Anuarul presei sălăjene

Átírás

1 Anuarul presei sălăjene 2009

2 Asociaţia Jurnaliștilor din Sălaj Anuarul Presei Sălăjene 2009 ISSN X Anuarul Presei Sălăjene un proiect iniţiat de Asociaţia Jurnaliștilor din Sălaj și coordonat de Daniel Săuca Anuarul Presei Sălăjene 2009 apare cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Sălaj Tehnoredactare și tipar: Color Print - Zalău Tel:

3 Şi totuşi se învârte... Rămân la convingerile mele: în aceste vremuri bântuite de politicianism greţos, incultură și impostură, și în Sălaj numai împreună putem realiza lucruri care să rămână urmașilor noștri. Oricât de populistă ar părea fraza enunţată mai sus, sunt convins că doar împreună oameni care împărtășim măcar scopuri comune (cine mai vorbește de idealuri?) ne putem convinge și putem convinge că nu facem umbră pământului degeaba. Cu siguranţă, nu am inventat noi roata (sau pixul ori tastatura): colegii jurnaliști din Cluj editează de mai multă vreme un Anuar. Am preluat această idee și, iată-vă, ţineţi în mâini primul număr al Anuarului Presei Sălăjene, o publicaţie editată de Asociaţia Jurnaliștilor din Sălaj, o asociaţie care încet, încet (poate prea încet) își îndeplinește principala menire, aceea de a-și reprezenta și apăra membrii. Pentru că trebuia să începem de undeva, am decis că toţi jurnaliștii din presa scrisă din judeţul Sălaj care au abordat în 2009 genuri jurnalistice ca editorialul, ancheta, interviul sau reportajul exclus știri pot să trimită maxim trei materiale pentru acest Anuar. Până la urmă, în Anuar veţi găsi și materiale apărute în 2008, lucru, totuși, acceptabil, având în vedere începutul demersului nostru. Pentru ediţiile viitoare ale Anuarului vom stabili din timp reguli stricte, în așa fel încât să abordăm și problema calităţii materialelor publicate. Am adăugat acestei publicaţii pe lângă articolele primite de la jurnaliștii sălăjeni din presa cotidiană și cea săptămânală (cu prea multe, enervante bănuiesc insistenţe, rugăminţi și... intervenţii) și materiale apărute în cele două reviste de cultură ale Sălajului, Caiete Silvane și Hepehupa, și pentru că, nu numai în opinia mea, în judeţul nostru se practică un jurnalism cultural de calitate. Tehnic vorbind, am aranjat autorii jurnaliști în ordine alfabetică (pentru a nu se manifesta frustrări inutile ori orgoliile știute din branșă ), iar materialele apărute în limba maghiară au, la final, și un rezumat în limba română. Lucrarea este completată de imagini cu prima pagină și prima copertă a ziarelor și revistelor în care au publicat gazetarii antologaţi. Nu se putea altfel acum: rezultatul demersului nostru este unul eterogen, dar se salvează, dacă pot spune așa, prin valoarea de document a întregului. Un document și despre starea presei sălăjene în 2009, din perspectiva scriiturii. Una peste alta, o lucrare document, numai bună de studiat de cei interesaţi, de la cercetători până la conducătorii a diverse instituţii. Mulţumesc, și pe această cale, Consiliului Judeţean Sălaj, președintelui Tiberiu Marc, pentru sprijinul financiar acordat pentru tipărirea Anuarului Presei Sălăjene Și pentru că au înţeles importanţa iniţiativei noastre Daniel Săuca Preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor din Sălaj

