarmă, să își reducă la minimum energiile. Este o genă nudă care și a definitivat cochilia/ pereţii celulari în care se va apăra de agresiunile externe, după cum spune Lorenz. Identitatea umană este un proces de formare continuă și ţine în mare măsură de imaginea de sine. Criza identitară apare în momentul în care această imagine este tulburată. Există, după W. James, o trăsătură esenţială a identităţii umane. Când știu că eu sunt Eu? Că eu sunt adevăratul eu și nu am ajuns să spun m am comportat ca și cum nu aș fi fost eu însumi? Identitatea umană, spune James, îi apare individului ca fiind ceva care vine peste tine. Ceva pe care îl recunoști ca atare. Nu apuci să ţi pui întrebări: sunt sau nu sunt identic cu mine?! Dacă îţi pui întrebări în legătură cu acest lucru, te afli deja pe o altă cale. Identitatea eului este sănătoasă, necrizată, dacă se află în acţiune conștientă! Din acest punct de vedere, identitatea funcţionează în două viteze: una, de tensiune activă (creator, dinamic, aruncat în lume și perfect adaptat la univers) și viteza a doua, de interogare paralizantă (de liniștire, de meditaţie, de reflectare filosofică). Recunoașteţi puţin aici trăsăturile tânărului dinamic și ale individului matur, potolit. Dar cum apare criza identitară? Este ea specifică omului matur sau tânărului dinamic? Ambilor. Totul ţine, așa cum spune E. Erikson (Identity: Youth and Crisis), de această imagine de sine. Iar aceasta este alcătuită din trei imagini suprapuse. Imaginea 1 cea a individului însuși, așa cum se vede pe sine, care își cunoaște capacităţile, care are un anumit set de preocupări care îi provoacă plăcere sau durere. Apoi, imaginea 2 este cea pe care ceilalţi și o formează despre individul în cauză. Este imaginea socială, imaginea etichetă. În fine, imaginea 3 este cea de sinteză dintre cele două și care devine imaginea ideală. Individul își construiește un sistem de valori, de idei, ca imagine de sine din viitor ce doresc să devin? Cele trei imagini suprapuse constituie identitatea eului. În mod normal, ele se află în continuă mișcare la tânăr, cu o viteză și un ritm mai mari decât la persoana matură. Conflictul dintre generaţii se explică de fapt în acest mod: cele trei imagini nu au cum să se afle într un regim egal, deoarece obiectele și idealurile care populează aceste imagini nu sunt aceleași. Dar staţi fără grijă, tinerii, așa tulburaţi cum sunt văzuţi, se vor adapta la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât generaţiile anterioare. Acesta e pasul de dans al generaţiilor: de tango! aprilie 2016

9 FILOSOFIE 9 Mitul ecumenismului Ştefan Bratosin Ecumenismul este în substanţă o utopie. Ca utopie, el se raportează în mod intrinsec la o absenţă de loc, adică la ceea ce constituie una dintre cauzele primare determinante ale mișcării. Această absenţă de loc dă sens mișcării ecumenice și demultiplicării ei neîncetate prin mutări impuse ontologic în spaţii ideologice, teologice, politice, sociale, economice etc. bănuite la un moment dat ca fiind locuri de unitate vizibilă a creștinismului. În acest cadru de interpretare, însă, substanţa ecumenismului își pierde sensul primar utopic în favoarea unei funcţii simbolice fundamental mitice, și anume în favoarea funcţiei sale de instrument de exercitare a puterii politice. Astfel, în manifestarea sa concretă adică în ceea ce prilejuiește producţia mai mult sau mai puţin narcisistă de reprezentări, expresii și semnificaţii organizaţionale pentru construcţia imaginii unităţii creștine, ecumenismul este un mit. Sensul utilizării ecumenismului ca instrument de exercitare a puterii politice se construiește istoric și sociocultural, însă la confluenţa a două tensiuni hermeneutice: una endogenă și cealaltă exogenă. Din interiorul mișcării ecumenice, tensiunea în construirea sensului util al mișcării ecumenice este întreţinută de un conflict ontologic: instituţia religioasă ţintește vizibilitatea unităţii creștinilor în spaţiul public, în timp ce Evanghelia ţintește cunoașterea unităţii creștinilor în spaţiile simbolice. Din exterior, edificarea universală a sensului performativ al mișcării ecumenice este supusă tensiunii induse de sfârșitul programat al autorităţii organizaţiei religioase tradiţionale, pe fondul unor mutaţii profunde în procesul actual de redefinire a identităţii creștine. În această optică, nu numai cadrul de interpretare, dar și cel de suprainterpretare a mișcării ecumenice sunt tributare mai multor delimitări referenţiale mitice: a) reducţia separării dintre credinţa creștină și secularitate, în condiţiile în care credinţa creștină se secularizează, iar laicitatea devine religie de stat; b) amalgamul între paradigmele religiei și știinţei în contextul unei religii creștine aflate în căutarea raţionalului și a știinţei care cristianizează; c) dominaţia realităţii motivate în viaţa de fiecare zi prin obiectivarea semnificaţiilor trăirii creștine și subiectivarea experienţelor creștine; d) desimbolizarea spaţiilor simbolice (spaţiul public/spaţiul privat, spaţiul religiei/ spaţiul credinţei, spaţiul comun/spaţiul digital); e) uitarea speranţei în favoarea proiectului de viaţă în care atașamentul religios este revendicat fără practicarea credinţei și angajamentul religios este aservit imaginii sociale; f) aproprierea unei tradiţii comune prin ritualuri participative, cum ar fi dialogul fondat pe principii împărtășite reciproc sau omogenizarea credinţei prin raţionalizarea confruntării poziţiilor divergente; g) întâlnirea într o a treia cale caracterizată, pe de o parte, printr o religiozitate fără Dumnezeu și fără idoli și, pe de altă parte, prin virtualizarea fără actualizare; h) punerea în stare de angoasă pentru a suscita voinţa prin validarea paradoxului ca experienţă religioasă raţională sau prin impunerea culturii organizaţionale asupra culturii comunitare; i) înfrângerea gândirii raţionale în viaţa socială și politică; j) reducerea sensului de la nivelul expresiei la nivelul măsurabilului, unde unitatea fiinţei este întemeiată pe conceptul de cauză și unitatea de turnură a spiritului pe conceptul de formă; k) imersiunea în lumea imaginii, ceea ce presupune recunoașterea priorităţii imaginii în același timp cu conștientizarea imperfecţiunii imaginii; l) recuperarea politică a mitului ecumenismului în virtutea principiului libertăţii de expresie și a principiului libertăţii de conștiinţă. Iată de ce discursul, chiar și academic, despre ecumenism își pierde sensul și, prin urmare, utilitatea în procesul politic de redefinire a identităţii creștine, dacă nu este în același timp înscris într un spaţiu simbolic și delimitat istoric în termeni socioculturali. Prin funcţia sa, ecumenismul este un mit. Pozitivismul brazilian şi problema multiculturalismului Petre Gheorghe Bârlea Când vorbim despre societăţi multiculturale, Brazilia poate furniza unul dintre cele mai bune studii de caz pe această temă. O ţară întinsă cât un continent, având toate formele de relief de pe Pământ, Brazilia este locuită de un popor format din de locuitori, rezultat din amestecul a trei rase (autohtonii amerindieni cu pielea roșie, albii europeni și negrii africani, din amestecul cărora rezultă, bineînţeles, metișii). La 1 mai 1500, când au ocupat oficial o parte a teritoriului acoperit cu păduri de brezil, un copac din a cărui scoarţă s a obţinut culoarea roșie, timp de aproape patru secole, portughezii au găsit aici câteva zeci de etnii, vorbitori ai câtorva sute de limbi de substrat. Cuceritorilor portughezi li s au alăturat apoi italienii, germanii, spaniolii, olandezii, francezii, englezii ș.a. Pentru munca pe imensele terenuri în silvicultură, agricultură, zootehnie, minerit etc. au fost aduși sclavi din diferite zone ale Africii Subsahariene, cărora li s au adăugat veneticii asiatici, precum și nord americanii, australienii ș.a.m.d. Rezultatul acestui imens amestec de etnii, limbi, culturi și civilizaţii este lesne de imaginat. Succesiunile bruște ale formelor de guvernare au impus câteva sute de conducători politici și spirituali în cele doar cinci secole de existenţă a noului stat. Numai în perioada Primei Republici ( ) s au succedat la conducere 38 de președinţi șase numai în Prima Redemocratizare. Sute de revolte, răscoale, revoluţii, marșuri conduse de fanatici charismatici au generat opt constituţii și zeci de proiecte de redresare naţională. Economia a fost dominată de,,monocultura latifundiară sclavocrată, Brazilia schimbându și moneda naţională de zece ori și confruntându se cu foametea și șomajul în aproape toată istoria sa semimilenară. Dacă vrem să tratăm problema multiculturalismului din perspectiva pretenţioasă a filosofiei politice și economice, atunci Brazilia poate constitui încă o dată un interesant studiu de caz. În prima jumătate a secolului al XIX lea, studenţii brazilieni aflaţi la Paris și Montpellier au intrat în contact cu doctrina pozitivistă a lui Auguste Comte. Tânărul filosof publicase o serie de articole despre bazele știinţifice și ideologice ale organizării societăţii umane, în reviste conduse de mentorul său, Saint Simon. După ruptura de acesta, și a deschis o școală și și a grupat lecţiile și articolele într un Prospect de politică pozitivă (1822), urmat de Cursul de filosofie pozitivă ( ) și de un nou Sistem de politică pozitivă ( ). În măsura în care pozitivismul însemna o filosofie a faptului concret, o căutare a esenţei lucrurilor din perspectiva unui anumit convenţionalism al interpretării datelor cunoașterii și mai ales a unei religiozităţi de suprafaţă, utopia a prins foarte bine la reprezentanţii unui popor parcă născut pentru asemenea experimente. Pe drapelul Primei Republici au fost înscrise însemnele pozitiviste: un semicerc pe cerul înstelat și deviza Ordine și Progres!. Fenomenul arderii etapelor, pe care l a trăit și România, a diluat, dar a și perpetuat ideologia pozitivistă până astăzi. Desigur, corupţia, birocraţia și jocul de interese al marilor proprietari au fost mai puternice decât proiectele intelectualiste ale pozitiviștilor. În primul deceniu al secolului XXI, Brazilia a reușit să devină o ţară emergentă. Astăzi, haosul, corupţia, revoltele domină din nou această ţară. Dincolo de aceste încercări, din filosofia idealistă altoită pe un nativism fără pereche în lume a rămas cert un mare câștig: un popor cu o personalitate puternică, originală, care vorbește o limbă incredibil de unitară și care se sprijină pe bogăţiile naturale, dar și pe valorile sale incontestabile: cafeaua, fotbalul, carnavalul, adică pe bucuria de a trăi într un pozitivism sui generis. nr

10 10 LITERATURĂ Radu Părpăuţă Recviem pentru un copil Dragoş Niculescu Vântul interior Tania, îi spun noră mii, care e asistentă medicală la un spital din Chișinău. Ia mai povestește o dată cum a fost cu copilul călcat de mașină. Da v am mai spus! se întoarce Tania de la oalele fierbând (făcea mâncare) și se uită mirată la mine, care tândăleam în faţa laptopului. Asta fac atunci când n am inspiraţie: ascult povești. Mă amăgesc cu, vezi Doamne, inspiraţia. De fapt, mi e lene. Mi ai mai spus, dar vreau să reţin mai bine. În realitate, am gândul ascuns să aflu mai multe amănunte: poate îmi iese de o povestire. Păi, începe ea, pe vremea ceea, făceam practică la spital. La Urgenţe. Încă nu terminasem școala. Acuma, când aproape nu trece zi (Tania zice dzî, iar accentul ei moldovenesc basarabenesc mi o face și mai dragă și îi accentuează parcă o anume inocenţă) să nu văd un mort măcar, nu mi s ar părea așaaa Dar pe vremea ceea Vasăzică, aduce Scoraia la noi Scoraia? Asta Salvarea. Aduce un băiet călcat de mașină. Era așa, cam de vreo zece doisprezece ani. Încă mai trăia, dar era rănit rău: cu părul năclăit de sânge, tot ( tăt, zice Tania) numai cheaguri de sânge, colbuit. Adică prăfuit? mă fac eu că nu înţeleg. Da. Că mașina l o trântit și l o târâit prin colb. Vasăzică băietul s o jucat în scver (înţeleg: scuar ) cu alţi copii, mingea o sărit pe stradă și el o fugit după ea. Ș atuncea l o prins mașina În momentul ăsta, intră în casă băiatul meu, Vlăduţ, soţul Taniei, și aude ultimele ei cuvinte. Iar cu minciunile tale? N o crede, tată! zâmbește el zeflemist. Nu s minciuni, măi! Nu s! zice Tania scăpărând din ochi. Vlăduţ, ca mai toţi din generaţia lui, e un antisentimental. Nu i plac poveștile de inimă. Dar eu știu bine că are rezerve de sentimentalitate mai mari decât cele de la Roșia Montană. Numai că nu le exploatează (mi e greu să spun acum din ce cauză). Tania, zic și îi fac semn din priviri să continue, ca un antrenor de tenis după o minge mai puţin reușită de a elevei sale. Go! Și nu era niminea. Asistenta, care trebuia, era ocupată cu alt caz, care o venit chiar atuncea. Cealaltă soră nu mai știu pe unde umbla. Se vedea că niminea nu avea nevoie de copilu ceala. Niminea nu o venit după el. Niminea, niminea! Sufla greu, că se cutremura patul sub el. Numai putea vorbi și nu și lua ochii de la mine. Nu mă rugau, nu mi cereau nimica ochii ceia. Nu mai erau nedumeriţi, nu pricepeau ce se ntâmplă. Umblam năucă, mă opream și mă tot uitam la un plop tânăr, care parcă se iţea pe geam. Îi tremurau bănuţii frunzelor și se uita pe geam înăuntru. Da eu nu știam ce să fac. Ș atuncea m am dus eu, o elevă, la dom doctor. Știam unde i: când n avea cazuri, se ducea la computator. Intru și i spun: Domnu doctor, aveţi un caz: un copil cu traumă Da el nu mă lasă să termin: Are pe cineva? Adică dacă are rude care o venit la el. N are. Bine. Vin acuși. Și se joacă mai departe pe computator: niște muţunachi rozalii, cu picăţele mov mâncau hap hap niște muţunachi verzi. Și iștia verzi se întorceau și hap hap pe ceia rozalii. Tare i mai plăcea lui dom doctor jocu ista! I se răcise cafeaua, i se stinsese ţigara și el tot juca! Și mă întorc la copil, care acuma răsufla și mai greu. Horcăia. Închisese ochii. Dragilor Lia și Costică Acosmei Nu se mai uita cu privirea ceea nedumerită. După cum i se ridica neregulat coșul pieptuţului, se vedea că urma să moară. Și, cât am șters eu urmele de sânge de pe jos, mititelul și o dat duhul! S a cutremurat ca o păsărică rănită și a înţepenit. Numai umbra plopușorului luneca încet pe faţa lui. Umbra asta tare m o făcut să plâng! Tată, aveai mata niște pudră de talc. O mai ai? mă întreabă Vlăduţ. Că al dracului îmi mai transpiră picioarele. Îi arăt sertarul unde se află Borotalco migliore polvere per la pelle. Între timp, Tania iese în grădină după leuștean și alte verdeţuri. Când se întoarce, o las să taie și să pună în borș dresurile, cum zice ea. Apoi: Și după aceea ce s o mai întâmplat, Taniușa? Cu băietu? Da. După aceea, nu venea niminea. Toţi m au lăsat singură și mă întrebam: ce fac eu aicea? Începuse să plouă iar și mă uitam pe geam cum ploua: stropii se loveau de geam și se prelingeau în jos. Pe urmă, m am gândit la mititel. De ce i el singur acu, în ceasul morţii? De ce n a avut pe nimeni să l ţină de mână când moare? Măcar atâta! Că era așa de neajutorat! Și, uite așa, mi o trecut prin cap că ar putea fi băietul meu. Eram prea tânără ca să i fiu mamă, dar m am gândit eu așa. Am pus mâna pe un lighenaș, m am dus și am adus niște apă caldă, ca să l spăl. Era prea fierbinte apa. Sigur, mortului nu i mai păsa, dar mie mi era milă să l spăl cu apă fierbinte. Am așteptat să se răcească și mă uitam ca proasta cum se preling stropii pe geam și dispar. Tania, e gata masa? îl aud pe Vlăduţ din cealaltă cameră. Acuși! Și mă apuc să l spăl. Îi spăl întâi picioarele. Niște piciorușe cum au toţi copiii: slăbuţe, cu genunchii juliţi de la joacă. I am șters cu buretele tot colbul și toate rănile și am început să bâigui cu el ca nebuna: Măi, băiete, băieţele! Niminea nu te iubește pe tine, niminea nu vine la tine!. Pe urmă, i am spălat părul năclăit de sânge și am tot bâiguit cu el. I am scos bluziţa albastră și i am spălat pieptuţul de cheagurile de sânge. Și, iac așa, l am spălat și am tot vorbit. Odihnește, băieţelule, că de acu n o să te mai doară nimica. Odihnește te, că drum lung ţi ai ales, nici pe deal și nici pe șes Pe urmă, l am acoperit cu un cearșaf și gata. După un timp, vine și dom doctor, cu ţigara n buze și învârtind cheile în buzunar: Unde i? Mai trăiește? Nu, zic. Atuncea cheamă i pe infirmieri să l ducă la camera frigorifică. L ai pregătit? L am pregătit. Bine, zice dom doctor și ridică un colţ al cearșafului. Și deodată îl văd cum scapă ţigara din gură și se face alb alb la faţă, cum îi coala de hârtie. Dom doctor, vi i rău? întreb. Dar el nu răspundea nimica. Îi căuta pulsul băietului și mâna îi tremura. Dar ce puls să mai caute? Și n clipa asta intră zdrăngănind ușa doamna Olia, soţia lui dom doctor. Și ea i doctor, la Reumatologie. Unde i, unde i? zice cu glas ridicat. Ș atuncea mi am dat seama: băieţelul mort era copilul lor. Iaca asta i! Tania pune borșul în farfurii, dar eu îmi iau laptopul și pornesc spre camera mea. Nu mâncaţi? Mai încolo, zic. În cameră îmi pun Recviemul lui Mozart și ascult. Rezist tentaţiei de a mă întoarce în bucătărie să mi fac o cafea și mă apuc să scriu pe computer titlul: Recviem pentru un copil. Prin noi bătea un vânt cumplit și ne țineam strâns agățați de stâlpii felinarelor, fluturând ca niște steaguri conspirative. În jurul nostru era cald, lumea deja se strânsese să se uite la noi, să și exprime părerea, în timp ce deasupra noastră, în sticla lămpilor, muște captive căutau un pasaj de trecere, o altă dimensiune, salvatoare. Era cald, soarele bătea cu putere, dar noi dârdâiam sub crivăț, cu degetele crispate pe stâlpii metalici. Mă uitam din când în când la tine cum levitai sub puterea vântului interior, paralelă cu solul. Cu părul așa, fâlfâind, păreai o mireasă nepământeană, în căutarea fără sfârșit a unei ținte nomade. Mă mai priveai și tu și chiar mi ai făcut o dată cu ochiul, de parcă situația noastră ar fi fost una fericită, de parcă trecutul și viitorul nostru și ar fi găsit un înțeles tainic în chiar acele momente de cumpănă. Orașul se golise, se strânseseră toți în piața aceea prăfuită, pe nisipul dogoritor. Ce i, domnule, cu ăștia?, întrebă unul gras, cu pălărie de paie, molfăind dintr o înghețată. Opinia mea e că trebuie să intervenim într un fel, nu pare firesc ce se întâmplă cu ei. Lumea nu l asculta. După ce ne priviră un timp, începu fiecare să și vadă de treburile lui: doi copii curățau cartofi chiar lângă noi, într o găleată de plastic, un măcelar își deșurubă piciorul de lemn și l aruncă în băcanul de peste drum, lustragiul, în lipsă de clienți, începu să și perie de colb toate diminețile irosite de a lungul ingratei lui existențe. Călărețul sosi mai târziu, când vântul din noi dădea semne să se mai potolească. Capul și l ținea în mâna stângă, în mâna dreaptă ținea hățurile. Pe gâtul lui vindecat se opri un porumbel alb. Va trece și asta, ne vorbi capul din palma lui stângă. Locuitorii acestui oraș nu sunt obișnuiți cu cataclisme îndelungate. Uitați vă, au și plecat, fiecare își vede de treaba lui. În acel moment, ne am prăbușit amândoi în nisipul fierbinte, cu brațele larg deschise, ca două cruci pregătite pentru începutul sau sfârșitul unui calvar. Vântul din noi încetase. Călărețul se îndepărtă, cu porumbelul alb pe gâtul vindecat, și abia atunci am văzut aura ce i înconjura chipul. S a dus și ultimul arhanghel, șopti copilul curățând cartofi, în timp ce tu te prinseseși de o rază blândă, care se strângea înspre nori. aprilie 2016