4 Felicitări pentru iniţiativă! Am sprijinit financiar apariţia Anuarului Presei Sălăjene 2009 fiind convinși că autorităţile administraţiei publice locale merită să susţină asemenea evenimente care scot în evidenţă activitatea jurnaliștilor sălăjeni. Iniţiativa de a reuni selectiv într-o publicaţie rodul dintr-un an al acestei activităţi este salutară, mai ales că oferă, administraţiei publice sălăjene, publicului larg și gazetarilor, prilejul de a reflecta asupra unor teme de actualitate: libertatea presei și implicit a libertăţii de expresie, convieţuirea celor patru puteri ale statului, relaţia dintre reprezentanţii administraţiei publice și mass-media, transparenţa decizională, accesul la informaţiile de interes public și, nu în ultimul rând, nenumăratele probleme cu care se confruntă (nu numai) judeţul nostru. Felicitări pentru iniţiativă! Succes pe mai departe! Din punctul nostru de vedere, parteneriatul cu presa sălăjeană, cu Asociaţia Jurnaliștilor din Sălaj este necesar. Avem aici o dovadă că prin respect reciproc se pot realiza lucruri benefice pentru toate părţile implicate în acest parteneriat. Tiberiu Marc, Preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj - 4 -

5 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 Bianca Băican Sălajeanul Comorile Sălajului mor încet Bisericile de lemn din Sânmihaiu Almașului, Șoimușeni, Topliţa, Brusturi, Dragu și Bulgari, dovada continuităţii creștinismului în această parte a ţării, stau să se dărâme, aflându-se într-o stare deplorabilă de conservare. Fără lucrări de restaurare, acestea vor dispărea încet-încet de pe faţa pământului. Sălajul are nu mai puţin de 68 de biserici de lemn incluse pe lista monumentelor istorice, adevărate locașuri de cult în care, de-a lungul sutelor de ani, oamenii de pe aceste meleaguri le-au trecut pragul, pentru a se ruga lui Dumnezeu. Șase dintre ele însă, au nevoie urgentă de restaurare. Ar fi nevoie de aproximativ 1,5 milioane de lei pentru astfel de lucrări. Direcţia pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Naţional (DJCCPCN) Sălaj a întocmit deja o listă cu lucrările care trebuie făcută, listă care va fi înaintată Ministerului Culturii și Cultelor, în vederea obţinerii fondurilor necesare. Șase biserici de lemn sunt prioritare pentru a fi restaurate în 2009, patru dintre ele fiind aproape de a se dărâma, iar celelalte două în stare foarte slabă de conservare, a declarat Valeria Lehene, referent de specialitate în cadrul DJCCPCN Sălaj. Este cazul lăcașurilor de cult din localităţile Sânmihaiu Almașului, construit în 1794, Șoimușeni - secolul XVI, Brusturi , Dragu , Bulgari și Topliţa, secolul XVI. Toate au nevoie de restaurare totală, patru fiind în stare de precolaps, iar două într-o stare foarte slabă de conservare. Adevărate bijuterii de lemn Pentru comunităţile rurale, biserica de lemn constituie un inestimabil tezaur spiritual, cultural și artistic, ce aduce aminte localnicilor de cele mai însemnate momente din viaţa lor: nașterea, nunta și înmormântarea. Alături de alte valori ale culturii materiale și spirituale medievale care alcătuiesc zestrea moștenită de la înaintași, judeţul Sălaj a păstrat și minunate bisericile de lemn, prezente astăzi în peste 68 de sate. Și, chiar dacă la prima vedere sunt identice, la o privire mai atentă, fiecare are ceva unic. Trebuie doar să ști cum să le privești. Sfântul Vasile cel Mare, Dragu Sunt locuri pe lume unde timpul pare a se fi oprit în loc, departe de agitaţia cotidiană a altor comunităţi, aflate la șosea. Un asemenea loc este și localitatea Dragu, situată la - 5 -

6 Bianca Băican graniţa dintre judeţele Sălaj și Cluj. Asta poate și din cauza drumurilor extrem de proaste și pline de gropi pe care le-am parcurs, în căutarea bisericii ce poartă hramul Sfântul Vasile cel Mare, construită între anii I-am zărit turnul-clopotniţă încă de la intrarea în localitate, turn ce a reușit să reziste tuturor vitregiilor vermurilor. Ridicată peste ape, pe o coastă de deal, la fel ca majoritatea lăcașelor de cult din lemn răspândite pe pământurile Sălajului, biserica pare că veghează încă asupra oamenilor care au mai rămas pe aceste meleaguri, majoritatea demult trecuţi de prima tinereţe. Am înotat în zăpadă până am ajuns pe deal. În tindă, acolo unde pe vremuri era