11 LITERATURĂ 11 Susan Lewis Poeme Denisa Duran Poeme Îngerii şi lucrările lor Prietena ta fotografia este întotdeauna atentă. Scoate la iveală feţe care arată ca munţii care arată ca feţe. Pe lângă acestea, oţel & sticlă, ţâţe & cur. Culorile sale îţi aduc aminte de ciocolată & pierdere. Te simţi nostalgică faţă de viitorul în care ţi ai imaginat că o să intri, ca într o cameră. În schimb, ai camera în interiorul acestei rame puţin largi, să o examinezi cu o persoană pe care credeai că o știi (sau mai târziu). N are rost să încerci să o iei mot à mot. N are rost să încerci să forţezi cursul evenimentelor, asta e la latitudinea auteur ului, care te vrea pe cât de mult îl vrei tu, viu sau mort. Sărutul Un fulg a plutit dinspre nori cu o oarecare trepidaţie, nedispus să se apropie de sfârșitul existenţei pe care tocmai o începuse. Unul dintre cei norocoși a aterizat pe geana unui frumos băiat râzând. Zâmbetul viitoarei sale prietene s a deschis la vedere ca o floare. Băiatul și a atins ochiul cu un deget arătător care, în loc să anihileze cristalul ignorant (neștiind nimic despre revelaţiile lui Einstein), l a transformat într o picătură de apă, pe care tânărul a atins o imediat cu limba. Acum chiar a început aventura micii picături. În câteva clipe, moleculele sale s au trezit purtate de un flux plin de substanţe de o diversitate imposibil de prevăzut în mediul lor rarefiat. A ţinut ritmul cu proteinele & sărurile, ciocnindu se de zaharuri & bacterii. Naivele sale molecule au capitulat cu o bucurie nesăbuită în faţa bazinului învolburat de acid, din care a fost aleasă să facă tura inimaginabilă prin circulaţia sangvină, pentru a hidrata niște celule din însetatele buze tinere ale băiatului, chiar în acel moment acceptând un sărut de la fata ce într o bună zi va privi îndelung, de la fereastră, ninsoarea deasă de afară, imaginându și aventura unui fulg de zăpadă ale cărui molecule vor umezi buzele primului băiat pe care l a sărutat vreodată. Din volumul How to be another Traducere din limba engleză de Chris Tănăsescu (Margento) și Marius Surleac Ca o piele Ești lipit de mine un leucoplast, dacă îl dau jos, țâșnește sângele. Sunt prinsă între tine și sângele meu ca o piele. Să stăm apropiați Să stăm apropiați, să ne gândim dragostea, în timp ce hainele ne ard și corpurile ne sunt deja topite Tu ești între noi Un tampon pe o rană în formare. Nu știu Nu știu dacă cineva îți mai trimite momente de tăcere sau dacă cineva te a respins, dorindu te. Ca o apă care înmoaie pâinea, ca o pâine muiată în apă. Două vieți Merg prin dimineața lipicioasă de parcă aș avea un prosop ud pe față. Sufăr de o boală incurabilă, de care o să mă vindec în curând. O ignor. Și ea mă ignoră. Trăim două vieți paralele în același trup. O tăcere prelungă O tăcere prelungă, ca un urlet de lup, apoi o liniște dulce, de lac nepătruns și încet, încet de tot, parcă mă scald iar în propria mea viață. Am început să învăț Am început să învăț când îmi vei răspunde și când nu și în ce fel, cât de melancolic sau de scurt. Timp de câteva zile sunt plină de bucurie și așteptare ca o fântână de apă. Apoi, dintr odată, dimineața, când lumina inundă camera și udă covoarele, iar eu mă trag din vis cu lentoare încă lipită de tine, îmi dau seama că nu Până la cutia de scrisori e cale lungă, nu mă mai duc. Doar simt absența ta, dintr odată, ca un ou scăpat pe jos, cu sunet vâscos. Apoi oboseala, de parcă toată apa aceea din fântână s ar amesteca acum cu albușul. Lumina se face mică, o poți privi cu ochii deschiși. Ești rece Aștept răspunsul tău ca solnița cu sare, un om înfometat. Ești rece, ești un pește închis în frigider. Departe, resemnat Mă ntreb cum vezi de acolo luna. Ca un cub Rubik îmi răsucesc mintea Sângele mi se usucă în vene, un praf moale, inofensiv, lovindu se de pereții vaselor la orice mișcare o plantă uscată într un plic de ceai. Ca un cub Rubik îmi răsucesc mintea pe toate părțile. Nimic nu mai funcționează în mine numai eu, aceeași mereu. Emil Brumaru A doua poveste din cartea noastră Erai atât de frumoasă, Mă gândeam c o să pleci, o să pleci, Se zbăteau ca o caldă mătasă Peste trupul tău alb raze reci. Purtai umerii plini de ndrăzneală Şi rotunzi şi doar îngeri puteau Să i atingă c o gravă sfială Ce trişti dânşii de o vreme o au. Mă priveai cu ochi verzi, de femeie, Neştiind că eşti poate un copil Care n joacă vechi fluturi descheie Peste sufletu mi blând şi umil. Şi râdeai chiar de pletele tale, Că sunt lungi şi te gâdilă n ceafă, Le prindeai să nu ţi cadă spre şale Cu o galbenă, veche agrafă. Şi aşteptai să fii iarăşi aleasă Pe pământ lin prelinsă din rai, Erai naltă şi atât de frumoasă, Mă gândeam c o să stai, o să stai * * * O, vremuri vrednice de o odă, Când băștile erau la modă! Pe atunci iubeam femei cu craci Și țâțe pentru ciumpalaci Și adoram buci mari, cu zbang! Pe Cuza Vodă, într un gang, De se cutremurau pereții Scriși cu plăcerile vieții Eram poet, erai studentă, Trăgeai pe nas ca o dementă, Iar eu beam zece mii de votci În cinstea dulcei tale potci! nr

12 12 DOSAR Dosarul unei cărţi eveniment Radu Dimitriu (coordonator), Ionel Muntele, Silvia Marcu, Andreea Dimitriu, Migraţiile internaţionale ale populaţiei din Moldova, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2013, 197 p. Distins cu Premiul Simion Mehedinţi al Academiei Române la sfârșitul anului 2015, volumul constituie demersul unei echipe interdisciplinare, care ne propune o radiografie a migraţiei forţei de muncă din Moldova. Conștientizată în spaţiul european odată cu primirea în UE a statelor ex comuniste și transformată recent (odată cu exodul sirian) într una dintre cele mai acute probleme ale societăţilor democratice, tema migraţiei are șansa de a fi tratată aici cu instrumentele precise ale unor cercetători experimentaţi, care reușesc să depășească limitele cazului particular. Anunţând cea de a treia ediţie a conferinţei Perspectives in the Humanities and Social Sciences: Hinting at Interdisciplinarity (Figures of Migration, Iași, mai), grupajul de faţă oferă celor interesaţi un captivant dialog între abordări geografice, sociologice și politice. Grupaj realizat de Roxana Patraș și Andreea Mironescu Alexandru Ungureanu Fenomenul migratoriu din România: între statisticile oficiale şi realitatea din teritoriu Privind cu obiectivitate fenomenul migratoriu, se poate constata că, în timp ce alte studii sociologice de profil au o orientare adeseori pur teoretică și sunt mai numeroase, cercetările de geografie umană abordează migraţiile într o manieră multilaterală, bazându se pe o viziune mai complexă asupra ansamblului fenomenelor umane și folosind în mod sistematic cunoașterea nemijlocită a realităţilor spaţiale, prin studii și anchete directe, desfășurate pe teren. În această viziune se înscrie și substanţialul volum de faţă, care se individualizează, în primul rând, printr o structurare în două părţi distincte. Astfel, o primă parte a lucrării este consacrată precumpănitor unei analize retrospective a migraţiilor din și spre România, iar a doua se concentrează asupra migraţiei internaţionale actuale a populaţiei din Moldova de la vest de Prut, făcând însă și numeroase referiri la fenomenul migratoriu de pe întregul teritoriu al ţării. Personalitatea comportamentului demografic al populaţiei României constă în transformarea statului nostru dintr un teritoriu net imigratoriu, așa cum a fost până la Primul Război Mondial, trecând apoi printr o fază de relativ echilibru în perioada , într un teritoriu preponderent emigratoriu, așa cum este din 1929 și până astăzi, perioadă în care doar politica de închisoare a popoarelor din anii a ţinut pe loc procesul de depopulare care s ar fi produs în mod normal. De subliniat este faptul că această pierdere a dinamismului demografic și economic al României s a produs exact în intervalul de timp în care multe ţări s au desprins categoric din subdezvoltare și au avansat pe plan economic și social. Departe de a netezi drumul spre o ștergere a diferenţelor faţă de statele avansate, acceptarea României în UE nu a făcut altceva decât să accentueze funcţia ţării noastre de furnizoare de forţă de muncă docilă și ieftină. La fel de obiectiv sunt privite de către autori și diferenţierile uman geografice regionale, atât de caracteristice pentru România în trecut, dar și în prezent. Astfel, se relevă modernizarea mult mai timpurie și mai rapidă a comportamentului demografic al populaţiei din fostele provincii austro ungare, în comparaţie cu Vechiul Regat. La ora actuală, la nivelul Moldovei de la vest de Prut, diferenţa cea mai frapantă este aceea dintre regiunea de la vest de Siret mai evoluată și parţial populată de catolici și regiunea estică, mai înapoiată și cu o populaţie mai puţin calificată pentru activităţi neagricole. Cu atenţie și obiectivitate sunt analizate comportamentele migratorii ale diferitelor grupuri confesionale, așa cum sunt, de exemplu, catolicii (din jurul Bacăului și al Romanului) sau diferiţii neoprotestanţi cazul penticostalilor, numeroși și activi cu precădere în Bucovina. Remarcabile sunt tipologiile stabilite de autori pentru diferite combinaţii statistice caracteristice în ceea ce privește dinamica populaţiei, precum și pentru alte categorii de dinamici. Statistica oficială este supusă unei analize critice justificate, demonstrându se în mod categoric subînregistrarea numărului de emigranţi în perioada actuală. Până la urmă, s au pus sub semnul întrebării inclusiv cifrele oficiale și s a acceptat evaluarea aproximativă a numărului de emigranţi de toate categoriile la cel puţin de persoane. Analiza se remarcă și prin multitudinea aspectelor și problemelor abordate, dintre care amintim: structura pe grupe de vârstă și sexe a emigranţilor (cu proporţiile cele mai consistente la grupele de de ani și cu o privire specială acordată minorilor), sublinierea comportamentului migratoriu distinct al intelectualilor faţă de populaţia mai puţin instruită sau diferenţierile minime dintre bărbaţi și femei ca pondere în rândul emigranţilor. De o atenţie deosebită se bucură și specificul emigranţilor în statele obiectiv, cu deosebire în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest punct de vedere, analiza fluxurilor orientate dinspre România spre Italia (cea mai importantă ţară de destinaţie) relevă importanţa emigraţiei în familie, ceea ce explică de ce elevii provenind din familii românești (peste în ultimii ani universitari) se situează aici pe locul al doilea, după copiii italienilor. Cât se poate de interesantă este și distribuţia geografică a emigraţiei, grupată în funcţie de confesiune, care evidenţiază, de exemplu, cantonarea emigranţilor de religie greco catolică în estul Câmpiei Padului sau a penticostalilor în jurul Vienei și al Dublinului. Astăzi, emigraţia a ajuns să fie luată în considerare și din punctul de vedere al unui eventual potenţial electoral, dar, în realitate, aceste speranţe s au risipit repede, deoarece marea majoritate a emigranţilor cu drept de vot se dezinteresează în scurt timp de anodina viaţă politică internă a României. Elena Simona Vrânceanu Accente regionale moldave ale migraţiei româneşti contemporane Deși este un fapt asumat ca având originea în cele mai vechi timpuri, migraţia, ca fenomen social, incumbă o perpetuă ajustare la provocările timpului prezent. Marcată de o oarecare tendinţă arhetipală, am putea spune că migraţia redevine un subiect grav îndeosebi pentru perioada corespunzătoare secolelor al XIX lea și XX, odată cu evoluţia și consolidarea statelor naţiune. Așadar, când vorbim despre migraţie, nu includem doar consecinţele demografice, efectele economice sau destructurarea ethos ului etnic, ci implicăm o serioasă discuţie asupra felului în care acest fenomen poate să consolideze sau să destructureze statul. Adesea, migraţia este analizată dintr o perspectivă duală, ea producând, în opinia specialiștilor, atât efecte pozitive, cât și efecte negative. Dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, propensiunea spre migraţie este determinată de precaritate, efectele pozitive în cazul ţării de origine se traduc prin remitenţe, care, implicit, contribuie la creșterea nivelului de trai al membrilor familiilor beneficiare. În contrapondere, principalele efecte negative constau în dislocarea ethos ului familial și chiar a celui naţional, când ne raportăm la un fenomen de masă al migraţiei, cum ar putea fi calificat și cel din România postdecembristă. Autorii studiilor din volum prezintă detaliat etapele de mobilitate, explicitând contextele istorice, menţionând categoriile de push & pull factors și, nu în ultimul rând, evocând nevoia de asumare a unor responsabilităţi mult mai clar definite a autorităţilor, mai ales că acestea par a fi depășite de fenomenul mobilităţii intracomunitare. Desigur că momentul de aderare a României la Uniunea Europeană înseamnă, printre altele, și câștigarea unui drept fundamental de deplasare pe piaţa muncii comunitare, flexibilă și dinamică, însă extrem de sensibilă în faţa vulnerabilităţilor. România și, cu precădere, regiunea Moldovei, tradiţional marcată de decalaje economice faţă de restul regiunilor ţării, au accesat dreptul la mobilitate cu mult aplomb după anii 90, mobilitate care, în unele cazuri, s a transferat la nivelul întregii familii, nu doar al adulţilor. Am putea identifica un prim răspuns în dinamicitatea pe care autorii o dau conţinutului cărţii, integrând două axe complementare ale analizei migraţiei: pe de o parte, o dimensiune centrată pe abordarea istorică a migraţiei românești, de cealaltă parte, o radiografie geografică a migraţiei din regiunea Moldovei. Dar cum mobilitatea nu presupune doar efecte demografice sau economice, studiul de faţă este cu atât mai valoros cu cât reușește să integreze un discurs holist asupra evoluţiei fenomenului migraţiei din România contemporană, incluzând aici factori, destinaţii, trăsături ale etnicităţii, precum religia, practicile comunitare, ethos ul cultural local. Ca o particularitate, reţelele migratorii din Moldova se conturează în jurul unui liant fundamental reprezentat de religie, autorii cărţii explicitând oarecum rolul suportiv și integrator al creștinismului. Comunităţile de neoprotestanţi (îndeosebi penticostalii în Europa și baptiștii în Statele Unite ale Americii), catolici și ortodocși sunt surprinse în ceea ce ar putea constitui un pattern religios al migraţiei moldovenești. Migraţia românească este deja analizată în contribuţii importante pentru domeniul știinţelor sociale: Dumitru Sandu, Traian Rotariu, Remus Gabriel Anghel sau István Horváth. În volumul de faţă, datele statistice oferite de autorităţi instituţionale (INS) sunt dublate de un demers de cercetare bazat pe o analiză multiscalară, ceea ce nu împiedică autorii să ne avertizeze asupra faptului că există probleme în abordarea cantitativă a migraţiei, generate îndeosebi de limitările capacităţii de predictibilitate a fluxurilor. Demersul are la bază și o anchetă de mari proporţii, un microrecensământ am putea spune, incluzând de persoane, derulată în Moldova cu scopul de a evidenţia statistic date relevante referitoare aprilie 2016