locul femeilor, cu greu se mai poate citi următoarea pisanie: S-au ridicat această biserică întemeiată din mărime în anul 1806 și s-au săvârșit în anul 1809 și s-ai zidit cu toată cheltuiala satului și cu ajutorul domnilor locului, fiind meșter din lemn Ioan Dino la Hatos din Comitatul Bistriţei. Și tot deasupra ușii, însă la cea de trecerea din tinda femeilor în naos, timpul a mai păstrat scrisă încă o pisanie, în care se vorbește despre conducătorii satului și ai bisericii din acea vreme, dar și de pictorul care și-a pus amprenta pe pereţii bisericii. Meșterul Perșe Iosif a pictat altarul, naosul, tinda și icoanele timp de 7 ani, între anii 1809 și Astăzi, la peste 200 de ani de când a fost folosită pensula, pictura sete extrem de degradată. De la fum și umezeală. Și talpa bisericii fuge. Iar tabla care acoperă biserica încă din anul 1958 ar trebui înlocuită cu șindrilă din lemn, așa cum a fost iniţial, ne-a spus preotul paroh din Dragu, Dan Ștefan Negrean, cel care ne-a și fost ghid în incursiunea noastră. Pentru că, la fel ca și în cazul celorlalte 67 de biserici de lemn din Sălaj, nici cea de la Dragu nu este deschisă vizitatorilor, decât la cerere. Această biserică vorbește și trăiește prin exteriorul ei, care este o expresie a simţului realizării și capacităţii artistice a meșterului popular, ne-a spus preotul, care ar dori ca acest lăcaș de cult să fie cât mai repede reabilitat. Ar fi păcat să se dărâme, chiar dacă aici nu se mai ţin slujbe din 1978, când s-a construit noua biserică. Singura zi din an în care biserica de lemn este neîncăpătoare este în Ziua de Paști, când slujba de vecernie este ţinută aici, iar fiii satului se întorc acasă din toate colţurile lumii. Atunci, oricine poate urca în clopotniţă, pentru a trage clopotul, ne-a mărturisit preotul. În rest, prea puţini turiști se încumetă să ajungă până la Dragu, din cauza drumului plin de gropi care face legătura între această localitate și Hida. Au mai trecut pe-aici unii turiști care au fotografiat biserica și mormintele vechi care sunt în jurul ei. Dar prea puţini din păcate, având în vedere frumuseţea și vechimea ei. Mare păcat că nu știm să ne valorificăm moștenirile, a fost de părere preotul. Pentru restaurarea totală a bisericii de lemn din Dragu este nevoie de de lei. Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Brusturi Următoarea oprire a fost la Brusturi, la biserica de lemn ce poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Cu greu am zărit ţipenie de om pe uliţele satului. Voiam să aflăm și noi unde este așezat lăcașul de cult. Noroc cu badea Vasile, care ne-a și povestit istoria acestei biserici vechi, construită în 1701, pe un vârf de deal, în vechea vatră a satului. 83 de trepte trebuie urcate până ajungi la ea. Nu demult am refăcut scările. Erau distruse. Am reușit să primim niște sponsorizări și am început lucrul, împreună cu toţi - 6 -

7 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 credincioșii din Brusturi. Iar după ce le-am terminat, cei de la Cultură din Zalău ne-au spus că s-ar putea să primim amendă. Trebuia să avem nu știu ce autorizaţii, ne-a spus revoltat badea Vasile. Acum, biserica e distrusă gata. Înăuntru plouă ca afară toate șindrilele sunt sparte, iar pictura abia se mai zărește. Am vrut să refacem acoperișul, dar nu ne lasă. Și nouă ne este frică de amenzi, pentru că n-avem de unde plăti, ne-a declarat bătrânelul. Totuși, badea Vasile nu e foarte optimist în privinţa reabilitării vechii biserici. Toţi ne promit că ne vor da bani, dar nimeni nu face nimic. Cei de la Cultură dau vina pe primar, primarul dă vina pe cei de la cultură. Suntem sătui. Așa că, mare lucru dacă acum se va reuși ceva. Mâine-poimâine biserica se dărâmă, pentru că se distruge puţin câte puţin și tot lemnul e copt. Și e păcat, pentru că mai vin străinii și o fotografiază, ne-a mărturisit badea Vasile. Și câtă dreptate are! Pictura de pe pereţi abia se mai zărește, și sunt locuri în care șindrila nici măcar nu mai există. Potrivit estimărilor făcute de către reprezentanţii DJCCPN Sălaj, biserica de lemn din Brusturi, aflată în stare de precolaps, ar avea nevoie de o restaurare totală, valoarea lucrărilor fiind de de lei. Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Sânmihaiu Almaşului O altă biserică de lemn care are nevoie urgentă de restaurare este cea de la Sânmihaiu Alamșului, ce poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Construită în anul 1794 pe o culme de deal, biserica veghează parcă asupra drumului european E81, ce leagă Zalăul de Cluj și domină întreaga Vale a Almașului. Cu greu am ajuns la ea, din pricină că nu există amenajat un drum de acces, vizitatorul fiind nevoit să facă slalom printre mormintele existente în jurul bisericii, care a mai fost restaurată în anii Atunci s-a acoperit cu șindrilă nouă, înlocuindu-se cea veche, precum și cartonul asfaltat ce acoperea partea dinspre răsărit. Atunci a fost îndepărtată o parte a acoperișului în sezonul de toamnă, iar acoperișul nou a fost așezat abia în primăvara următoare, fapt ce a pricinuit deteriorarea ireversibilă a picturii care a fost executată, potrivit pisaniei, de către pictorul Ioan Pop din Românași. Starea actuala a bisericii impune o reparaţie urgentă, mai ales a acoperișului, iar pictura de pe pereţi abia se mai zărește. De altfel, reprezentanţii DJCCPN Sălaj au estimat că valoarea totală a lucrărilor care trebuie făcute este de de lei. Localnicii spun că în biserică au existat mai multe icoane foarte vechi și foarte valoroase. În timpul preotului Barbu Flaviu, câteva din ele au fost furate și de-atunci nu se mai știe nimic de ele. Doar o știre neconfirmată spune ca făptașii ar fi fost prinși la graniţa de vest, iar icoanele ar fi intrat in custodia Muzeului Ţării Crișurilor din Oradea. Icoanele rămase au fost predate Protopopiatului Ortodox din Zalău și se găsesc acum în depozitele legale de patrimoniu imobil. Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Bulgari Biserica de lemn din Bulgari, ce poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, construită în anul 1547 are nevoie de lucrări de restaurare totală în valoare de de lei. Construită integral din lemn, din bârne cioplite, biserica impresionează prin sim

8 Bianca Băican plitate. Tradiţia spune că la început, a fost acoperită cu tulheni, abia mai târziu, în anul 1783 fiind pusă șindrila din lemn. Și prispa a fost adăugată ulterior, prin secolul XVIII. Biserica a fost pictată la începutul secolul XIX de către pictorul Ion Prodan, cel care și-a pus amprenta și pe alte biserici de lemn din Sălaj. Localnicii spun că la scena care înfăţișează pilda celor zece fecioare, au fost folosite drept model zece tinere din sat, îmbrăcate în costum popular. Ultima renovare a bisericii a fost făcută în anul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Şoimuşeni sec. XVI În satul Șoimușel, așezat pe culmile Prâsnelului, se găsește una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Sălaj, construită undeva în secolul XVI. Din pricina zăpezii și a drumurilor, nu am putut ajunge să o vizităm. Sau cel puţin să o admirăm de la distanţă. Aflată în stare de precolaps, după cum ne-a spus referentul Valeria Lehene, biserica ce poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril are nevoie de lucrări de restaurare totală în valoare de de lei. Totuși, potrivit preotului paroh Ioan Cordoș, biserica a fost acoperită iniţial cu paie, șindrila fiind pusă ulterior. Există și o inscripţie în naos, care spune că biserica de 8,85/3,65 m, a fost pictată în