13 DOSAR 13 la populaţia acestei regiuni, care a plecat, după anul 1989, temporar sau definitiv, într un alt stat cu scopul de a lucra. De remarcat și faptul că autorii prezintă, comparativ, într o cercetare de teren, nivelul remitenţelor anuale ale românilor și chinezilor din Sardinia, analizând caracteristicile referitoare la asumarea demersului de integrare în mod diferit de către cele două minorităţi etnice din Italia. Cu un pattern cultural distinct, dar și cu interese și valori materiale diferite, românii investesc în ceea ce am putea numi acomodare, în vreme ce populaţia de origine chineză din Sardinia se ocupă de comerţ, cu scopul de a trimite cât mai mulţi bani acasă. Cititorul va descoperi o carte dinamică, ce suscită interesul prin abordarea amplă a fenomenului migraţiei, un fenomen marcat, la rândul său, de complexitatea plasării sub semnul diferitelor provocări. Gabriel Camară Vulnerabilitatea României prin prisma demografiei: migraţia internaţională a persoanelor Lucrarea abordează o temă interesantă din geografia populaţiei, și anume migraţia forţei de muncă, devenită între timp o mare problemă pentru România, în special pentru Moldova (apuseană), mai ales după Cartea, cuprinzând numeroase hărţi (realizate inclusiv prin metoda clasificării ascendente ierarhice, care poate surprinde diversitatea tipurilor bilanţului migratoriu) și grafice, este structurată în două părţi majore: prima parte, având patru capitole, cuprinde o istorie a migraţiei românești (din anul 1860 până la contextul aderării României la Uniunea Europeană), iar în a doua parte, formată din două capitole, autorii realizează o radiografie geografică a fenomenului migraţiei internaţionale din Moldova (apuseană). În primele două capitole sunt prezentate migraţia populaţiei din România modernă și contemporană și impactul integrării europene asupra mobilităţii spaţiale a populaţiei din România: situaţia statului român ca stat de tranzit în cadrul fluxurilor migratorii spre statele vest europene (incluzând cetăţenii Republicii Moldova, care dobândesc și cetăţenia română doar pentru a li se facilita deplasarea în Uniunea Europeană) și faptul că valul migratoriu (cu referire la emigraţie) are un efect profund negativ asupra bilanţului populaţiei României. Pierderea în două decenii a mai mult de o zecime din populaţie (numărul neoficial al emigranţilor este situat între două și trei milioane, în ciuda cifrelor mai optimiste avansate de INSSE) modifică structura demografică și profesională pe termen mediu și lung, prin micșorarea grupelor de vârstă tinere, apte de muncă și calificate. Astfel, dintre toate statele fostului bloc comunist central și est european, România se găsește în categoria statelor vulnerabile din punct de vedere demografic, alături de Bulgaria. În ultimele două capitole ale primei părţi a lucrării sunt abordate influenţa migraţiei internaţionale asupra indicatorilor demografici în România contemporană, precum și migraţia internă, respectiv exodul rural și replierea rurală selectivă: mobilitatea populaţiei dintre cele două medii de rezidenţă, urban și rural, în perioada comunistă a provocat așa numitul exod rural (deplasarea populaţiei spre mediul urban), după 1995 ajungându se la fenomenul de contraurbanizare, manifestat prin inversarea fluxurilor migratorii (deplasarea populaţiei spre mediul rural), fenomen prezent mai ales în nord estul și în sudul ţării. În a doua parte a lucrării, dedicată Moldovei (apusene), autorii își propun să analizeze, în cele două capitole aferente, imaginea statistică deficitară a emigra ţiei moldovenești și realizarea unui substitut statistic. În această parte a lucrării este realizată și o prezentare a cauzelor care au dus la migraţie în Moldova: lipsa unor resurse naturale importante, influenţa rusă mai persistentă în această parte a ţării, subdezvoltarea, totul corelat cu o vitalitate demografică peste media naţională. Singurele date oficiale disponibile pentru analiza migraţiei moldovenești, în momentul redactării lucrării, au fost cele de la Recensământul Populaţiei și Locuinţelor din anul 2002, iar prin anchete proprii au fost utilizate date din anul 2010, în cazul emigranţilor români din Italia; din analiza datelor reiese că factorul confesional (catolicismul în cazul Moldovei) acţionează ca un liant social, valori mai ridicate ale migraţiei internaţionale fiind înregistrate pe valea Siretului (între municipiile Roman și Pașcani, în apropierea municipiului Bacău) sau în comuna Răducăneni din judeţul Iași, unde se găsesc comunităţi de confesiune catolică. Ancheta realizată de autori se apropie de caracteristicile unui microrecensământ, fiind analizate numeroase aspecte legate de dinamica emigraţiei (mediile de locuire, vârste și sexe, nivelul de studii absolvit, domeniul de studii absolvit, confesiuni, stare civilă, incluzând obţinerea de date din ţara de destinaţie Italia), amintindu se criticabila neglijare de către autorităţi a recenzării structurilor populaţiei emigrate. Totodată, autorii au evitat utilizarea termenului diasporă, din cauza lipsei calităţii de grup funcţional în cadrul comunităţilor românești din străinătate, deși dimensiunea fluxului migratoriu românesc l ar fi justificat. Lucrarea este una de referinţă dintre cele asupra fenomenului migraţiei interne/ internaţionale din România și poate fi un instrument extrem de util în elaborarea politicilor publice. Silviu Grecu O perspectivă clinică asupra migraţiei Mutaţiile demografice, alături de exodul diferitelor cohorte dinspre state fragile spre state consolidate legitimează cercetarea știinţifică a fenomenului migrator de la începutul secolului XXI. Lucrarea de faţă este produsul unui efort epistemologic venit din partea geografiei umane, depășind traseul tradiţional al sociologiei sau al antropologiei. Ecartul dintre abordările tradiţionale și cea din prezentul volum stă în metoda de cercetare. Cu deschidere și predilecţie metodologică pentru analizele de tip cantitativ, lucrarea frapează pozitiv cititorul prin claritatea conceptelor, rigoarea demersului analitic, logica internă a deducţiilor și maniera clinică de a radiografia și cartografia impactul atât longitudinal, cât și transversal pe care îl are migraţia asupra sistemului politic românesc. Sub aspect strict formal, cartea este structurată pe două paliere analitice, care reușesc să reunească în același cadru de cercetare viziunea macro (specifică întregului sistem politic românesc de la mijlocul secolului al XIX lea și până în prezent) și viziunea micro (bazată pe cartografierea fluxurilor migratorii din regiunea istorică și administrativ teritorială a Moldovei). Între limitele cu care se confruntă studiul știinţific al fenomenului migrator în spaţiul românesc, autorii identifică lipsa unor informaţii statistice relevante, corecte și amănunţite asupra situaţiei migranţilor. Un excurs istorico topografic prezintă migraţia din Vechiul Regat și până în contemporaneitate. Autorii trasează principalele valuri migratorii ce stau la baza mobilităţii spaţiale a populaţiei. Cronologia de mare fidelitate istorică, dublată de statistici descriptive și cartografieri geografice ne reliefează câţiva factori ai migraţiei în România modernă și contemporană: 1. economici; 2. politici; 3. sociali; 4. religioși. La nivelul datelor statistice, observăm prezenţa unor comparaţii focalizate între migraţia din spaţiul românesc și cea din celelalte state ale Europei de Est. Claritatea conceptuală și rigoarea demersului analitic transpar din construcţia atât normativă, cât și statistico cartografică a principalelor tipologii de migraţie. Astfel, pornind de la date statistice relevante, lucrarea ne prezintă opt tipologii migratorii la nivelul geografiei politice românești, începând cu judeţele din sudul ţării, cu rate migratorii relativ scăzute, până la judeţele din regiunea de vest, caracterizate de fluxuri destul de ridicate în primul deceniu postcomunist. La fel ca în alte sisteme politice, autorii confirmă faptul că în spaţiul românesc imigraţia este la început, dar că se manifestă în același mod ca în statele dezvoltate: imigranţii preferă fie zone metropolitane, fie zone frontaliere. Deși România a devenit relativ atractivă pentru imigrare, principala limită este dată de presurizarea excesivă a pieţei forţei de muncă. În egală măsură, pe lângă atractivitatea imigraţiei, lucrarea ilustrează impactul valului de repatrieri venit din partea Republicii Moldova. În egală măsură, volumul surprinde atât dinamica fenomenului migrator, cât și logica internă a procesului în perioada postcomunistă. Se subliniază decalajul economic est vest, precum și un anumit grad de agregare a comportamentului de emigrare în judeţele ce formează regiunea istorică a Moldovei. Materialul cartografic utilizat reliefează caracterul insular al fenomenului migrator (regiunea Roman Pașcani, judeţul Bacău și regiunea Răducăneni Iași), generat atât de o anumită dispoziţie topografică, cât și de o serie de variabile de natură religioasă. Redactată atent sub aspectul corelaţiilor logice și statistice, de o calitate grafică superioară, cuprinzând demonstraţii teoretice și cantitative, lucrarea Migraţia internaţională a populaţiei din Moldova rămâne fără îndoială o bornă de referinţă pentru studiul migraţiei pentru orice specialist din sfera știinţelor socioumane, precum și pentru geograful preocupat de cartografierea mutaţiilor structurale, demografice sau societal sistemice. nr

14 14 CRONICI Circul domestic Un poem aluvionar Falsul Dimitrie cuprindea poeme din cele cinci volume de versuri pe care Crudu le a publicat între 1994 și 2012, câteva poezii crude scrise între 1988 și 1992 și două poeme inedite, urmate de un manifest (care e deja piesă de istorie literară) și un interviu recent. Nimic nu îl pregătise însă pe cititorul lui D.C. pentru strigătele de sub apă, poem de vreo șase sute de versuri, datat 1998 și apărut la Editura Vinea în Așadar strigătele de sub apă ar fi strict contemporan cu scrierea și lansarea Manifestului fracturist, a cărui primă variantă a apărut în octombrie 1998 într o gazetă brașoveană. Mai mult, pentru cei familiarizaţi cu beligeranţa, stilul direct, răspicat și impetuozitatea din prima perioadă a Fracturismului, strigătele de sub apă conţine cam toate indiciile unei scrieri care, programatic sau nu, atinge dezideratele (uneori, ce i drept, destul de naive sau de sforăitoare) ale noului curent lansat de Ianuș și Crudu. Așadar, fie că este o punere în practică a soluţiilor (destul de prolixe) cu care vine Crudu în Prima anexă a Manifestului, fie că precedă scrierea acestui text Două cărţi noi de poezie (strigătele de sub apă și La revedere, tată), aproape cu totul trecute cu vederea, a publicat în 2015 unul dintre cei mai originali și mai versatili autori ai ultimelor două decenii, Dumitru Crudu. E destul de surprinzător pentru un poet care fusese mai degrabă parcimonios cu producţia sa poetică, scoţând după 2000 doar două volume și antologia Falsul Dimitrie (Editura Cartier, 2014), despre care am scris în dosarul pe care i l a dedicat Timpul (nr. 186, septembrie 2014). teoretic ce își propunea să revoluţioneze poezia românească (și, de ce să nu recunoaștem, a avut o forţă de ruptură apreciabilă), strigătele de sub apă marchează un moment în istoria acestei mișcări neoavangardiste de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, anticipând o parte substanţială din explorările a ceea ce avea să fie numit, la grămadă și fără prea multe nuanţe, poezia generaţiei Poem despre singurătate și despre pierdere, despre nostalgie ca pușcărie existenţială, despre înstrăinare, disperare și rătăcire perpetuă, strigătele de sub apă este, de fapt, un monolog ce anunţă cariera de dramaturg a lui Crudu (poate mai cunoscut, din 2001 încoace, în această ipostază), dar și disponibilitatea confesivă, febricitatea și tensiunile mocnite care vor caracteriza volumele sale ulterioare. Adresat unei femei a cărei absenţă e sursa deznădejdii și a angoasei, poemul apare azi ca o etapă intermediară între primele trei cărţi de poezie ale lui Crudu și pooooooooooate (2004), în care, s a spus, este asumată pe deplin și verificată metoda fracturistă ( Realitatea există dincolo de concepte și etichete. Noţiunile și obiectele sunt niște obstacole în calea receptării și cunoașterii individualităţii și concretului lumii. Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într o avalanșă de reacţii personale și senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacţii, scria Crudu din ipostaza de teoretician al noului curent). Fără a fi atât de bine montat ca volumul din 2004, strigătele de sub apă beneficiază totuși de circumstanţa atenuantă că este una dintre primele încercări de înche gare a unei noi poetici. Așa încât, când nu e prea sincer sau de a dreptul patetic ( eu un om căruia bubele îi cresc/ direct pe haine, direct pe/ cămașă, direct pe sacou, direct/ în buzunarele de la blugi, direct/ în buzunarele din spate.// am strigat./ am vrut foarte tare să strig în/ 1992 și nu am fost în stare în/ 1992 n am îndrăznit.// numai tristeţea ca un/ clește în creier îmi/ smulgea la suprafaţă din/ apele tulburi ale mării o/ fotografie de a ta ), când nu pare să adune tot felul de aluviuni semantice într o albie cam prea îngustă, poemul lui Crudu e alert și emoţionant, mai ales Claudiu Komartin în ultima parte, unde se simte un efort de concentrare a unei materii textuale care până acolo părea că se împrăștie în toate direcţiile. Astfel, ultimele pagini ale plachetei amintesc de câteva dintre cele mai triste și mai frumoase poezii din Ioana Maria a lui Bogza sau de puritatea tinerilor poeţi ai generaţiei războiului : nu pot zâmbi. nu pot râde. nu pot spune/ un cuvânt./ voi râde în hohote și voi striga// tu ești aici.// tu ești aici.// iar eu nu mai sunt aici.// și voi fi fericit.// și lumea va râdea și în/ oraș va începe o mare/ sărbătoare.// ( ) acum pe străzi mai tot timpul e întuneric.// acum direcţia noastră depinde de/ cum bate vântul.// încotro bate vântul, încolo/ o luăm și noi. încotro bate/ vântul?// noi am cunoscut tristeţea în/ totalitatea ei.// noi am cunoscut o foarte bine./ atât de bine că ne am/ despărţit.// de aia ne am despărţit.// dar de la asta nimic nu s a schimbat./ nimic Maria Bilaşevschi Cronică de arte vizuale Logos Marinela şi Claudiu Ciobanu Marinela Ciobanu intercalează portrete cu o încărcătură afectivă răsco litoare cu peisaje din zonele natale, în care compoziţia se eliberează de orice schemă preconcepută, fiecare lucrare avându și propria alcătuire, propria fizionomie. Personajele din aceste tablouri lipsite de prezenţe umane sunt spaţiul și timpul, un spaţiu care nu este determinat de timp. Pânzele Marinelei Ciobanu sunt niște apoteoze. Ea însăși atrasă de lumină, integrându se în palpitaţia secretă a naturii pentru a asista dinăuntru la eliberarea finală. Prin fiecare portret, artista a înţeles să nu picteze graniţele materiei, ci universalitatea ei. Procedeele tehnice sunt puse în serviciul realismului, autenticităţii și descoperirii. Dincolo de surprinderea și redarea unor identităţi, Marinela Ciobanu reușește, prin portretele sale, să le contureze caracterul, personalitatea. Prin panotarea aleasă, lucrările artistei sunt un eseu asupra mortalităţii, a propriei fragilităţi sau, mai bine spus, o biografie intimă în imagini. Preocuparea ei faţă de ceea ce înseamnă de fapt identitatea, faţă de origine, faţă de aparenţă și pierderea conţinutului s a conturat în această expoziţie sub forma unor personaje adevărate, extrase și redate așa cum au rămas pe retina artistei. Ea nu le romanţează, nu le exagerează Marinela și Claudiu Ciobanu, doi artiști inspiraţi, în sensul clasic al cuvântului, au expus pe simezele Galeriei Dana un logos propriu, al sufletului și al conștiinţei, într un ansamblu din care fiecare pânză irupe cu o personalitate aparte. Se pare că personalitatea lor este un aliaj misterios de viaţă înflăcărată, de conștiinţa unui mesaj care trebuie împărtășit lumii întregi, o pulsaţie creatoare de factură modernă, de retorică ce pledează pentru resurecţia unităţii existenţei în spiritul și activitatea unei umanităţi derutate. Cei doi artiști nu caută în primul rând emoţia operei, ci lumina adevărului, iar când e posibil, încearcă fuziunea finală, sinteza aproape imposibilă dintre metafizică și artă. trăsăturile pentru a smulge o emoţie, ci le alătură naturii, lăsând umbrele și luminile să se contopească astfel încât rezultatul să fie repoziţionarea omului, reintegrarea sa într un sistem de referinţă ancestral. Întoarcerea la simbol, în cazul lui Claudiu Ciobanu, se insinuează în fiecare portret sau autoportret, permiţându i privitorului să analizeze impulsurile din spatele imaginii. Artistul refuză o naraţiune prestabilită și un mod de relatare tradiţional și pornește spre o imagistică nedirijată, ce generează prin sine propria naraţiune. Un prim element, al ascensiunii, evocă o stare ce transcende cunoașterea lumească, în care limitele dintre sine și lumea exterioară sunt depășite, fiind un simbol al iluminării, asociat meditaţiei și misticismului, dar și al timpului. Starea de plutire a obiectelor și a personajelor, ce par surprinse de ceea ce li se întâmplă, arată deconectarea de la cele lumești, accentuând nu atât de mult efemeritatea naturii umane, ci nivelurile de realitate la care aspiră. Kandinsky spunea că cercul este sinteza celor mai mari opoziţii, unind concentricul și excentricul într o singură formă și în echilibru. Un alt simbol pe care îl regăsim în trei lucrări în care Claudiu Ciobanu articulează forma prin intermediul propriului autoportret este cercul neînchis, un semicerc ce pleacă din degetele ce personifică pensonul, din dreapta către stânga, deschizându și culoarea pe măsură ce se extinde. Nimbul ce urmează a se completa prin sine, asemenea unei cărţi în care povestea se așterne singură, acompaniază chipul artistului ce și ridică treptat privirea statică, meditativă, privind direct în ochii spectatorului, parcă interogându l despre sensul existenţei. Artistul Claudiu Ciobanu are meritul de a fi descoperit simplitatea originară. După ce și a realizat o în sine însuși, o integrează în simplitatea lumii, trăind extatic căutarea absolutului. Pictorul meditează asupra omului și încearcă, prin intermediul plasticii, o definire a esenţelor. El se pune la adăpost de efemeritatea existenţei, refuză carnalitatea lumii, ridică bariere în faţa hazardului, se apără de ispitele materiei pentru a se instala în lumea conceptelor de unde își extrage certitudinile (focul, flacăra, fumul). Lucrările lui Claudiu Ciobanu trebuie interpretate de posesorul codului ca pe o fază preliminară a dialogului între artist și privitor. Pictura sa are un aer ezoteric, ce promite revelaţia. Artistul călătorește spre lume într o explorare a Universului apropiat într un balon imaginar, iar pentru a se înălţa, este nevoit să arunce peste bord lestul inutil. El este asemenea unui eremit postmodern, construindu și viaţa la fel ca arta sa. Spaţiul său plastic este prielnic meditaţiei, care îl eliberează de prezenţele inutile și împovărătoare. Evoluţie. Scepticism. Nevoia de a se ancora. La ambii artiști se observă întoarcerea la rolul de căutători ai enigmelor, de data aceasta, ca niște fiinţe ce simt necesitatea de a și controla propriul drum. În întunericul universal, flacăra delicată a făpturii umane își găsește calea spre propria supravieţuire: explorarea printre umbrele pierdute în vid a propriului interior. aprilie 2016