anul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, Topliţa sec. XVI Biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Topliţa, construită în secolul XVI, are nevoie de restaurare totală, aflându-se într-o stare de conservare foarte slabă. Iar pentru aceste lucrări este nevoie de de lei, pe care DJCCPN Sălaj speră să îi obţină de la Ministerul Culturii, care alocă bani pentru restaurări în fiecare an. De altfel, despre lăcașul de cult din acest cătun în care mai trăiesc o mână de oameni, se știu foarte puţine. Acoperișul este în mare parte distrus, iar biserica adăpostește un minei în alfabet chirilic. Din cauza iernii, a drumului și a faptului că Topliţa este oareșcum ruptă de lume, nu am putut ajunge la biserică pentru a o vedea. Și, așa cum ne-am obișnuit deja, nici această biserică nu este vizitată de turiști. - Sălăjeanul, 4 martie

9 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 Poveste cu miros de pălincă Pentru sălăjeni, pălinca ţine loc de multe. De fapt, așa cum am și citit în cartea lui Gheorghe Pop, Pălinca de Sălaj. Povestea pălincii. Tradiţii, pălinca e mereu alături de om, de la naștere până la moarte. Pentru că la fiecare eveniment important din viaţa lui, românul bea un pahar de pălincă. Nu există masă casă în Sălaj în care pălinca să nu fie pusă la loc de cinste, mai ales atunci când este însoţie și de gustări tradiţionale brânza, cârnaţii de casă ori clisa afumată. Pălinca de Sălaj, într-o carte Nu este sat în Sălaj în care să nu se facă palincă, ne spune Gheorghe Pop, singurul sălăjean care s-a încumetat a scrie o carte despre palincă. Tocmai de aceea, se poate afirma că există atâtea mii de feluri de pălinci câte cazane de palincă există fiecare cu gustul ei, cu aroma și tăria ei, cu întreaga zestre de calităţi pe care i le conferă nu numai omul ori cazanul, ci mai ales locul, pământul, soiul, ne-a povestit specialistul în pălinca de Sălaj, băutură care a devenit deja un brand. Iar pălinciile sunt locul unde se fabrică această miraculoasa licoare. Pe toamnă, când activitatea de producţie e în plin sezon, pălinciile sau horinciile cum li se mai spune în unele localităţi sălăjene, devin locurile de adunare a localnicilor. Aici se povestește și despre accizele eliminate, care sunt de fapt ca hainele împăratului din poveste. Au fost scoase și nu prea. Singurii care nu plătesc fiscului sunt proprietarii de cazane, în limita fabricării a 500 de litri de pălincă destinate consumului propriu. Ceilalţi însă, de voie de nevoie, e musai să scoată din buzunar 150 de lei pentru 24 de ore. Doar lege e lege, nu tocmeală! Pălinca anului Petru Buboi are 61 de ani și face palincă de când se știe. Locuiește în Valcău de Jos, dar are rezidenţă de cetăţean american. Și în fiecare iarnă, își ia soţia și merg în vizită la cei doi copii, care s-au stabilit în Statele Unite ale Americii de ani buni. Primul care a plecat a fost cumnatul meu prin Apoi au plecat copiii. Iar acum, plecăm și noi în fiecare an, ne-a povestit Petru Buboi, a cărui pălincă a câștigat titlul de pălinca anului la concursul organizat în luna septembrie, tocmai pentru desemnarea celei mai bune pălinci din judeţ. Iar cei care au decis acest lucru au fost mai mulţi profesori universitari și degustători. Nici măcar n-a știu că a participat. Soţia a vrut să îi facă o surpriză, și a trimis la concurs doi litri din pălinca fabricată în urmă cu 18 ani. M-au sunat să îmi spună să mă duc după premiu. Nu mi-a venit să cred, ne-a spus Petru Buboi. Care e secretul însă? Apa din răcitor care trebuie să fie tot timpul rece și un foc liniștit, pentru a ieși o palincă ideală, de 52 de grade. Dacă însă are mai mult de 52 de grade, e indicat să o gheţi cu apă rece de izvor. În timp însă, depinde și în ce e ţinută palincă. Cel mai indicat e butoiul de dud, ne-a mărturisit Petru Buboi. Diploma câștigată nu ne-a putut-o arăta însă. A dus-o cumnatul său în - 9 -