15 CRONICI 15 Cătălin Gheorghe Unde nu e farsă, nu există tragedie Cronică de arte vizuale Evenimentele de artă (expoziţiile, situaţiile, acţiunile) sunt medii heterotopice (spaţiile în care coexistă diferite funcţiuni: de teatralizare, socializare, contestare, demistificare), în substraturile cărora (deoarece nu totul s a orizontalizat în postmodernitate) artiștii se depersonalizează într un interval (deoarece timpul nu poate uniformiza rolurile de sine), adresându se într o multitudine de limbaje (obiectual, vorbit, vizual, scris, performativ), pentru a avea șansa de a fi înţeleși diferit și, în acest fel, de cât mai mulţi fiecare. Nu e obsesia, ci motivaţia artistului de a fi resimţit de un public cât mai monadic, nu de o mulţime hiposubiectivă, care ar absorbi disiparea instinctuală a fiecăruia. Într un eveniment de artă (cu scuzele de rigoare pentru poetica generalizării) nu te poţi lăsa pierdut în publicuri sau contrapublicuri, ci devii responsabil de întâlnirea cu intenţia vitală a artistului de a ţi se adresa într un mod cât se poate de personal. Concret, cunoscut pentru evenimentele sale ce reinterpretează vizual iconografia bizantină și deconstruiesc modul de adresabilitate al ritualurilor proliferate de instituţia biopolitică a Bisericii, Abstract, dacă arta poate fi înţeleasă ca o linie de producţie dintr o fabrică de procesare a construcţiilor sociale și a realităţilor naturale pentru a genera un produs simbolic distribuit apoi în reţele de experienţe și interpretări de afinitate sau adversariale, atunci aproape nimeni nu s ar putea eschiva de la interpelare, confruntare și reactivitate. Dan Acostioaei a realizat un nou performance în contextul expoziţiei personale Mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie, curatoriată de Cristian Nae la Borderline Art Space din Iași. Implicând o critică structurală a sistemului artei prin rescrierea parodică a rolurilor agenţilor săi (a artistului, curatorului, criticului de artă, galeristului), precum și prin încercarea de a provoca o reacţie afectiv reflexivă a publicului, performance ul lui Dan Acostioaei a presupus rostirea colectivă a unei serii de rugăciuni care se regăseau și într o carte ampla sată în spaţiul expoziţional pe un postament, printre care, Rugăciunea pentru rezidenţă, Rugăciunea pentru open call, Rugăciunea pentru vizibilitate și succes, Rugăciunea împotriva ispitelor, Rugăciunea galeristului, Rugăciunea curatorului, Rugăciunea pentru sponsor/mecena, Rugăciunea pentru bienală, Rugăciunea pentru târg și diferite Pomelnice. Podeaua este aurită, asemenea fundalului unei icoane. În capătul perspectivei, pe un panou electronic, cu litere preluate din iconografia bizantină, curge textul Corpurile noastre nu ne aparţin, un citat preluat dintr un manual de religie din învăţământul preuniversitar. În încăperea alăturată, în partea de sus a pereţilor, de jur împrejur, sub aspectul unei frize, este inscripţionat un fragment din Rugăciunea galeristului. Toate aceste minimale intervenţii în spaţiul expoziţional sunt referinţe succinte la efectele și intensităţile interferenţelor dintre doctrine și ritualuri în lumi aparent constituite și organizate autonom, precum lumea religiei sau lumea artei. Încărcăturile istorice ale vieţii religioase și reţelelor artei pun actualitatea în repetiţie, deși din perspectiva unei ciclicităţi deteriorate, așa cum, din cauza triumfului gândirii și speculaţiilor neoliberale, istoria avangardei moderniste ajunge să se repună în scenă în mod tragic, iar din cauza impactului biopolitic al exercitării re toricii religioase, tradiţia ritualurilor bizantine ajunge să fie invocată ca având un efect de farsă. Fotografie de Odin Moise Dan Acostioaei, Mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie. Performance, instalaţie site specific, obiect. Performeri: Dan Acostioaei, Silvia Amancei, Bogdan Armanu, Delia Bulgaru, Cristian Nae, George Pleşu. Curator: Cristian Nae. Borderline Art Space, Iaşi. 29 martie 10 mai Eveniment realizat în cadrul programului curatorial Borderline Art Space producţie culturală experimentală în noile media, cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Cronică de carte Ca pe canapeaua psihoterapeutului Citind o pe Ioana Creţoiu (Alegeri dificile, Editura Polirom, Iași, 2016), a fost ca și cum aș fi jucat rolul unui psihoterapeut, ceva în genul lui Marcel Iureș din serialul În derivă, și aș fi ascultat o doamnă povestind vrute și nevrute. Cu un rost, desigur, numai că rostul îmi era neclar, după cum și amintirile doamnei nu se puteau încadra într o singură zonă. Mai mult, pe parcursul confesiunilor mă simţeam inoportun, inconfortabil, ca și cum i aș fi ţinut locul cuiva care ar fi trebuit să vină cu o soluţie, cu un răspuns la problemele doamnei. Când, ce să vezi, abia după ce a plecat și am privit o de după fereastră cum se îndepărta pe aleea vilei mele imaginare din visul și din filmul pe care nu l am urmărit până la capăt, așadar abia atunci, la plecare, am realizat ce voia de fapt doamna: doar să o ascult. Constantin Piştea Ioana Creţoiu și a spus oful în Alegeri dificile, folosindu se de cititor ca de un psihoterapeut. Poate că, până la urmă, acesta este și scopul literaturii în general, scop la care doamna Creţoiu a ajuns, am impresia, anevoie, după ce și a construit o carieră în arhitectură, însă a constatat că unele lucruri necesită alt gen de supapă. Astfel că a urmat un curs de creative writing și a încercat să și cristalizeze ideile într un volum de debut, nu înainte de a se face remarcată în cel coordonat de Ioana Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism. Ca în cazul oricărui debutant, lectura nu se face cu bisturiul, ci cu mănușile scoase. Vezi lucruri care, pe românește, nu sună sau nu pică bine, dar ești conștient de emoţia celui care scrie, de lipsa lui de experienţă și de lecţiile pe care nu le poate învăţa decât din greșeli. Și, prin urmare, ești iertător. Treci cu vederea cuvinte repetate inutil ori frazări stângace, pentru a remarca mulţumit muzicalitatea unor momente ori, mai degrabă, sentimentul transmis. Pentru că, dacă doamna respectivă te folosește ca ascultător, nu mai ești atent la orice detaliu, ci la impresie. Te marchează rezultatul problemei, nu metoda de rezolvare. Iar rezultatul aici este sinonim cu alegerea dificilă care, odată luată, te lasă cu senzaţia că mai bine alegeai altfel. Este nostalgia unor amintiri de familie irecuperabile. Durerea ori senzaţia agasantă că ești sufocată de o mare de gândaci roșii aluzie limpede la comunism, căreia nu i te poţi opune. Neplăcerea de a ţi vizita casa de altădată și de a nu o mai recunoaște. Și toate aceste experienţe trebuiau spuse cumva, trebuiau descărcate pe altcineva, ca povara să nu mai fie atât de apăsătoare. Definitoriu pentru Ioana Creţoiu este timpul, care a trecut ca un râu umflat de ploaie, lăsând în urmă fel de fel de resturi: zgomote de pași ( grei ca de elefant, grăbiţi ca de iepuraș, tropăiţi ca de cal, leneși ca de pisică, tacticoși ca de broască ţestoasă, atenţi ca de veveriţă, șireţi ca de vulpe, îndrăgostiţi ca de turturea, târșâiţi ca o coadă de crocodil, impunători ca de leu, săltăreţi ca de vrăbiuţă, speriaţi ca de șoarece, triști ca de animal în cușcă, agili ca de căprioară, credincioși ca de câine, jucăuși ca de ied, osteniţi ca de vită, resemnaţi ca de porc care știe că vine Crăciunul ), glasuri ( bubuind ca un tunet, susurând ca izvorul, șoptite ca o taină, lătrate ca la stână, pline de energie ca valurile, iuţi ca o ploaie de vară sau plictisite ca o ploaie de toamnă, fierbinţi ca jăraticul, necăjite ca o coajă de pâine, ciripind nepăsătoare ca păsările, victorioase ca o goarnă, funebre ca o înmormântare ), mirosuri (cel de usturoi al salamului, râgâituri) din mașinile înghesuite la un soi de camping, precum și povești fericite, dar mai ales triste ( Cântece nu cântam decât în seara de Crăciun, veselie era numai în timpul jocurilor noastre de copii, și chiar dacă mă străduiesc, îmi pare rău, dar nu mi amintesc să fi auzit râsete în casă. Era o casă de oameni cu multe griji ). Prozele Ioanei Creţoiu nu sunt cantonate într o perioadă anume. Ele amintesc de comunismul care stimula fenta organizatorică, mișmașul, șmecheria populară, dar sunt aduse și în prezent, însoţite de ironie și satiră. Iar ochiului care privește atent evoluţia mentalităţii sociale ( Bunăstarea și sărăcia n au învăţat încă să fie discrete ) i se alătură altul, concentrat pe reacţia proprie la trecerea timpului și la schimbările interioare impuse de ani. Privirea aceasta împărţită este a unei persoane căreia trecutul nu i a adus numai bucurie și care acum, deși poate că ar vrea, nu mai poate trăi dramul de fericire de altădată decât prin amintiri. Astăzi, când mă mai întâlnesc cu vreunul din puţinii colocatari rămași, ne amintim cu duioșie de zilele în care am trăit în acel colhoz nedorit și rememorăm numai momentele de fericire și de bucurie, deoarece au fost și din acelea. Acum, că și a spus oful, Ioana Creţoiu se poate întoarce în cabinet, pentru a spune, de astă dată fără graba prinderii tuturor momentelor marcante într o singură oră, poveștile pentru care a urmat acel curs de creative writing. A doua sa carte va fi cu siguranţă mai așezată, mai tihnită, poate și cu o selecţie mai atentă a textelor, în cazul în care va încerca tot un volum de proză scurtă. Debutul putea fi mai reușit, însă este onorabil, în măsura în care verdictul acesta convinge pe cineva, din moment ce vine de la unul care doar se visează atât cronicar, cât și psihoterapeut și nu este decât cititor. nr

16 16 CRONICI Cronică de film Cronică de teatru Cartea junglei varianta multiculturală Angelo Mitchievici Zootopia, cu animaţia lui Walt Disney și regia lui Rich Moore, Jared Bush și Byron Howard, nu este o utopie, deși are aproape toate datele ei, ci mai degrabă o parabolă a societăţii multiculturale americane. De aceea, o parte dintre criticii americani văd în acest film al companiei care l a produs pe Donald Duck un manifest anti Donald Trump. Despre ce este vorba? Despre o metropolă, Zootropolis, în care toate animalele convieţuiesc armonios, ierbivore și carnivore, îmbrăcate, adică civilizate, după ce milenii întregi au fost despărţite de domnia instinctului. Ce reprezintă animalele în această parabolă? Diferenţele care pot fi armonizate numai prin civilizaţie și, implicit, prin domnia legii. Nu întâmplător, eroul principal este un iepure care vrea să devină și chiar devine poliţist, post rezervat, așa cum ne putem imagina, prădătorilor de altădată, musculoși agili și cu o doză atavică de violenţă convertită civic în justiţie și protecţie a cetăţenilor. Poliţiștii trebuie să acopere douăsprezece districte, fiecare cu specificul lui (să nu uităm, animalele nu au aceeași mărime și trăiesc în medii diferite). Cartiere sau spaţii precum Tundratown și Sahara Square evocă eteroclitul multiculturalităţii, pentru că Zootropolis adăpostește de toate. Însă, indiferent de ambient, zgârie norii se înalţă triumfători deasupra cerului în locul arborilor seculari. Judy Hopps, iepurele care își depășește condiţia ce poate fi mai american decât acest iepure self made?, urmează Academia de Poliţie și devine primul din promoţia sa, primind cea mai de jos încadrare, supraveghetor de trafic, adică un simplu colector de amenzi. O oportunitate îi oferă șansa de a ancheta unul dintre cele paisprezece cazuri de dispariţie a unor animale, misiune în care cooptează un vulpoi uns cu toate alifiile, Gideon Gray, o altă încarnare a smart boy lui metropolitan. Onestitatea întruchipată de iepurele agil și corupţia soft de expresie vulpească se transformă într un aliaj foarte rezistent și suplu, care penetrează undergroundul zoologic, pentru că jungla persistă în forme eufemizate. Animalele dispărute, cetăţenii domestici ai lumii noi au redevenit sălbatice, ceea ce conduce la o concluzie pripită din partea iepurelui, îmbrăţișată de presă și care generează un val de anxietate. Întoarcerea refulatului? Cazuri de atavism? Sau nimic altceva decât chemarea străbunilor din ADN ul vociferant al vechilor deprinderi jurasice? Prădătorii de altădată sunt în minoritate deci să îi protejăm! dar și în posturi cheie nota bene, leul este primar!, deci să le mai tăiem puţin coada! Animalele Zootopiei vorbesc politically correct și nu se mănâncă între ele mai mult decât ar face o angajaţii unei corporaţii, pentru că darwinistul survival of the fittest a supravieţuit în formele tolerate și sublimate capitalist ale concurenţei acerbe, iar majoritatea angajaţilor beneficiază de un killer instinct intact, utilizat în vederea promovării. Și aici îţi trebuie abilităţi ca să răzbaţi dacă ești iepure morcov scrie pe tine!, să te descurci dacă ești vulpoi, iar funcţionarii nu sunt întotdeauna ce par a fi, oi pioase, submisive și muncitoare până la epuizare în slujba leilor corporatiști, ci, din când în când, și politicieni abili, precum complotista oaie mioapă, Bellwether. Sloganul zootopic este următorul: Oricine poate fi orice!. Filmul nu l dezminte, cu toate relativizările pe care le punctează dificultăţile de etapă. Simbol al fricii ancestrale, iepurele ajunge poliţist, expresie a vicleniei pe care o profesează fie în basm, fie în fabulă, fără a exclude animaţia; vulpoiul traumatizat în copilărie de discriminare pe baze rasiale devine la rândul său poliţist de nădejde. Iată, un laș poate fi curajul în persoană, iar un escroc emerit poate deveni o încarnare a justiţiei. Oricine poate fi orice! Teoria periculoasă a unei tradiţii îndepărtate, arhaice, care postulează hobbesian că niciodată sălbăticia nu dispare, iar că segregarea pe bază de opţiuni de meniu care i include pe o parte dintre cetăţenii junglei primordiale pe lista de bucate ale celorlalţi nu poate fi depășită, creează o primejdioasă întorsătură politică. Utopia poate deveni una revoluţionară, întorcându i pe cei mulţi și slabi, adică vegetarieni, împotriva celei mai avantajate minorităţi, prădătorii de clasă, trecuţi acum, prin civilizaţie, la un regim bogat în vitamine și verdeţuri. Însă, în Zootropolisul capitalist, așa ceva nu are voie să se întâmple, așa că o găselniţă rezolvă totul. Animalele nu sunt sălbatice, nu recuperează după un post prelungit, ci au consumat o plantă psihotropă care le a transformat în bestiile de odinioară, ceva similar vacii nebune, doar că trecător. Misiunea poliţistului curajos este să le aducă în sânul marii familii capitaliste, unde pot prospera laolaltă, consumându se concurenţial pentru o lume construită pe superlativul leibnizian drept cea mai bună dintre cele posibile. Prin urmare, în Zootopia nu există ură de rasă sau de specie. Aici, o fi concurenţa mare, dar binele învinge și sunt șanse egale pentru toţi. În afara acestui mare adevăr se află garnitura ironică a unor aluzii la The Godfather, la Training Day, la criza generată de Lemming Brothers Bank, care pompează puţin roșu polemic în obrajii umflaţi ai visului american. Spre deosebire de animaţiile oferite de Pixar și Studio Ghibli, Walt Disney rămâne un stâlp al conformismului ideologic, ceea ce înseamnă că se adresează în continuare și preponderent copiilor, indiferent de vârstă. Pescăruşul: o adaptare contemporană Dana Ţabrea Din foarte multe puncte de vedere (scenografic, coregrafic, muzical, dramaturgic și regizoral), Pescărușul în regia lui Keresztes Attila este o adaptare, folosind mijloacele teatrului contemporan, fără a exagera în acest sens. Piesa este revalorificată printr un scenariu intertextual, presărat cu referinţe care fie ironizează anumite tertipuri regizorale intens uzitate până acum (cum ar fi intertextul din Hamlet și pasajul invocând Complexul lui Oedip, intenţionat supralicitat), fie exagerează dramaticul, până când acesta ajunge să nu mai interfereze cu tragicul, ci cu comicul sau grotescul (Treplev își pierde vocea în cearta cu Arkadina, ajungând să scoată niște sunete ridicole, mimând ţipătul pescărușului în acest registru al comediei sumbre, iar la rândul ei Arkadina își dezvelește sânii hilar, implorându l pe Trigorin să nu o părăsească). Rolul lui Fülöp Erzsébet (Arkadina) este șarjat voit în prima parte, pentru a se îmbogăţi în direcţia comicului grotesc în cea de a doua, actriţa rămânând extrem de dramatică, iar Korpos András (Trigorin) este reţinut regizoral în limitele rolului său, scriitorul mediocru purtând în permanenţă în mână un creion (în loc de carte), perplex și rudimentar, privind nătâng, zugrăvit însă în cele mai vii și mai zvelte culori în imaginaţia Ninei (Kádár Noémi are rolul pe deasupra, îmbrăcând entuziasmul lunatic al personajului la vedere). În respectivele momente, separarea personajului de actor sporește distanţa dintre privirea și jude cata spectatorului. De altfel, e vorba despre schizofrenia din teatrul brechtian, care, cu actori talentaţi și un regizor potrivit, devine un punct de referinţă: scoaterea și reintroducerea actorilor din roluri, crearea atmosferei scenice prin efecte diverse, detașare și implicare în alternanţă. Scenografia este în acord cu așteptările teatrului contemporan, devenind inovatoare atunci când este demarcat momentul de teatru în teatru: un tavan fals din folie de plastic transparentă cade închizând spaţiul pregătit pentru o declișeizare. Nina apare într o costumaţie de culoarea pielii, plină de vopsea crem, efectuând mișcări ritmice. Efectul de scenă cel mai interesant este creat prin câteva cutii de rezonanţă, deasupra cărora niște microfoane sunt lăsate să atârne în aer, apoi făcute să penduleze sistematic, captând sunete relevante pentru atmosfera scenică. În boxele laterale se aude în permanenţă sunetul lacului și o melodie intensă, de care cu greu te poţi despărţi (Boros Csaba), o notă pe care Treplev o cântă la pian în momentele cele mai crâncene (suplinind un urlet, o apăsare, o neputinţă). Regizorul mizează pe jonglările între interpretare actoricească și noninterpretare, separând actorul de text, de rol și de personaj, spectacolul devenind stare. Pescărușul e montat cu spectatorii de o parte și de cealaltă a scenei, pe gradene, între două cortine coborâte pe trei sferturi (spatele cortinei mari și o cortină secţională). Înainte de a intra în scenă, actorii pot fi văzuţi zăbovind dincolo de una sau alta dintre cortine. De cele mai multe ori, monologurile sunt fracturate de intervenţiile celorlalte personaje sau prin rescrieri intertextuale. Monologul final al Ninei este întrerupt de Treplev la microfon. Kádár Noémi și Bartha László Zsolt stau faţă în faţă (ea pe o masă, în picioare, el pe un scaun), fără să se privească, fără a și da replicile unul celuilalt, ea recitând scenariul, iar el vorbind cu spectatorii ca pentru sine. Ar fi interesant dacă Bartha László Zsolt ar încerca un Hamlet desigur, într o punere în scenă actuală. Expresivitatea și dramatismul din spatele replicilor sau al semiacţiunii scenice se estompează, apoi se pierd, atmosfera rămânând intactă, răvășitoare, dincolo de actori, nonacţiuni scenice, text și personaje. Atmosfera e bacovian lacustră, coșmaresc onirică, siderată în același timp, mecanizată atunci când actorii sunt scoși înainte de final din roluri și poziţionaţi pe niște scaune, dincolo de cortina secţională, privind pasiv doar înainte. Mașa (Varga Andrea) e ultima care se lasă scoasă din personaj, cu o expresivitate de eroină siberiană și ochii mari, negri privind înapoi, peste umăr, spre Treplev, care bate în pian obsesiv și obsedant aceeași notă muzicală (dublată prin înregistrarea întregii minicompoziţii). Această privire îngrijorată evidenţiază scenariul predeterminat, trimiţând direct la finalul care nu se mai consumă teatral. Pistolul nu se mai descarcă, ci este plimbat pe deasupra trupului ca o dezmierdare, iar anunţul morţii lui Treplev vine din partea unor marionete artistice, așezate în faţa spectatorilor militărește, ca și cum păpușarii le ar fi abandonat deja. De fapt, moartea lui Treplev s a consumat la început, după ce a împușcat pescărușul. Atunci, zgomotul armei a zguduit sala, prevestitor și sumbru. Ceea ce urmează e doar actul artistic prin care drama deja epuizată este preluată în registrul teatrului contemporan. Pescărușul e rememorabil în alb și negru, prin lumini și umbre, din nuanţe de gri și bej, din frânturi de monolog care conduc tragedia în zona grotescului sinistru. Realismul trece în naturalism (carne, sânge, pescărușul împăiat, moartea patul în care moare unchiul fără ca ceilalţi să își dea seama, adresându i se în continuare, râzând mai departe la partida de loto), contrastele sunt foarte reușite (prezenţă absenţă, culoare absenţă a culorii, expresivitate golire de sens și de dramatism, joc supralicitat renunţare la jocul actoricesc, râs accentuat tristeţe adâncă), onirismul menţine atmosfera într o zonă a realităţii explicitate psihanalitic. Pescăruşul/Sirály de Anton Pavlovici Cehov Regia: Keresztes Attila Distribuţia: B. Fülöp Erzsébet, Bartha László Zsolt, Makra Lajos, Kádár Noémi, Györffy András, Lörincz Ágnes, Varga Andrea, Korpos András, Bíró József, Henn János, Sallós Csaba Muzica: Boros Csaba Scenariul: Fodor Viola Costume: Bianca Imelda Jeremias Asistent de regie: Keresztes Franciska Compania Tompa Miklós, Teatrul Naţional Târgu Mureş, 12 martie 2016, în cadrul showcase ului cu ocazia împlinirii a 70 de ani de teatru permanent la Târgu Mureş aprilie 2016