10 Bianca Băican America, luna trecută. Să știe și americanii ce palincă bună se face în Valcău de Jos. De fapt, sălăjeanul plecat în America dorește să și îmbutelieze pălinca. Duce de fiecare dată când vine acasă. Și ducem și noi când mergem acolo. Iar acum mi-a spus că ar vrea să o îmbutelieze în sticle etichetate, pe care să scrie Pălincă de Valcău. Drumul pălincii Petru Buboi a avut răbdare să ne povestească și despre procesul tehnologic de fabricare al pălincii, pe care însă cel mai bine l-am înţeles la horincia din Stână, veche de câteva decenii. Pălincarul Viorel, cel care se ocupă practic de tot ceea ce înseamnă fabricarea pălincii în localitatea Stâna, ne-a explicat drumul pe care îl parcurg prunele, de la cules, până la transformarea lor în pălincă. Viorel ne-a vorbit despre procesul de fermentare al fructelor, și despre borhotul dus la pălincie, unde este distilat într-o căldare mare, până se obţine votca. Aceasta este colectată într-un ciubăr de lemn, până se adună o cantitate cu capacitatea cazanului folosit pentru feţală, care nu este altceva decât redistilarea. Votca este apoi reintrodusă în cazan și redistilată, până se obţine pălinca. Totuși, la redistilare, se obţin teri produse rezeleu, pălincă și coadă, după cum ne spune și Gheorghe Pop în cartea sa. La această fază, focul trebuie să fie de intensitate mică. Iar în momentul în care începe curgerea redistilatului și curgerea este în volum mare, se reduce focul prin scoaterea parţială a lemnelor și a jarului din focar și prin stingerea focului cu o cană sau două de apă, până se asigură o curgere uniformă. Din acest moment nu se mai intervine asupra focului. Primul redistilat care curge se numește rezeleu, și se colectează într-o cană pentru a putea fi măsurat, după care se așează în ciubărul de colectare a pălincii. Acest rezeleu se poate folosi la frecţii, tăria sa fiind de de grade de alcool. În momentul în care se termină curgerea rezeleului, începe să curgă și mijloc redistilatului sau pălinca. Pe toată durata de curgere, se controlează permanent temperatura apei de răcire. Pălinca trebuie să curgă continuu, în jet subţire. Fierberea trebuie să fie lină, fără clocotiri puternice. Momentul în care se termină pălinca și începe să se colecteze separat cozile se stabilește atunci când redistilatul perlează, ne spune Gheorghe Pop. Se ia un pahar mic din redistilatul care curge, se acoperă cu podul palmei, după care se lovește de palma mâinii opuse. Când bulele ce se formează se ridică încet și rămân la suprafaţă, spunem că redistilatul perlează sau ţine mărgelele. Distilarea se continuă și după această etapă, verificându-se perlele până când acestea dispar, fază în care pălinca are cel mai bun buchet, iar rezultatul obţinut se numește inima pălincii. Din acel moment, pălinca întoarce, adică începe să curgă coada, ne-a spus Gheorghe Pop. La această fază se ia ciubărul cu distilat, se golește într-o cadă sau un ciubăr mai mare pentru a fi gătată, redistilatul care curge se colectează într-o găleată. Periodic, acesta din urmă se toarnă în ciubărul în care se gată pălinca, coada se adaugă treptat-treptat, câte un jumătate de litru până la un litru odată, se agită, se apreciază perlele formate până după fiecare adaos, până când la suprafaţa pălincii din ciubăr se formează perle mari, de mărimea mărgelelor. Atunci, pălinca are aproximativ de grade