17 OPINII 17 Simona Preda Fascinaţia actului gratuit Conform tezei fin speculate de personajele dialogului, în mod special de Glaucon, se poate afirma că dreptatea este definită, în fond, mai degrabă prin comparaţie și prin lipsă, reprezentând în sine o slăbiciune, o imposibilitate, o neputinţă. O demonstrează în text chiar construcţiile logice, de tipul cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi. Evident, sunt multe interogaţii ce derivă de aici, printre care una ar putea suna astfel: să fie oare comportamentul drept, moral doar consecinţa fricii de sancţiune? Vrăjit însă de miză, Glaucon își construiește mai departe teza, susţinând că dreapta conduită este rezervată exclusiv celor slabi, incapabili de a săvârși nedreptăţi. Speculaţiile sunt numeroase. De exemplu, consecinţa firească a unei asemenea afirmaţii ar fi că virtutea își pierde sensul și devine marca slăbiciunii, a incapacităţii: iar dacă cineva, stăpân pe atare puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi și nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei Conceptul de dreptate reprezintă în sine un principiu moral și juridic ce presupune echitate, respectarea și recunoașterea unor drepturi. În Republica (cartea a doua din Dialogurile platoniciene), mai exact, în Inelul lui Gyges, originea dreptăţii e considerată a fi situată între aceste două extreme: cea bună să faci rău și să nu plătești pentru asta, respectiv cea rea să înduri nedreptatea și, evident, să nu te răzbuni. care îl vor cunoaște omul cel mai nenorocit și mai neghiob. Așadar Glaucon încearcă să îi demonstreze lui Socrate că orice om ar acţiona nedrept dacă nu ar exista pedeapsa. Spre sfârșitul dialogului intervine evident argumentul platonician ce restabilește ordinea și postulează ideea conform căreia, deși eminamente seducătoare, conduita nedreaptă și imorală duce la pierderea sufletului și la izolare. Cum una dintre virtuţile textelor filosofice este reinventarea, reactualizarea tezelor în funcţie de prezent și resemnificarea faptelor într o nouă lumină, fac un arc peste timp și situez discuţia câteva secole mai târziu, într un compartiment de tren în care șarmantul Lafcadio Wluiki (personajul lui Gide din Pivniţele Vaticanului) trece printr un intens monolog interior: Cine să mă vadă ( ) portiera s ar deschide dintr odată și el s ar prăbuși cu faţa înainte; ar fi de ajuns să l împing ușor; ar cădea în noapte ca o masă informă, nici măcar nu s ar auzi vreun strigăt Cine ar putea să afle? ( ) Nu atât evenimentele îmi aţâţă curiozitatea, cât propria mea comportare. Te poţi crede în stare de orice, dar, când trebuie să treci la faptă, dai înapoi Ce mare este distanţa dintre imaginaţie și faptă! ( ) E mai ușor decât aș fi crezut. Dacă pot să număr până la doisprezece fără să mă grăbesc, înainte de a vedea vreo lumină pe câmp, tipul e salvat. Încep: unu, doi, trei, patru (rar! rar!), cinci, șase, șapte, opt, nouă zece. Iată o lumină!. Bietul și firavul Amédée Fleurissoire este împins afară din tren noaptea, aparent fără nici un motiv (să fie oare urâţenia, bătrâneţea, incapacitatea de a fixa comutatorul becului, ghinionul ca trenul să treacă printr o zonă pustie, dispoziţia și predispoziţia specială a lui Lafcadio? Nu vom ști niciodată. Considerăm actul ca fiind gratuit, respectiv dezinteresat, născut din sine, fără scop!), iar singurul regret al protagonistului este durerea provocată de zgârietura victimei. Care este sursa seducţiei care a atras de a lungul timpului deopotrivă filosofii și scriitorii și i au făcut să scrie, să gândească și să problematizeze în jurul actului gratuit? Să fie nașterea sa în urma îndoielii, a contradicţiei, a unei lupte, a unei victorii a răului (sau a binelui) asupra opusului? Sunt oare ambiguitatea și atemporalitatea sa sursele atracţiei? Capacitatea sa extraordinară de a se plasa elegant în contexte ce recheamă dihotomiile? Sau poate susceptibilitatea sa de a plonja facil în motiv literar? Vorbim despre un act gratuit atât timp cât, aprioric, există discernământ? Se naște el în conștiinţă ca un început prim, determinat de însăși dorinţa de a efectua un act gratuit, de a comite o evaziune din comportamentul obișnuit? Cu siguranţă este o discuţie într un cu totul alt registru, care implică inclusiv liberul arbitru, iluzia libertăţii, etica de tip Spinoza și mobilurile inconștiente de sorginte psihanalitică. Indiferent însă de câmpul analizei și de amploarea demonstraţiei și fie că ne referim la Platon sau la Gide, nu i putem nega actului gratuit continua sa fascinaţie. Roxana Patraş Scrisoarea IV Cruzimile memoriei Anecdota rimează Draga mea Camelia, Uite o și pe cea mai crudă dintre luni! Transformat într un fel de loc comun, se cere citat începutul celebrului poem al lui T.S. Eliot, The Waste Land: April is the cruellest month, breeding/ Lilacs out of the dead land, mixing/ Memory and desire, stirring/ Dull roots with spring rain. Într adevăr, e un timp de intersecţie, când ca să nu traducem tocmai precis versurile memoria începe să respire printre rădăcinile înnodate ale dorinţelor. Sau invers: dorinţa începe să respire printre rădăcinile înnodate ale memoriei. În ceea ce mă privește, am considerat întotdeauna că memoria și dorinţa nu se opun. Cea dintâi joacă mereu rolul de primum movens, căci dorinţele se trezesc doar dacă sunt scrise în sânge. Și Ion Barbu leagă luna aprilie de memorie și dorinţă: în poemul In memoriam, primăvara de aprilie este belalie, adică năzuroasă, dificil de controlat, ca doi cai buieștri ce trag în direcţii diferite. Tu însăţi, care ești născută într o zi cu Shakespeare, adică pe 23, trebuie să intuiești sensul ascuns în versurile O, how this spring of love resembleth/ The uncertain glory of an April day/ Which now shows all the beauty of the sun/ And by and by a cloud takes all away. Mi se pare că semnul tău arhetipal e chiar Faetonul, a șaptea figură dintre Arcanele mari ale tarotului. Dar, dezvăluindu ţi asta, să nu crezi cumva că voi putea ca Tamara Brumaru, odinioară să ţi spun ceva surprinzător despre putere, faimă, bani sau iubire. Din păcate, tot ce ţi pot oferi aici e o înţelegere vulgară a știinţelor oculte. Să știi că, în cel mai vechi dintre pachetele de tarot (Visconti Sforza, aproximativ 1450), Faetonul e condus de o domniţă bălaie, bogat îmbrăcată, așezată în semiprofil. Ea strunește doi cai albi, lunecând de la stânga la dreapta. Pe urmă, conducătorul carului devine însuși zeul Marte. În pachetul Mantegna (aproximativ 1465), acesta poartă o armură greoaie și stă cu faţa spre privitor, gata să l strivească. Sabia și o ţine într o poziţie de salut. Caii au dispărut din imagine, faetonul seamănă cu un tron pe două roţi, iar la picioarele lui Marte șade un câine docil. Reprezentările moderne nu intervin asupra posturii marţiale a personajului, dar își permit să interpreteze fantezist atelajul. Drept exemplu putem lua desenul Pamelei Colman Smith (setul Rider Waite, 1910), care arată cum carul lui Marte e tras de doi sfincși, unul alb și altul negru. E o indicaţie despre originile egiptene ale tarotului. Zeul războinic se înfăţișează ca o splendidă făptură blondă, cu trup și echipament de legionar roman, un fel de Robert Plant cu stea în frunte și semiluni pe umeri, așezat el însuși sub un baldachin de stele. În perioada celui de al Doilea Război Mondial, desenele de pe cărţile de tarot tind să se modifice din nou. Într adevăr, Aleister Crowley și Lady Frieda Harris elaborează între 1938 și 1943 alte reprezentări, probabil inspirate din seturile anterioare. Reluând legătura cu tarotul din Renaștere, de pildă, Crowley propune o imagine asexuată sau hermafrodită a conducătorului de car. Ca atare, ascuns într o și mai rigidă armură de aur, zeul nu și arată chipul de sub vizieră: pe coiful său stă înscris semnul Racului, în braţe ţine un scut cu miez de foc, la faeton sunt înhămate patru animale înaripate, cu aer heraldic, pentru ca în spatele vizierei să lucească o putem ghici acum ochii astrali ai unei femei. Te voi flata cu nerușinare, spunându ţi că, indiferent de sexul său, figura centrală a celei de a șaptea arcane majore semnifică o mare capacitate de a stăpâni elementele opuse și de a le garanta necontaminarea reciprocă. Deși perfect controlate, pornirile intime ale posesorului acestui arhetip vor rămâne mereu în starea lor genuină, contradictorie. Dacă îl punem în legătură cu tradiţia antică, Marte, conducătorul carului, ar trebui să fie însăși chintesenţa masculinităţii: sete de război, voinţă acerbă, dorinţă neînfrânată, personificată în galopul cailor. Dar oare așa să fii tu cu adevărat? Totuși, contemplând mai multe versiuni ale acestei cărţi de tarot, îmi dau seama că pe a șaptea arcană majoră șade de fapt un ins îngrijorat de viteza existenţei sale. Nu el este personajul principal, ci carul însuși, care îl poartă în luptă, departe de liniștea și civilizaţia traiului în cetatea zeilor. Nu i deloc întâmplătoare deci asocierea cu semnul Racului, care, zic toate tratatele, semnifică legătura indelebilă cu memoria lumii. De altfel, Macrobius, vestitul autor al Saturnaliilor, pretindea că sufletul coboară prin constelaţia Cancerului și că, sorbind cupa uitării, se va putea înălţa înapoi abia când va ajunge sub semnul Capricornului. Arhetipul tău nu spune așadar o poveste despre cruzimea lui Marte, ci despre cea a Mnemosinei: aceea de a împinge carul acestui luptător spre reflexele înșelătoare ale gloriei. Cred că asta voiam să ţi spun, dragă Camelia, pomenind citatul despre cruzimea lunii aprilie: că, în ciuda aspectului său învăluitor, există o cruzime a memoriei, relevată în implacabila mecanică a dorinţelor de început. Însă înţelegerea asta poate apărea numai odată cu luna aprilie. Mai încolo, în mai, se aplică rima barbiliană, iar faldurile Mnemosinei se vor rearanja din nou după armonia lui cir li lai, cir li lai. nr

18 18 ANALIZĂ Democratic blues Note inutile Protestul olandez Protestele tinerilor, ajutoarele, munca şi eco orgasmul Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu Începutul lunii aprilie a fost unul nefast pentru procesul de integrare europeană: electoratul olandez a respins acordul de asociere UE Ucraina, în cadrul unui referendum consultativ pe care Guvernul de la Haga a promis să l respecte. Ratificarea acordului este astfel blocată, cel puţin pentru moment, iar diplomaţia de la Bruxelles se găsește în faţa unei provocări inedite, aceea de a menţine credibilitatea sistemului de recompense și sancţiuni în relaţia cu cele trei state interesate de adâncirea Parteneriatului Estic. Franţa, martie Peste 50 de licee blocate în regiunea pariziană, accesul la universităţi (Nanterre, Bordeaux, Grenoble, Lyon ) interzis de manifestanţi, mai multe amfiteatre vandalizate (la Universitatea din Bordeaux și la cea din Grenoble), grevă în transporturi (metrou și tren), nici un ziar imprimat din cauza grevelor tipografiilor, peste 600 de kilometri de trafic încărcat în toată Franţa, sute de manifestanţi blochează Parisul și mai multe orașe importante Toate astea se întâmplă ca urmare a unei legi ce preconizează o foarte timidă reformă a dreptului muncii, într o ţară ce bate recorduri privind șomajul. Într o democraţie, referendumul este un instrument periculos: elitele politice întreabă ceva, iar alegătorii răspund ce vor ei. Și, desigur, dacă vor. În cazul referendumului din 6 aprilie, prezenţa la urne nu a atins o treime, ceea ce face ca verdictul (peste 60% dintre votanţi au spus nu ) să devină mai puţin impresionant. Dar avem de a face cu un verdict. Nu voi insista asupra relatărilor despre modul în care Rusia sprijină grupările eurosceptice sau euro ostile din vestul continentului. În Olanda, formaţiunea lui Geert Wilders, Partidul pentru Libertate, se bucură în mod clar de simpatia Kremlinului. Cu sau fără influenţe ruse însă, constatăm că aproape o treime din electorat a dorit să se exprime. Ar fi o eroare ca liderii de la Bruxelles să ignore acest semnal. Foarte probabil, mulţi dintre cei care s au prezentat la urne au dorit să și exprime nemulţumirea faţă de situaţia de ansamblu. De exemplu, fiecare cetăţean olandez a contribuit (indirect) cu o sumă de bani la salvarea economiilor de la periferia zonei euro. Nu a fost întrebat de guvern dacă dorește sau nu să participe. Apoi, același cetăţean se vede confruntat cu posibilitatea ca ţara sa să primească noi contingente de imigranţi, în baza reglementărilor ce impun cote obligatorii. Din nou, nu a fost întrebat dacă acceptă sau nu situaţia. Ar putea exista și alte motive de nemulţumire faţă de UE, dar probabil că decisive au fost cele două crize amintite mai sus. În fine, așa cum se întâmplă mereu, un referendum este o bună ocazie pentru a protesta la adresa guvernului și a politicii sale, independent de problematica Uniunii Europene. Se pune întrebarea dacă electoratul olandez cunoaște conţinutul acordului și s a pronunţat în cunoștinţă de cauză. Probabil că răspunsul corect ar fi cel negativ: dincolo de faptul că documentele vizate totalizează peste de pagini, nu trebuie uitat că există diverse interpretări ale acestui conţinut. Despre semnificaţia Parteneriatului Estic și a documentelor de cooperare bilaterală se discută de multă vreme în sfera academică. Nu se poate oferi o perspectivă simplă și clară, așa cum e bine să existe atunci când cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin da sau nu. Premierul Mark Rutte își asigura compatrioţii că e vorba despre un simplu acord comercial, fără nici o legătură cu o eventuală extindere a UE. În sens strict, avea perfectă dreptate: un nou val de extindere spre Est nu este posibil acum. Din păcate însă, domnul Rutte nu avea cum să fie convingător: clișeele sunt mult mai eficiente într o campanie desfășurată pe un fond de o accentuată ignoranţă. Întrebarea mai interesantă este însă alta: a fost premierul olandez sincer cu propriul electorat? Se știe că între Parteneriatul Estic și politica de extindere există conexiuni semnificative. Nimeni nu îi poate condamna, de exemplu, pe liderii de la Chișinău sau Kiev dacă se exprimă în acest mod, mai ales că cetăţenii acestor state nu par dispuși să accepte sacrificii de dragul unui statut de asociat la UE. Și există destule voci din interiorul UE care pledează pentru luarea în serios a unuia dintre marile angajamente asumate de Uniune, acela de a rămâne deschisă pentru toate naţiunile europene atașate de valorile democraţiei și statului de drept. Pe fondul crizelor care afectează astăzi Uniunea și de care nu Ucraina sau Republica Moldova sunt vinovate, adâncirea și extinderea sunt concepte despre care e bine să se vorbească mai rar. Deo camdată, există ţări în care cetăţenii nu mai par dispuși să asculte. Un acord de tipul celui respins de olandezi va putea să fie promovat, până la urmă, pe ușa din dos. Vor veni însă momente în care UE va avea nevoie de sprijinul explicit al cetăţenilor statelor membre, iar el nu poate fi obţinut decât printr un dialog sincer. Principalii adversari ai reformei sunt tinerii (liceeni sau studenţi!) ce nu au lucrat niciodată într o întreprindere și, de altfel, nici nu știu despre ce e vorba în respectiva lege și sindicatele de stânga (unde funcţionarii deţin monopolul), care nu reprezintă decât în jur de 4% din populaţia activă! Manifestanţii au blocat centrele mai multor orașe. La Paris, s au adunat în Place de la République, pe care au transformat o în câmp de bătaie: magazine sparte, braserii distruse, bănci vandalizate Bineînţeles, în pauze se bea bine și se fumează puţină iarbă, pentru că bateriile trebuie încărcate. După astfel de proteste atât de justificate, Guvernul francez nu numai că nu a cerut să fie eliberată piaţa, dar a cedat străzii. Luni, 11 aprilie, premierul Valls a anunţat o serie de măsuri în favoarea lor: 500 de milioane de euro deblocaţi imediat pentru a veni în ajutorul tineretului. Printre altele, se prelungește durata burselor și se măresc alocaţiile minime pentru tineri. Două decizii pot avea însă urmări grave. Prima se numește ARPE și e un fel de ajutor acordat tinerilor ce caută prima slujbă (!). Pe lângă grotescul situaţiei primești ajutor ca să cauţi o slujbă?!, s a descoperit că această măsură a fost deja luată la începutul anilor 90 și abandonată repede, din cauza rezultatelor catastrofale. Al doilea anunţ foarte îngrijorător făcut de Guvernul socialist privește taxarea contractelor de muncă pe o perioadă determinată pentru a se înlesni angajarea tinerilor cu contracte pe o perioadă nedeterminată. E una dintre cele mai teribile măsuri pentru șefii de întreprinderi, ce preferă, bineînţeles, să i angajeze pe tineri mai întâi cu contracte pentru perioade determinate. Consecinţele acestei decizii sunt foarte simplu de ghicit: patronii vor prefera să nu angajeze deloc în aceste condiţii, iar șomajul în rândul tinerilor va crește și mai mult. În Franţa, această rată a șomajului atinge 24%, fiind de patru ori mai ridicată decât în Germania! Când eram de vârsta celor care protestează astăzi împotriva unei timide reforme a muncii pe care, de altfel, nici nu o înţeleg, nici nu îmi trecea prin cap să cer drepturi sau ajutoare. Scopul era terminarea studiilor și reușita pe plan profesional. Oricum, la 20 de ani, e bine să schimbi cât mai multe posturi, pentru a căpăta experienţă, și e chiar indicat să lucrezi pe unde poţi. Așa a fost în cazul meu și nu regret. Dimpotrivă. Am povestit această experienţă la un colocviu despre protestele tinerilor la care participau mai multe organizaţii. Mi am dat seama foarte repede ce teribile ravagii a făcut politica socialistă (și nu numai) de subvenţii și ajutorare a tinerilor. Ei s au obișnuit să aibă doar drepturi și au uitat complet de obligaţii. Statul e o sursă inepuizabilă de ajutoare acordate pe spinarea contribuabilului. Un exemplu dintre multe altele: la colocviul respectiv participa o jună de vreo 20 de ani, a cărei asociaţii milita în favoarea eco orgasmului (sic!). Bineînţeles, orgasmul ecologic e pe bani publici! Terorismul, statul providenţă şi islamul tolerant Belgia, Danemarca, Suedia și Franţa sunt ţările din care pleacă cei mai mulţi candidaţi la Jihad (în Siria, Libia, Irak ). Belgia e fruntașă, cu 39,4 voluntari la un milion de locuitori. Urmează Danemarca (26,7 voluntari), Suedia (18,8) și Franţa (18,3). Sociologii și specialiștii în terorism ar putea să remarce că acestea sunt și ţările cu cea mai mică rată de inegalităţi, și cele care acordă cele mai importante ajutoare sociale. De altfel, în Molenbeek, fieful terorismului european, 11% din populaţie beneficiază de cel puţin un ajutor social. Statele Unite și Marea Britanie sunt ţările din care pleacă cei mai puţini candidaţi la Jihad. Statul providenţă a devenit o uzină de teroriști islamiști În islamul tolerant, un kamikaze explodează (pe 27 martie) într un parc de joacă pentru copii din Lahore (Pakistan), ucigând 74 de persoane, dintre care 29 de copii. aprilie 2016