11 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 Urmează gătarea pălincii cu apă. Treptat, în pălinca se pun 0,5 litri-1 litru de apă. Iar când mărgelele formate sunt mici, numeroase și se învârt de la margine spre centrul ciubărului, pălinca este aproape gata. Se face proba cu paharul umplut parţial cu pălincă care se agită. În momentul în care mărgelele se adună la marginea paharului și persistă circa un minut, pălinca este gata. Atunci are o tărie de de grade. Cum se degustă pălinca Gheorghe Pop ne spune în cartea sa că degustarea nu înseamnă altceva decât respectul faţă de munca celui care a cultivat prunul, faţă de strădania celui care, cu migală, cu trudă și sudoare a cules prunele una câte una, și a scos cu pricepe licoarea din ele. Aceasta este clipa magică, în care elixirul soarelui își mărturisește pe îndelete secretele sale cele mai intime, a fost de părere specialistul în pălincă. Iar pentru a fi degustată, pălinca se toarnă încet pe marginea paharului, care se ţine înclinat sper sticlă. Paharele sunt umplute pe un sfert, maxim o jumătate, evitându-se aerisirea pălincii, pentru a nu se pierde buchetul sau aroma. Abia apoi se gustă. Nouă sortimente de pălincă, atestate ca produse tradiţionale Producătorii de pălincă din Sălaj au reușit să ateste ca produse tradiţionale nouă sortimente de pălincă, încă din luna aprilie. Astfel, Pălinca de Sălaj de prune, cea de mere, de caise, de pere, piersici, vișine, fructe amestecate, tescovină sau vin sunt atestate ca produse tradiţionale. Iar dacă despre transformarea prunelor în pălincă v-am povestit deja, despre fabricarea celorlalte sortimente nu sunt prea multe de zis. Gheorghe Pop, specialistul în pălincă, ne-a spus că procesul tehnologic de transformare a celorlalte fructe în pălincă este același ca la prune. Atâta doar că înainte ca piersicile și caisele să fie puse la fermentat, sâmburele este scos, iar fructele sunt măcinate. În cazul corcodușelor, al cireșelor și vișinelor, unii producători preferă să le treacă prin pasatrice. Majoritatea însă le transformă în borhod cu sâmbure cu tot. Merele, perele sau gutuile se lasă în unele cazuri la fermentat până primăvară, iar la introducerea borhotului în cazan, se adaugă apă, pentru reducerea consistenţei. La fel se procedează și în cazul murelor, zmeurii, dudelor, afinelor sau a amestecului de fructe. Mai complicat puţin este la pălinca din tescovină. Tescovina este obţinută după presarea strugurilor se pune în cadă, se presează prin călcare cu picioarele sau manual cu maiul, se acoperă cu argilă și se lasă la fermentat până primăvara. Se încarcă apoi în saci, ciubere sau căzi și se duce la pălincie. În schimb, în cazul pălincii din vin, acesta nu se amestecă în timpul distilării, iar cazanul nu se umple ca și la borhotul de prune. Tehnologia însă, e aceeași ca la borhotul de prune. Transformarea într-o cooperativă După cum probabil știţi deja, o parte din producătorii de pălincă sălăjeni s-au constituit într-o asociaţie, care a ajuns să aibă nu mai puţin de 108 membri. Iar acum vor să

12 Bianca Băican o transforme într-o cooperativă, ne-a declarat Grigore Ardelean, președintele Asociaţiei Producătorilor de Pălincă Naturală din judeţul Sălaj. În acest moment suntem o organizaţie non-profit. Asta înseamnă că nu putem ieși cu produse la vânzare. Tocmai de aceea, vrem să ne transformăm într-o cooperativă, un fel de societate pe acţiuni, unde fiecare câștigă, a precizat Ardelean. Mai exact, fiecare membru al asociaţiei va contribui cu o anumită sumă de bani, pentru că, pentru a face că pentru a face un antrepozit fiscal, trebuie depusă la trezorerie o garanţie în valoare de cel puţin 200 de milioane de lei. Iar în acest antrepozit fiscal se va aduna pălinca, pentru a fi omogenizată și îmbuteliată. Deocamdată, singurul loc din Sălaj unde se îmbuteliază pălinca este la Pria, la pălincia lui Pavel Gaidoș. Uite acciza, nu-i acciza Președintele pălincarilor din Sălaj ne-a vorbit și despre modificarea Legii 571/2003, privind Codul Fiscal. E adevărat că Legea a