19 LABIRINT 19 Stelian Dumistrăcel Un catalizator: haideţi! Martori ai derivei Evident, n a fost vorba despre o inovaţie TV; discursul public sau poetic s a confruntat, în diferite epoci, cu dinamismul tumultuos al îndemnului la o responsabilă sau utilă implicare. Să ne amintim, mai întâi, doar de mobilizarea socială din Marșul revoluţionar (de la 1847) al lui Ion Catina: Haideţi fraţi într o unire,/ Ţara noastră e n pieire:/ Aste ziduri și palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Haideţi a le dărâma!. Apelul, sub semnul interesului comun, se regăsește și într o Doină voinicească publicată de Alecsandri: Frunză verde clocotici,/ Haideţi, frate, de pe aici,/ Că nu i bine la potici;/ Frunza n codru s a rărit,/ Satele s au înmulţit,/ Potirele s au pornit!. Iar actualitatea găsește în aceeași formulă intenţia de situare a emiţătorului într o structură posibil consensuală; câteva apeluri contemporane semnificative: Haideţi să salvăm casa lui George Enescu din Mihăileni! ; Haideţi să ajutăm un copil să trăiască (cotidianul.ro); Iuliu Maniu ne a lăsat o ţară, haideţi să i dăm înapoi măcar casa! (ziaruldeiasi.ro). Îi este dat apoi Cândva, observam că interjecţia haideţi! cotropise discursul profesioniștilor televiziunilor, având funcţia de relansare a temei: pentru a și face jocul, moderatorul emisiunii simţea nevoia să l întrerupă pe invitat, un (mai mult sau mai puţin) important personaj public sau politic (după canal!), ori pe oponentul acestuia (care și el putea să bată câmpii), dar așa ceva cu stop! nu se poate (nefiind la montaj). Așadar, pentru a fi decis fără emfază și totodată cordial fără familiaritate, se recurge la colacul lingvistic salvator: Haideţi să vedem ce părere are un telespectator!, Haideţi să dăm tribut publicităţii!, ceea ce, adesea, însemna și Haidem să revenim la subiect!. Automatismul respectiv, mai puţin frecvent astăzi, avea să fie ironic fructificat de Răzvan Exarhu, în combinaţia cu amplificare Haideţi să haidem!, titlu de rubrică de ziar sau de formate ale unor variate emisiuni, de antrenante causeries. Bisericii să se plaseze în centrul asocierii spre ajutorarea semenilor: Haideţi să i ajutăm și pe refugiaţi! (harvestmetanoia.ro). Bineînţeles, publicitatea, făţișă ori mascată, reproiectează cadrul solidarităţii de grup, recurgând la același mijloc, deturnat spre seducţia facilă: Haideţi cu mine în Mauritius, 9 zile, la sfârșit de noiembrie 2016! (razvanpascu.ro). Fără a fi recurs la monitorizări și statistici, observăm că moderatorii emisiunilor TV au cam abandonat această formulă de antrenare a interlocutorilor. Poate și din cauză că, pragmatic, i au simţit superficialitatea în materie de relaţionare, mai ales în raport cu perspectiva socială a discursului din registrul cu adevărat public, ce are în vedere spaţii și determinisme incomparabil semnificative, cum sunt și unele dintre cele citate anterior, dar în special când este vorba despre zona politicului. Iată, de exemplu, traducerea unui apel al disidentului anticomunist rus Vladimir Bukovski, lansat la o întrunire de la Brașov a Rezistenţei Anticomuniste : Haideţi să terminăm cu comunismul! (cf. mytex.ro). Deosebit de pregnantă este funcţia de catalizator la care ne am referit în ceea ce privește cadrul și anvergura mesajului transmis, dacă avem în vedere discursul electoral de actualitate. Faţă de ipostaza interpersonală a enunţului cuprinzând forma de singular Hai la vot! (cu variaţii cum sunt Nu sta acasă! Hai la vot! sau, după cum se afirmă într o materializare cu mijloace specifice romilor din R. Moldova, Hop Hop! Hai la vot! timpul.md), ca să nu mai vorbim de glisarea spre derizoriu ( Hai la vot și la chef ), pluralul conferă exprimării dimensiunea destinului comun. Firește, nu urmărim să i credităm pe emitenţi ori să validăm în vreun fel puncte de vedere; sondăm doar perspec tiva construirii mesajului în raport cu intenţiile, atunci când cităm chemări sau argumentări cum sunt Domnule M.M., haideţi să încercăm ce n am reușit atunci (nasul.tv) sau Dacă cei din [partidul X] ţin cu dinadinsul să votăm cu F., haideţi să le stricăm jocul și să votăm cu N.D.! (biziday.ro). Ciudat destin al unui împrumut românesc din limba turcă! Interjecţie devenită verb cu forme de imperativ, ce exprimă voinţa de acţiune, îndemnul, turcescul hajde are reflexe în diferite limbi din Balcanii fostei dominaţii otomane, printre care bulgara (hajdite) ori sârba (hajdemo). La origine, va fi fost una dintre vocabulele curente de impunere a voinţei cuceritorilor faţă de cei supuși, de dinamizare, preluată în aceleași sfere ale reacţiei comportamentale a acestora. Faţă de numeroase cazuri în care împrumuturile turcești s au perimat ori s au depreciat semantic sub spectrul neîncrederii, al inaderenţei (marafet, etimologic talent, știinţă, calitate, a ajuns să însemne moft, fasoleală ; tertip, de la ordine, plan devine șiretlic, viclenie etc.), haide nu numai că a păstrat sensul de bază al etimonului, ci a dezvoltat plenar fineţuri semantico stilistice de nuanţare privind variate ipostaze ale poziţionării interlocutorilor: nerăbdarea, surpriza, chiar dezaprobarea. Psih(o)analiza subiectivă Dragostea şi avatarurile ei A circulat acum câtva timp în mass media o știre prin care se spunea că Organizaţia Mondială a Sănătăţii ar fi inclus dragostea printre tulburările mintale, în rând cu adicţiile sau tulburările compulsiv obsesive. Nu se oferă citări sau referinţe concludente, ci doar speculaţii în privinţa unor studii ale cercetătorilor mexicani. Or, noi se știe! ne raportăm cel mai frecvent la cercetătorii britanici. Lavinia Maria Pruteanu Poate că autorul știrii s a lăsat influenţat de lecturi precum Femei al lui Charles Bukowski, Dragostea durează trei ani al lui Frédéric Beigbeder sau Luni de fiere al lui Pascal Bruckner ori urmărind un episod din Californication. Lecturi, de altfel, minunate, uneori incomode, pe care eu însămi le am devorat frenetic, dar pe care încerc să le înţeleg în cheia potrivită. Nici nu e greu de lansat cu succes garantat, desigur astfel de idei în aceste vremuri marcate de criza în cuplu. Chiar termenul monogamie și a schimbat înţelesul de a lungul timpului. Cândva, însemna o singură relaţie romantică/de căsătorie între doi parteneri pe parcursul întregii vieţi. Acum înseamnă o oarecare fidelitate între cei doi parteneri, măcar sub aspect formal, într una dintre cele nșpe relaţii pe care le poate avea un individ în viaţa sa. Oricum rafinăm conceptul, identificăm: fidelitate vs adulter sexual, fidelitate vs adulter emoţional etc. Biochimiștii simplifică un sentiment complex, superior, propriu doar individului uman, reducându l la existenţa unei substanţe chimice: serotonina, responsabilă cu fericirea. O fi chiar atât de simplu? Eu mi aș procura câteva borcănele pe care promit să le îngurgitez cu precizie nemţească, dacă așa mi se garantează fericirea, care e direct proporţională cu absenţa sau prezenţa acestei substanţe în organism! Am niște rezerve totuși! Dragostea romantică pentru că la ea mă refer aici, nu și la dragostea parentală, filială, pentru Divinitate etc. se află în strânsă legătură cu sexualitatea. În Zoomenirea, Desmond Morris identifică zece tipuri de activitate sexuală, în funcţie de factorul motivant: sexul pentru procreare, sexul pentru formarea perechii (contribuie la descoperirea compatibilităţii partenerilor pentru formarea familiei), sexul pentru menţinerea perechii, sexul fiziologic (determinat de nevoile fiziologice), sexul explorator (nevoia de noutate a fiinţei), sexul de plăcere, sexul ocupaţional (căutarea unei excitaţii intense în momente de plictiseală), sexul calmant (pentru detensionarea în situaţii stresante), sexul comercial (folosirea sexualităţii ca pe o afacere) și sexul de statut (ca formă de putere și dominaţie). Psihiatrii se ocupă de parafilii, adică tulburări ale comportamentului sexual/deviaţii sexuale. Astfel, în această categorie se găsesc: exhibiţionismul, fetișismul, frotteurismul/frotajul (obţinerea plăcerii sexuale prin frecarea organelor genitale de o altă persoană care nu este de acord, de obicei, în public, în aglomeraţie), pedofilia, masochismul sexual, sadismul sexual, fetișismul transvestic (al transsexualilor), voyeurismul, troilismul (sexul în trei sau în grup). În general, aceste parafilii sunt expresia imaturităţii afective și conduc cel mai adesea la degradarea relaţiei, la umilirea și suferinţa partenerului. Psihologii propun și ei diverse teorii. Zick Rubin compune dragostea romantică din trei elemente: atașament, grijă și intimitate. Elaine Hatfield o împarte în dragoste compasională (bazată pe respect reciproc, atașament, afecţiune și încredere) și dragoste pasională (bazată pe emoţii intense, atracţie sexuală, dorinţă și afecţiune). Există posibilitatea transformării dragostei pasionale în cea compasională în anumite condiţii. În Culorile dragostei, John R. Lee identifică trei tipuri/culori primare și trei secundare. Cele primare sunt Eros (iubirea unei persoane ideale), Ludos (dragostea ca joc) și Storge (dragostea ca prietenie), iar cele secundare, Mania (Eros + Ludos dragostea obsesivă), Pragma (Ludos + Storge dragostea realistă și practică) și Agape (Eros + Storge dragostea lipsită de egoism). Robert Sternberg propune o formă grafică a dragostei, triunghiul, ce are drept componente (laturi) intimitatea, pasiunea și angajamentul. În mod evident, relaţiile construite pe două laturi sunt mai durabile, iar cele construite pe toate cele trei reprezintă dragostea perfectă (din păcate, foarte rar întâlnită). N am epuizat nici pe departe toate teoriile și abordările, pentru că dragostea nu e deloc simplă de înţeles și mai cu seamă de trăit! Dar măcar ne putem explica unele eșecuri! nr

20 20 VITRALIU Cotidianul comunist Căderea în dizgraţie Cariera cinematografică a Licăi Gheorghiu a fost de scurtă durată. Exceptând două filme care au rămas în istoria filmului românesc prin străduinţa regizorilor Mircea Drăgan și Lucian Bratu, Lupeni 29 (1962), respectiv Tudor (1963), Lica Gheorghiu și a jucat rolul vieţii dincolo de platourile de filmare. Căsătorită iniţial cu Marcel Popescu, care a deţinut pentru câţiva ani portofoliul Ministerului Comerţului, a divorţat de acesta în urma pasiunii mistuitoare pe care a făcut o pentru medicul Gheorghe Plăcinţeanu. Intervenţia lui Gheorghiu Dej, prin braţul invizibil al Securităţii, a pus capăt nu numai poveștii de dragoste, ci și vieţii lui Plăcinţeanu, care a fost condamnat în 1959, după un simulacru de proces, pentru complicitate la speculă, fiind trimis să și ispășească pedeapsa la închisoarea Râmnicu Sărat, unde avea să se stingă doi ani mai târziu. Viaţa și a continuat cursul, iar Lica Gheorghiu s a recăsătorit cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii Steagul Roșu din Brașov. Cariera sa artistică intrase în declin, iar moartea lui Gheorghiu Dej (în martie 1965) i a accelerat La sfârșitul anilor 50, o nouă stea începea să se afirme în cinematografia românească. Lica Gheorghiu, fiica preferată a lui Gheorghiu Dej, visa să devină o mare actriţă. Aspiraţiile sale nu erau singulare în epocă. Mitzura Arghezi fusese la rându i frământată de ambiţia de a se impune în lumea celei de a șaptea arte. Cele două aveau în comun lipsa de talent și prestigiul părinţilor, care înduplecau regizorii să le ofere rolurile mult râvnite. alunecarea într un con de umbră. Prezenţa lui Ceaușescu în fruntea partidului s a dovedit a nu fi de bun augur pentru Lica Gheorghiu. Mai mult, un control medical scosese la iveală faptul că se îmbolnăvise de cancer. Începea o lungă perioadă de suferinţă, dar și de umilinţă, încercând să l sensibilizeze pe Ceaușescu să i înlesnească plecarea în străinătate pentru tratarea bolii. În mai 1972, îi solicita acestuia o audienţă, invocând probleme vitale, strict personale, care nu pot fi discutate cu altcineva. Lica încercase în mai multe rânduri să obţină o întrevedere cu liderul partidului. La șapte ani de la dispariţia lui Gheorghiu Dej, îi era greu să înţeleagă motivele refuzului lui Ceaușescu de a o asculta: Mă văd silită să pun următoarea întrebare: dacă celui care a suferit ani de temniţă grea pe timpul burgheziei alături de tatăl meu, împărtășind și realizând aceleași idei, nu mă poate primi după șapte ani, atunci cui să mă adresez?. Fără să detalieze motivele care o sileau să insiste, Lica Gheorghiu a încercat să l convingă pe Ceaușescu să i acorde câteva minute: Vă adresez această cerere plină de emoţie și disperare cu rugămintea să reflectaţi și să mă înţelegeţi că nu am la cine mă adresa în problemele mele strict personale în afară de dumneavoastră. Era începutul unui șir de scrisori la care Ceaușescu a rămas surd. Starea ei de sănătate a continuat să se înrăutăţească, iar la 7 noiembrie 1973 solicita din nou permisiunea de a pleca în străinătate la tratament. Între timp, partidul îi tăiase și alocaţia lunară de care beneficiase după moartea lui Gheorghiu Dej. Din cuprinsul scrisorii reieșea că Ceaușescu o primise în audienţă la începutul anului, dar, în ciuda asigurărilor primite, situaţia sa nu se îmbunătăţise. Lica Gheorghiu punea tăcerea apăsătoare a secretarului general pe seama zvonurilor răuvoitoare care circulau în anumite cercuri ale puterii și care o discreditaseră pe nedrept: Iată de ce, cunoscându i pe tovarășii de luptă ai tatălui meu, printre care v aţi numărat timp de peste 20 de ani, nu pot înţelege cum aceiași oameni nu găsesc astăzi, într un moment de cumpănă al vieţii mele, capacitatea de a mă sprijini și mă întreb cum ar fi procedat Gheorghe Gheorghiu Dej într o situaţie asemănătoare. După încă un an, situaţia era neschimbată. Pe lângă suferinţele fizice cauzate de stadiul avansat al bolii, Lica invoca Mioara Anton și suferinţa morală, provocată de indiferenţa conducerii partidului: Este o suferinţă morală pentru mine să constat că omul care a trăit atâta vreme alături de tatăl meu, același om care cu ani în urmă a fost unul dintre cei care mi au dat recomandarea de a deveni membră a partidului, nu și găsește acum timpul necesar, printre multiplele sale preocupări, neputând, din funcţiile de răspundere ce i au fost încredinţate, spre a rezolva o dată pentru totdeauna situaţia familiei fostului său tovarăș de luptă și de idei. Secretarul general a rămas impasibil la toate apelurile venite din partea familiei Gheorghiu, iar Lica avea să se stingă în martie Potrivit unei scrisori difuzate la Radio Europa Liberă, funeraliile Licăi Gheorghiu au atras foarte mulţi oameni, prezenţa lor fiind interpretată ca un mesaj pe care Gheorghiu Dej l a transmis succesorului său dincolo de mausoleu. Ca gest de recunoaștere socială sau de mulţumire, buchetele standard au ajuns și ele să grăiască destul de puţin, deși preţul sau magazinele scumpe par că recuperează ceva din mesaj. O prietenă mi a spus odată, căutând un buchet pentru o zi de naștere: Garoafele arată ca niște neveste de colonei!. Le am văzut imediat și m a umplut râsul: da, ţepene, cu părul disciplinat de permanent și fixativ. Adaptând la epoca actuală, probabil că unele crizanteme colorate cu cerneală albastră sau verde arată ca niște neveste de becalizi teleportaţi social de consumerismul greţos. Dar mă opresc aici cu deconstrucţia simbolurilor florale. Am să scriu despre flori care au avut și au pentru mine un sens special. Atunci când le văd, ele au puterea de a mă arunca imediat în cutia mea cu amintiri. Un ghiocel, o zambilă, un crin. Cum spuneam, sună atât de banal Iar ai adus doar trei ghiocei în casă?! Or să moară puii n ouă! Știi foarte bine că mai bine nu i aduci deloc, decât să aduci așa de puţini! spunea bunica. Mă întristam. Știam că nu mai era nimic de făcut, că gestul meu idiot de a pune câţiva ghiocei într un păhărel de ţuică în mijlocul mesei va omorî puii în ouăle de sub cloșcă. Pentru bunica, lumea era pătrunsă Teodora Manea Trei flori Când m am apucat serios de poezie, am aflat că unele cuvinte au fost atât de folosite, încât arată ca niște tricouri lingvistice lăbărţate, golite de orice putere sugestivă, de orice forţă de a crea imagini. Lumea a scris atâtea cântecele despre floricele, dragoste, păsărele, inimioare, încât au ajuns banale și decolorate. Desigur, punerea lor în contexte inedite mai poate salva ceva, cum ar fi florile de mucegai. Dar, în genere, aș evita să scriu despre flori, pentru a nu cădea în banalitate sau convenţionalitate. și ţesută din legături magice, iar magic nu însemna aproape niciodată ceva frumos. Cel mai adesea, erau reguli care, odată încălcate, produceau dezastre. În adolescenţă, le am privit pentru o vreme pe toate ca pe niște superstiţii enervante. Nu se coase vinerea! Pune sare pe laptele care a dat în foc, altfel se îmbolnăvește vaca! Nu te uita în oglindă când mănânci, pentru că îţi mănânci minţile! Apoi am înţeles că felul ei de a genera sensuri și semnificaţii nu este mai puţin îndreptăţit decât oricare alte încercări de a explica lumea. Mai târziu, ghioceii au devenit un simbol al mâinilor îngheţate, al sărăciei care aducea copiii zgribuliţi să vândă ghiocei și albăstrele pe lângă universitate. Am încercat să plantez ghiocei în grădină, dar pământul englez, aerul, marea sau ploile, ceva nu le a plăcut. Și, cum aici nu este zăpadă, existenţa lor simbolică a devenit și ea fragilă: e greu de spus când este timpul lor, în diluarea cultural geografică ce șterge limita frigului și a iernii, cojoacele Dochiei, înnoirea anului sau mărţișorul. În locul lor, în martie, aici înfloresc zambilele și narcisele galbene. Unchiul Titi venea de la servici, se schimba și mergea să ude zambilele. Grădina se umplea de florile mov albăstrui, iar parfumul lor ne făcea să stăm seara pe terasă tăcuţi și să le mirosim. Își punea mereu în cameră câteva căni cu zambile, iar ele îi făcea încăperea cea mai frumoasă din casa veche. Îmi plăcea să mă uit la fotografiile vechi, cu el în corul CFR ului, cu echipa locală de fotbal, cu fraţii lui în școala primară. Avea sticluţe colorate cu ulei de păr și îi plăcea să croiască haine în timpul liber. Nu se căsătorise niciodată. Explicaţia bunicii era că, la naștere, moașa îi răsucise piciorul și, șchiop fiind, nu l a luat nimeni de bărbat. După ce a ieșit la pensie, unchiul Titi a paralizat. A zăcut în camera lui timp de 15 ani. Chiar dacă primăvara îi aduceam mereu căni cu zambile, camera lui a fost un spaţiu al chinului, bolii și descompunerii. De fiecare dată când le văd, ele mă aduc cu gândul înapoi, cu el de mână, mergând la pescuit, la frizer sau la Constanţa, ca să o vedem pe mama. Sau la serile când ne citea din cartea galbenă și groasă cu Povești, povestiri și amintiri de Ion Creangă. Preferata noastră era Ivan Turbincă. Nu am reușit să îmblânzim moartea, care s a strecurat mai departe printre flori, mâncându le pe cele mai fragede. Sorin a murit în iunie. Era în clasa întâi. Eu eram într a treia și lumea uitase de mine la înmormântare. Am plâns până când nu am mai putut deschide ochii. Cineva m a găsit și a spus: Ia copilul ăsta de aici, că nu se mai oprește din plâns!. Dar cum aș fi putut să mă opresc? Era singurul meu verișor, iar cu câteva săptămâni înainte ne jucaserăm sub același cireș. Sicriul lui mic stătea la umbra cireșului, iar boabele dulci se legănau deasupra, inutile. Se copseseră prea târziu pentru el. Buzele lui erau vinete, neclintite, iar genele lungi și delicat întoarse aruncau umbre pe faţa de aceeași culoare alb gălbuie, cerată, ca a cireșelor. Au venit copiii din clasa lui și toţi ceilalţi din sat. Era vremea crinilor albi, iar ei aveau în mâini florile lungi Triade existenţiale și minunate. Le au pus timid în dric lângă sicriu, iar moartea mirosea a flori și a cireșe albe. Nu puteam să înţeleg cum poate muri cineva așa de devreme. Totul era absurd. Murise în salvare, în drum spre spital, în braţele mamei lui. Nu mi puteam imagina că mătușii și unchiului meu li se vor usca vreodată ochii, cum ne vor privi crescând și mergând la școli. Mătușa era învăţătoare la școala din sat. Cum va mai putea întâlni copii de opt ani, pe care să i înveţe și să i iubească? Știam că viaţa se oprise pentru ei, iar singurul lor copil, pierdut în marea de crini albi, nu va lăsa nimic din ei neîntors, nerăsucit, nesfărâmat. De atunci, urăsc crinii. Pentru mine, ei miros a sfârșit, a moarte. Când îi văd, îmi amintesc mereu de frica de a ţi pierde copilul, de moartea care mănâncă mlădiţele verzi. Florile ar trebui să aducă bucurie, să pună culoare pe mese, să decoreze spaţii, rochii sau cosiţe. Cel mai adesea, reușesc să facă asta, dar semnificaţiile lor sunt departe de a rămâne mereu pozitive. După câţiva ani, am observat că recreez în grădina mea englezească grădina bunicii: crai și crăiţe, mâna Maicii Domnului, coada mielului, regina nopţii, nalbe, liliac, zambile albastre și lalele pestriţe, bujori, floarea Paștelui. Am înţeles un lucru la fel de straniu: viaţa de adult este, în adâncimile ei, o încercare de a salva și recupera într un fel copilăria. aprilie 2016

21 EXCLUSIV 21 Cronica unei morţi anunţate, varianta Răzvan Voiculescu Adina Scutelnicu Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Copenhaga, unde a studiat Fotografie și Design, Răzvan Voiculescu este un personaj aparte în peisajul fotografiei românești. S a născut în București, dar imediat după terminarea liceului a plecat din ţară a fugit, după cum afirmă. A studiat în Danemarca și Statele Unite, iar în 1995 a decis să se întoarcă în România. Din 1998 a realizat mai multe scurtmetraje și nu mai puţin de 14 albume de fotografie dedicate aproape toate ţării natale, cel mai recent purtând titlul Dor de ROST. Imaginile acestui album, produsul a doi ani de muncă și umblătură, redau o lume care, paradoxal, deși arată cât se poate de vie, cu personaje pline de duh, măiestrie și pasiune, este în agonie. Este lumea muribundă a vechilor tradiţii și meșteșuguri multe deja cu nume de basm românesc, inclusă clișeistic, până la tocirea sensului, în adevărata lume a satelor. În spatele paradelor de vorbe alese și îngâmfări ocazionale, adevăratele valori românești mor. Generaţiile viitoare n or să mai știe decât din povești ce este o socăciţă sau un văsar, un ţest sau un joagăr. Regretabil este că, așa cum spune Răzvan Voiculescu, satul românesc moare urât, sufocat de prost gust și incultură. De indiferenţă, demagogie și ipocrizie. început să călătoresc pur și simplu scotocind după aceste personaje. Mi am dorit să le găsesc Am și le am numit «păstrători de rost», pe care mi i am imaginat ca fiind oameni care încă mai trăiesc în spiritul satului românesc tradiţional, cu anotimpurile, credinţa și ritmul zilelor de altădată (Răzvan Voiculescu). Artistul Răzvan Voiculescu s a născut și a crescut în Bucureștiul vechi, distrus de viziunea arhitecturală comunistă, pe strada Știrbei Vodă. A urmat Grădiniţa, Școala și Liceul German. Imediat după absolvire, a părăsit România din considerente politice. În studenţie, tatăl său a făcut câteva luni de închisoare pentru că, în 47, la abdicarea Regelui, a ieșit în stradă și a strigat: Nu se poate!. Bătut cu sălbăticie, fostul student și a învăţat fiul la ce să se aștepte din partea regimului și i a insuflat alte idei decât cele comuniste. Am fost crescut în ideea de a mă exprima liber, de a mi alege singur viaţa. Ce să alegi în anii 70 80? Să trăiești, cum anticipam noi, într o dinastie comunistă? Am ales să plec din ţară, mărturisește artistul. A terminat specializarea Fotografie și Design la Institutul de Arte Plastice din centrul cultural al regatului danez, apoi, la sfârșitul anilor 80, și a completat educaţia artistică la New York, unde s a specializat în Fotografie. La câţiva ani după ce regimul care l a alungat în bejenie ideologică a căzut, Răzvan Voiculescu s a întors acasă. A lăsat o Românie à la Escher și a găsit o Românie confuză, într o dinamică browniană. O Românie pe care a început s o vadă acum vreo 16 ani prin obiectivul aparatului. A fotografiat și a grupat în albume peisaje Dobrogea. Începutul lumii, România în fotografii (ne)convenţionale, Captive Dreams, oameni Ţinuta umilă a splendorii, Inner Lights, arhitectură Sibiu. De veghe prin Cetate, Iași. De vorbă cu timpul și încă găsește de spus povești vizuale despre ţara sa. După mii de fotografii, se autopercepe atât ca fotograf figurativ, prin scoaterea din context a personajului, a obiectului și prin folosirea unor subiecte reale pentru crearea unor lumi paralele, cât și conceptual, identificând ideea în realitatea imediată. Figurativul totuși este cel care ţi permite să plutești și să ţi imaginezi ceea ce inspiră. Fotograful nu este decât un pictor impresionist netalentat, ce are harul de a descoperi imagini din realitatea imediată și a le plasa prin modul de realizare într un context pe care îl alege. Sigur, această realizare este bine să fie susţinută și de o școală bună de fotografie, care să l ajute să își rafineze posibilitatea interpretărilor, susţine Răzvan Voiculescu. El crede că, pentru a fi artist, un fotograf trebuie să aibă exerciţiul permanent al încadrării, fără aparat, și al capacităţii realizării imaginii în două dimensiuni. Imaginea tridimensională este o capcană. Una dintre marile probleme ale imaginilor nereușite este că tridimensionalul conţine și starea de spirit, mirosul, senzaţia, sunetul și dinamica, pe care este greu să le «traduci» într un bidimensional de calitate. Lumea asta i cum o vezi La nime să nu te ncrezi În introducerea celui mai recent album al său, Dor de ROST, Răzvan Voiculescu zice așa: Se spune că, atunci când ne naștem, uităm tot ce era esenţial de știut. Și apoi ne ia o viaţă întreagă să le nvăţăm din nou. Imaginile din acest album, mai spune autorul, nu sunt decât o colecţie de căutări ale rostului românesc, rost pe care l a găsit la păstrători: Cunoscându i pe ei, am început să mă recunosc pe mine. Câteodată într o vorbă pe care mi au spus o, altădată într un gest, de multe ori chiar și ntr o tăcere. Și nu de puţine ori într un blid aburind. Păstrătorii de rost sunt acei puţini oameni care au supravieţuit, cu meșteșugurile, tradiţiile și modul lor de viaţă, în România mileniului al III lea. Sunt acei oameni care au sens în sintagma Românul este ospitalier sau Românul s a născut poet, expresii auzite și răs auzite, dar poate niciodată acceptate sau aprobate de unii dintre noi. Există, dar sunt puţini și emoţionant de bătrâni. Și par singuri. Lumea, așa cum au știut o ei, a dispărut. Cu greu își mai găsesc rostul într o lume nouă, în care nu mai este nevoie să te muncești să ţeși o perdea când poţi s o cumperi, când nu mai e nevoie de dogari, cu atâtea butoaie din plastic Oamenii noi par să nu mai aibă nevoie de ei, de coșărcile, morile, oalele sau concepţiile lor domoale despre viaţă. Nu mai interesează pe nimeni să înveţe să facă potcovărie sau acoperișuri din stuf. Meșteșugurile vechi mor înăbușite de noile deprinderi și tehnologii. Oamenii noi se leapădă de rosturile vechi înainte de a le învăţa pe cele actuale. La ţară, trăiesc în case stridente, eclectice, poartă căciuli de miel și blugi. Unii trăiesc în orașe și cresc găini pe sau între blocuri. Ospitalitatea și a pierdut sensul, iar în cartierele zgomotoase și înghesuite din zonele urbane poate stârni suspiciune. Cum să primești o plăcintă sau un măr de la un străin?! De Crăciun și de Paște, circulă tot felul de mesaje impersonale și reci. Mesele sunt de cele mai multe ori pline, dar sărbătorile și au pierdut misterul, legăturile cu spiritualitatea și credinţa. Copiii au uitat cum să se joace între ei. În toată zarva unei lumi care aleargă după bani, statut social și câte și mai câte, în chinurile adaptării, dacă ai răgazul să te oprești o vreme și să i cauţi, încă mai pot fi găsiţi. Răzvan Voiculescu i a găsit și i a adus printre noi și în Dor de ROST. Trăiesc într o lume ciudată, înconjuraţi de uneltele neobișnuite alte unor meșteșuguri bizare și vorbesc o limbă stranie, a unei filosofii necunoscute, pe care s ar putea să o recunoști dacă stai să i asculţi cu inima, și nu cu urechile. Sunt, cum le a zis Răzvan Voiculescu, păstrătorii de rost. nr

22 22 ESEU Dan Pavel Idei în agora Centrul lumii s a mutat în Asia Pacific Asia Pacific este zona cea mai dinamică din punct de vedere economic din lume, în vreme ce Europa și alte zone se zbat să treacă de efectele marii crize economice și financiare mondiale și să nu intre într o nouă megacriză. Prin contrast, în Asia Pacific sunt recorduri de investiţii, afaceri, creștere economică, creștere demografică. Marea bătălie pentru influenţă se duce acolo, între Statele Unite ale Americii și China, dar mai sunt câteva puteri regionale importante și cu ambiţii, precum și o serie de state cheie care au un cuvânt important de spus. De câţiva ani încoace, SUA încearcă să contracareze ascensiunea formidabilă a Chinei, care a depășit Japonia ca a doua putere economică a lumii și se pregătește să devină puterea economică numărul unu. În plan militar strategic, se dă o concurenţă acerbă în privinţa înarmării navale. Marile războaie din ultimele două secole au fost terestre, cu excepţia acelei etape din al Doilea Război Mondial când SUA se războiau cu Japonia în Pacific. Deși, la ora actuală, nu este război și sunt speranţe că nici nu va fi, marele rival Hărţile din ultimele două secole sunt eurocentrice, tributare vechii viziuni care punea Europa în centrul lumii. Aceasta chiar a fost centrul lumii, din moment ce aici au fost declanșate Primul și al Doilea Război Mondial. După prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic și dispariţia URSS, centrul lumii s a mutat treptat în Asia Pacific. Ca să înţelegem mai ușor acest lucru, ar trebui să lucrăm cu hărţi care au în mijlocul lor Oceanul Pacific. SUA se retrag treptat din Orientul Mijlociu și din Europa, în ciuda faptului că NATO continuă să existe, iar Rusia a dovedit în Ucraina că este o ameninţare de securitate comparabilă cu Uniunea Sovietică în zilele ei bune. din Pacific este acum China. În secolul XXI, există riscul ca marile războaie să fie navale. Spre deosebire de fixarea graniţelor terestre, consfinţite prin tratate, apele teritoriale și internaţionale nu sunt încă împărţite peste tot în lume și nici nu există încă înţelegeri internaţionale respectate de toţi actorii (riveranii). În perioada imediată de după Războiul Rece, China și a câștigat simpatia și a investit enorm în ţările din Pacific, în special în Asia de Sud Est și în zona Mării Chinei de Sud. Însă când a fost nevoie să treacă la tratate bilaterale, fiecare ţară în parte a constatat că negociatorii chinezi încercau tot felul de trucuri pentru a obţine cât mai mult din apele teritoriale controversate. Și cum nu era cine să le protejeze, statele respective s au întors de bunăvoie și nesilite de nimeni către, deocamdată, unica supraputere mondială, SUA. Soluţia găsită de americani a fost Trans Pacific Partnership (TPP). În urmă cu șapte ani, SUA au intrat în negocieri pentru crearea unei zone de liber schimb cu Australia, Brunei, Chile, Malaysia, Noua Zeelandă, Peru, Singapore și Vietnam (un vechi inamic! Povestea acestei apropieri din ultimele două decenii ar merita o atenţie separată). Nu degeaba americanii spun despre Barack Obama că este a Pacific man, pentru că, în afară de faptul că este născut în Hawaii și nu are o slăbiciune specială pentru Orientul Mijlociu și Europa, președintele al cărui mandat se apropie de sfârșit a vrut să ducă la bun sfârșit o construcţie diferită de NATO: în locul unei alianţe militar politice, o alianţă preponderent economică, cu un ușor iz strategic. Scopul era crearea unei zone de coprosperitate. Americanii au mărit miza când au invitat trei puteri economice să se alăture acestui proiect: Japonia, Canada și Mexic. Acordul TPP a fost semnat în februarie 2016 și va fi una dintre cele mai importante realizări politice internaţionale ale lui Obama. Culmea, iniţial, în US Congress a fost respins pachetul legislativ pregătitor pentru TPP. Cei care s au împotrivit viguros au fost democraţii. În Parlamentul american nu e ca la noi; când șeful de grup ridică mâna, toţi votează la fel, bob cu bob. O paranteză: marile proiecte energetice realizate de SUA împreună cu Canada pe exploatarea nisipurilor bituminoase, a zăcămintelor gazelor de șist și a petrolului de șist (prin metoda fracturării hidraulice) vor schimba clasamentele celor mai mari producători de energie din lume. Retragerea treptată a americanilor din Orientul Mijlociu și Europa, unde își vor menţine baze militare și aliaţi, ar trebui să dea de gândit mai mult politicienilor autohtoni. Politica arhitecturii Participăm? de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală ( ), funcţională ( ), prospectivă ( ), democratică, asigurând participarea populaţiei și a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor (extras din Legea Urbanismului). O frază dintr o lege europeană care își propune să asigure o dezvoltare durabilă, prin care cetăţenii nu își exprimă doar acordul sau dezacordul Activitatea faţă de un proiect, ci îl influenţează, impunându și măcar parţial propriile dorinţe asupra acestuia. Din păcate, este singura frază în care apare cuvântul participare în practica urbană din România. Dragoş Dascălu Atunci când vine vorba despre planurile urbanistice generale, zonale sau de detaliu, cele care modifică (uneori radical) mediul în care trăim, procedura legală nu vorbește despre participare, ci despre consultare. Iar aceasta produce efecte doar dacă deţinătorii puterii doresc acest lucru. În cazul consultării, individul este auzit, are dreptul de a vorbi, dar nu are nici o siguranţă că părerea acestuia va fi luată în calcul și că statu quo ul va fi schimbat. Când deţinătorii puterii restricţionează ideile locuitorilor doar la acest nivel, participarea rămâne doar ca un ritual de aranjare a vitrinei ( ). Ceea ce reușesc cetăţenii în această activitate este că pot spune că au participat. Și ceea ce reușesc deţinătorii puterii este proba că au făcut demersuri pentru implicarea cetăţenilor, ne spune Sherry Arnstein, una dintre figurile centrale ale studiului participării în mediul urban în anii În practică, lucrurile stau însă mult mai rău. Deţinătorii puterii controlează uneltele de consultare, mediul acesteia și chiar spaţiul în care se produce. Cetăţeanul este forţat să joace pe terenul celuilalt. Există cazuri în care procedura nu se organizează sau se face în așa fel încât publicul să nu afle despre ea. Scrisorile care anunţă vecinii despre procedura de consultare ajung târziu. Uneori, după ce s a încheiat procedura de consultare. Pe holul Primăriei sunt expuse planșe în locuri greu accesibile. Mai mult, sunt expuse planuri și memorii elaborate de experţi într un limbaj de specialitate, făcându le foarte greu accesibile celor din afara profesiei. Iar atunci când cetăţenii ajung în dezbaterea publică a proiectului în cadrul Consiliului Local sau al Comisiilor de amenajare a teritoriului (dacă acestea există), se încearcă o formă de manipulare sau de terapie cu aceștia. Adică sunt convinși de către specialiști că soluţia prezentată e cea mai bună pentru ei. Participarea cetăţenilor nu duce la orașe perfecte. Procedurile aplicate în alte părţi pot fi criticate sau contestate. La noi însă, participarea despre care vorbește Legea urbanismului este încă foarte departe de modul în care ne sunt modelate orașele. În România, acest lucru se întâmplă autoritar, chiar despotic. Dar dacă participarea ar fi, să zicem, impusă de sus în jos, ar fi oare capabili administraţiile și urbaniștii să o pună în practică? aprilie 2016

23 JURNAL 23 Actualitatea literară Gherguţ al III lea Am pus pentru prima dată la îndoială precizia acestei încadrări în 2011, când, în cea de a doua carte a lui Gherguţ, Orice. Uverturi & reziduuri, nu mai regăseam în chip spontan aceste coordonate, iar a umbla cu tot dinadinsul după urmele lor mi se părea o chestiune de tot secundară în raport cu uriașul efort existenţial (și cerebral) la care se preta poetul. Era ca și cum ai compara jocul de șah cu cel de table. Amândouă au același suport, e drept, e de ajuns să l întorci de pe o parte pe alta, iar tâmplăria nu diferă. Dar diferă tot restul. Absolut tot. Așa încât, dacă e să vorbim despre larii și penaţii noului Sorin Gherguţ, cel care publică la Editura Vellant volumul Trei, cred că binomul propus de Ulici trebuie abandonat ca fiind simplist. Altele sunt, după mine, perechile cărora li se încredinţează în unghi spiritual poemele de aici. Aș zice Athanasius Kircher și Sfântul Augustin sau Bertrand Russell și Kafka și așa mai departe. Lista poate fi completată fără dificultăţi. Asta pentru că e trivial și inadecvat să tratăm figurile de limbaj dezvoltate de Gherguţ drept calambururi. Registrul lor e infinit mai larg, iar regimul de funcţionare, infinit mai înalt. Dau o singură mostră, suficientă, cred, pentru a proba faptul că nu cu șotii boeme (și nici cu pastișe lesnicioase) avem de a face: Son, care e the next best (fuckin ) thing/ după dreptate? Arbitrariul, tată// (i a spus un jude altuia odată)// son, care e the next best fuckin thing/ după amor? după dreptate?// a) să vin, să văd, Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Laurenţiu Ulici întâmpina debutul lui Sorin Gherguţ cu o sintagmă care avea să facă, în felul ei, carieră. Nou venitul în poezie s ar fi aflat, scria criticul, sub umbra a două zeităţi tutelare: Mitică și Hyperion. Giumbușlucarul își dădea astfel mâna cu stoicul abstras, clovnul se preta la exerciţii de mare risc. să vin, să văd, să nving/ b) să văd Veneţia, și pormă să mă sting// son, care i the best next fuckin thing/ după fiinţă? timpul? cel probabil, poate (p. 59). Sunt cel puţin cinci surse culturale care ar merita adnotate aici și alte câteva trucuri retorice de efect. Inventarul e aproape nelimitat. De la rimele interne la cele rarisime (ego/înţeleg o) și chiar lipogramatice ( și barba pe tricou lui Che/ nu vreţi să i crească, dacă s ar pute ) la sonete duble, în care și plânge cabotin neputinţa de a deveni un sonetist cumsecade, la limericks și holorime și până la, în fine, mici artificii de self promoting, în care numele lui apare în prim plan, cu sau fără diacritice, Gherguţ distorsionează tot ce poate fi distorsionat cu o dezinvoltură de excelent tehnician. Canonic ar fi să spun acum că există și un alt versant, cel sobru și chiar grav, decurgând din incizie, din confesiune și, în cele din urmă, din dramă. Bineînţeles că există, numai că eu l aș vedea ca pe o consecinţă a celui dintâi. Aidoma ultimului Bacovia, acest Gherguţ (al treilea, dacă ţinem cont de titlul cărţii și de numărul volumelor individuale) exploatează toate alunecările verbale de care e tentat ca pe niște mărci ale alienării, și nu, cum ne a obișnuit tradiţia, ca pe niște premise ale prozodiei. Omul concret al aceluia suferă o devenire în plus și ajunge unul virtual: vreau să văd la televizor/ doar filme și muzică/ și sex/ și mâncare și somn (p. 110). Cosmin Ciotloş Altundeva, fără să se împiedice de calofilie (la ce bună ar fi aceasta în vremuri de comoţie personală?), Sorin Gherguţ rezumă, în două versuri de o desăvârșită acurateţe a ideaţiei: Mă screm ce mă screm și mi scot inima/ Mă mai screm un pic și iese și creierul (p. 127). Ridicolul e asumat deschis, dar e un ridicol de epidermă. Pe fond, imaginea e aproape un epitaf. Și a nu l înţelege în ponderea lui reală înseamnă să ignorăm acumularea de ficţiuni depresive și anxioase de până acolo; înseamnă să ignorăm adevărul unei piese deopotrivă fanteziste și tragice, cum e 3r: risipă ratare rebut, alias Biete scuze, în care am impresia că se poate citi ADN ul valoric al acestui volum remarcabil și pasionant. Fiindcă ceea ce obţine Sorin Gherguţ este să confere emoţie unei poezii până acum suspicioase la emoţie. Căci, dacă un ghem de fire electrice și niște bucăţi de metal ne lasă indiferenţi, cu totul altceva e să constatăm că acestea alcătuiesc împreună proteza cu ajutorul căreia un veteran de război poate apuca un pahar cu apă. Cătălin Mihuleac Un minut de modestie Numele unui turnător abject la Securitate, printre premiile literare ale Ziarului de Iaşi Primăvara anului 1994 a început cu toate din viaţa mea la locul știut, adică în neregulă. Eram reporter la Evenimentul Zilei și tocmai intrasem în bucluc. O actriţă de la Teatrul Naţional din Iași, cunoștinţă vagă de a mamei, împrumutase de la ea pensia, pentru o nevoie chipurile urgentă, dar nu i a mai înapoiat o. O escroacă. Fără cea mai mică sinchiseală, lăsase în urmă victime mult mai importante ca mama. Calculase că faima câștigată pe scenă era suficientă pentru a i ierta devierile din viaţa particulară. Statutul de vedetă îi acoperea lipsa de obraz. Nu m am putut abţine și m am răcorit, semnând o știre în Evenimentul Zilei, unde rolul actriţei era interpretat de pungașa din realitate. Îmi frecam palmele de mulţumire, gest pe care l am regretat încă de a doua zi. Ziarul unde lucram era central, dar eu vieţuiam într un oraș care avea presa lui cu pieptul bombat și un orgoliu ce nu fusese ignorat decât de un inconștient ca mine. Nici bine nu mi s a răcit știrea, că gazetele locale s au unit într o sfântă conjuraţie, dezvăluind scopul murdar care mă anima: să lovesc în simbolurile orașului, începând cu acea actriţă lipsită de apărare. Reacţia presei locale a fost pe măsura crimei mele. Îl priveam pe Napoleon ca pe un coleg, înţelegând că patru ziare ostile sunt mai de temut ca o mie de baionete. În știri și pamflete, devenisem inamicul numărul unu. Culegeam efectele pe stradă, unde eram oprit de cititori indignaţi. Le culegeam la telefon, unde cetăţeni spumegători îmi adresau urări de cancer, hepatită C și atac cerebral. Dacă se putea, toate deodată. Fiindcă păream ahtiat după bani, zeci de admiratori de ai artistei s au oferit să i achite datoria către mama, doar pentru a mi anihila tendinţa de scandal. Bineînţeles că, până la urmă, datoria nu a achitat o nimeni, dar iniţiativa scrisă în gazete arăta frumos ca o răpire din serai pe un perete. În Monitorul de Iași, vechiul nume al Ziarului de Iași, tableta Cafeaua de dimineaţă era semnată de directorul onorific Aurel Leon. Măreţul gazetar interbelic, care după Revoluţie fusese reactivat pentru a servi ca simbol tinerei generaţii de cavaleri ai libertăţii de expresie, cu Daniel Condurache, Alexandru Lăzescu, Cezar Caluschi, Dan Radu și Toni Hriţac în frunte. Iubit de prieteni, temut de adversari, respectat și de unii, și de alţii, Leon băuse cafele la nisip cu Sadoveanu și ulcele de Murfatlar cu Panait Istrati. Când se mai înfuria și îl eticheta drept lichea pe vreunul, ăla devenea preafericit ca patriarhul Bisericii Ortodoxe, pentru că era băgat în seamă de o așa personalitate. Lichea m a numit și pe mine, în rubrica sa din 5 martie 1994, însă fără ca eu să devin preafericit. Dumnezeule, ce execuţie! Ștreangul sau lapidarea ar fi fost mult mai umane decât cele îndurate atunci. Cum îndrăznisem să scrijelesc cuvântul escroacă pe o statuie vie, care numai din cauza boemei impuse de artă uita să restituie sumele luate cu împrumut? Trecând în revistă că am intrat cu coasa în răsadul de micsandre, strivind corole învoalte și jignind de moarte un suflet ultrasensibil, până la urmă, ce am reușit? Mi o spunea chiar înţeleptul Leon: Scuipând în sus, a primit în obraz propria i compoziţie. Dacă recoltează micsandre cu coasa, să înveţe de la un gazetar experimentat: când ești desculţ, nu călca pe trandafiri. Mă simţeam ca un bandit horticol prins de poliţistul Leon pe când distrugeam specii unice din cea mai veche grădină botanică din ţară. Atacurile din presă nu s au oprit la interbelicul Leon. Acesta își scosese primul scula de atac, aidoma unui comandant de oști cocoţat pe colină. Toţi cei situaţi ca prestigiu sub el s au năpustit asupra mea din toate părţile, publicând, cu sculele lor mai mici, contraatacurile ce mi se cuveneau. Eram nimicit. Mi era frică să mă trezesc dimineaţa, pentru a nu lua cunoștinţă de revista presei, unde micsandrele și trandafirii răniţi de mine erau oblojiţi și udaţi de stropitorile obștii. Acum, la circa 20 de ani de atunci, ce a scos la iveală CNSAS? Că marele gazetar și scriitor Aurel Leon folosea pseudonimul Stan Virgil pentru a și semna operele deloc literare la Securitate, al cărei turnător era. Fusese racolat ușor, pentru că avea evrei pe conștiinţă, în timpul pogromului din iunie Rectific: ar fi avut evrei pe conștiinţă, dacă ar fi avut conștiinţă. Marele simbol Leon, care a ajuns chiar nume de premiu literar al Ziarului de Iași, era o secătură sub acoperire. Stătea la taclale cu amicii săi pentru a i trage de limbă și a i înfunda în temniţă. Așa a păţit profesorul Emil Diaconescu, condamnat, când avea 70 de ani, la o pedeapsă de 15 ani de temniţă grea, pentru uneltire contra ordinii sociale. Leon primea lunar de la Secu între 300 și 500 de lei. Atât costa legătura de prieteni turnaţi. Dacă s ar fi tocmit mai cu talent, ar fi scos mai mult. Acest tip mi a ţinut lecţii de educaţie! Această creatură a șters cu mine pe jos! Dacă nu există Iadul, ar trebui înfiinţat de urgenţă pentru astfel de inși. nr

24 24 AGORA Radu Vancu Presa Timpului Noua deontologie de la România literară România literară, nr. 12/2016 În cronica domniei sale din acest număr, intitulată, cu un vers din Gabriel Chifu, am rulat tot universul meu, ca pe un papirus, domnul Nicolae Manolescu, director al României literare, scrie despre domnul Chifu, director executiv al aceleiași publicaţii. Unele sensibilităţi mai conservatoare și mai puţin adaptate la noile etici ar putea ridica sprânceana, fără să înţeleagă cum se poate ca un director al unei publicaţii să îl laude, exact în respectiva publicaţie, pe celălalt director. Dar, dacă vor răsfoi colecţia recentă a revistei, vor vedea că, pe lângă invectivarea săptămânală a scriitorilor indisciplinaţi, România literară a brevetat și practica aceasta a tămâierii reciproce, de asemenea săptămânale, a membrilor redacţiei și a deţinătorilor de rubrici: cronicarul en titre îl laudă pe director, directorul îl laudă pe directorul executiv, un alt cronicar îl laudă pe redactorul șef, redactorul șef îl laudă pe un cronicar zelos ș.a.m.d., într o admiraţie reciprocă și endogenă al cărei comic absolut e, de altfel, destul de întristător, având în vedere că se manifestă taman în România literară, revista care, prin secţiunea ei de cronică literară, a făcut cele mai curajoase, admirabile și eficiente lucruri pentru normalizarea literaturii române în perioada dintre 1968 și Să nu ne pierdem însă cu firea în faţa acestor noi practici deontologice de la România literară și să venim la chestiune. Iată așadar cum își încheie domnul director cronica despre domnul director executiv: Îi invit cordial pe toţi cei care nu l au citit pe Gabriel Chifu, dar și au exprimat opinia nefavorabilă despre poet (a se nota cât de dulce mă exprim eu însumi despre ei!) să încerce să mă contrazică, după ce vor citi măcar versurile citate de mine: avem de a face cu un mare poet. Unul din foarte puţinii dintre contemporani. Am aruncat mănușa. Cine are curajul s o ridice?. Domnul Nicolae Manolescu ne propune așadar să ridicăm mănușa și să dovedim că Gabriel Chifu nu e un mare poet. În ce mă privește, nici prin cap nu mi trece. Fiindcă: 1. Metafora mănușii aruncate și a duelului nu descrie corect acţiunea critică. Care nu e reprezentată de lupta criticilor, ci de dialogul lor. Or, domnul Manolescu a refuzat net dialogul. 2. E aici o strategie inteligentă a domnului Manolescu. Deplasând discuţia pe terenul exegezei, lasă impresia că ceea ce am contestat noi până acum au fost eventuale judecăţi critice. Or, noi am contestat altceva: viciul de procedură dovedit al Premiului Eminescu, limbajul jignitor, uneori incalificabil, la adresa scriitorilor, lipsa de transparenţă de la USR etc. 3. Am spus ce cred despre reinventarea lui Gabriel Chifu en grand poète de către Nicolae Manolescu încă de anul trecut, într unul dintre multele mele articole la temă de pe Contributors. Reiau pasajul: În cazul punctual al lui Gabriel Chifu, am impresia că Nicolae Manolescu a încercat un exerciţiu borgesian de inventare a unui autor canonic. A fost convins că propria autoritate poate să l genereze. Prin urmare, a luat un autor de plan secund, coincident cu vicepreședintele USR; a scris despre el în Istoria sa mai multe pagini decât despre Dimitrie Cantemir; i a dat câteva premii importante: premiul USR pentru poezie, un alt premiu USR pentru roman, un mare premiu al unui festival de literatură organizat de USR (la care organizatorul a luat deci și premiul, după cum se vede). Ultimul pas în acest proces de inventare a unui autor canonic a fost acest Premiu «Eminescu Opera Omnia». Reacţia scandalizată a breslei nu ţine așadar doar de acest premiu în sine; ea vine ca răspuns la o amplă operaţiune de inventare a unui autor canonic pe care Nicolae Manolescu a pus o în scenă. Contemplând eșecul acestei operaţiuni, care părea ajunsă la bun sfârșit, domnul Manolescu contemplă de fapt eșecul acelui dicton amintit mai sus, după care «canonul se face, nu se discută». Ba se discută, domnule profesor, iar discuţiile ample din ultimele trei săptămâni exact asta probează: oricât de mare, critica nu poate inventa autori canonici. Nu ex nihilo, adică nu din autori de tot modești; și nu atunci când ambiţia de a i inventa nu se întemeiază pe talentul criticului, ci pe distorsionări ale votului unui juriu. În încercarea de a inventa un Gabriel Chifu canonic, Nicolae Manolescu a făcut, prin urmare, un exerciţiu de trafic de prestigiu. A vrut să transfere din autoritatea proprie unui terţ. Reacţia comunităţii literare e limpede: indiferent cât de multe premii aranjezi, indiferent cât de enormă e autoritatea care ţi rezervă pagini multiple în istoriile literare, nu poţi ajunge scriitor mare dacă nu ești unul. Fiindcă nu prestigiul & autoritatea personale sunt transcendente în raport cu literatura, ci taman pe dos. Nu mai am absolut nimic de adăugat la cele scrise acum mai bine de un an. Articolul lui Nicolae Manolescu din România literară despre Gabriel Chifu e o continuare a acelui exerciţiu borgesian (adăugându i, e drept, și o mică notă de ridicol). Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente. Solicitările pot fi trimise pe aprilie 2016