fost modificată. Însă lucrurile s-au făcut doar pe jumătate. A fost ca la un meci de volei. Parlamentarii au ridicat mingea la fileu, dar l-au lăsat pe Ministrul de Finanţe să puncteze, a fost de părere Ardelean. Și poate că așa și e, din moment ce legea e oareșicum interpretabilă. Potrivit articolului 173, alineatul 2, Ţuica și rachiurile de fructe destinate consumului propriu al gospodăriilor individuale, în limita unei cantităţi echivalente de cel mult 250 de litri de produs pentru fiecare gospodărie individuală/an, cu concentraţia alcoolică de sută la sutp în volum, se exceptează de la plata accizelor. Însă, interpretarea legii ne-a dat-o Grigore Ardelean. Doar cei care au cazane, pot face pălincă fără să plătească accize, ne-a declarat Ardelean. Restul, trebuie să plătească accize. Potrivit președintelui producătorilor de pălincă sălăjeni, taxa a fost stabilită la 150 de lei pentru 24 de ore. Asta înseamnă că toţi cei care fac pălincă în alt cazan decât al lor, trebuie să plătească. Halal scutire de accize pentru omul de rând. Vorba lui Ardelean - Problema accizelor a rămas practic nerezolvată. Pentru că așa cum îi place lui Grigore Ardelean să spună, pălinca nu are religie și naţionalitate și nici apartenenţă politică. Însă poate influenţa foarte multe. La final Ca să fie apreciată, aplaudată, iubită și lăudată, pălinca nu are nevoie nici de elemente comparative, nici de piste de întrecere cu alte ţări. Ea se luptă doar cu sine. Apare anevoios în lume și merge singură la mistuire, lăsând în urmă mai multe sau mai puţine laude celui ce-a zămislit-o, celui care i-a dat o parte din sufletul său, spre bucuria celui ce i-a fost oferită. Numai omul și prunul sunt conștienţi de truda, sudoarea, durerile de spate îndurate de-a lungul parcurgerii treptelor de consacrare a unei performanţe ce poate fi apreciată cu o singură exclamaţie: Strașnică pălincă! Dă-i drum bune pe unde merge, ne-a spus, la final, Gheorghe Pop. - Sălăjeanul, 27 oct

13 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 Incredibil, dar adevărat Peştera nimănui La 30 de ani de la descoperirea peșterii de la Cuciulat, nicio o autoritate locală sau judeţeană nu ne-a putut spune în administrarea cui se află acest monument istoric, vechi de peste de ani. Puţină lume știe cât de bogat în istorie este ţinutul Sălajului. Dar și mai puţină lume știe că în pământurile Sălajului, pe Valea Someșului, zace îngropată cea mai veche peșteră cu picturi rupestre din Europa Centrală și de Sud-Est. Un monument unic pentru această parte a Europei, a precizat arheologul Ioan Bejinariu. Desene vechi de peste de ani Despre peștera cu picturi rupestre de la Cuciulat care datează din paleoltic se știu foarte puţine. Au rămas doar mărturiile unor speologi care au avut norocul de a pătrunde în peșteră pentru a-i cunoaște secretele. Peștera de la Cuciulat a fost descoperită în anul 1978, de către o echipă de speologi amatori din București. Ei sunt cei care au observat că pe o cornișă a plafonului unei săli, cu dimensiunile de 3,7 ori 2,5 metri, este desenată silueta unui cal, cu o culoare roșie-cărămizie. De fapt, atunci a fost și făcută prima fotografie a desenului. Din păcate, la acea vreme s-a făcut singura cercetare de specialitate a acestui monument unici în România, ne-a spus Ioan Bejinariu. Imaginile sunt legate de existenţa cotidiană, de truda zilnică pentru asigurarea hranei. Mai exact, este vorba despre un sistem de idei și reprezentări religioase, comun tuturor comunităţilor umane aflate pe această treaptă a evoluţiei. Spiritul vânatului, de care depindea supravieţuirea membrilor comunităţii, trebuia atras de partea omului. Acesta este motivul pentru care pereţii peșterilor erau acoperiţi fie cu silueta animalelor vânate, fie cu obiecte de vânătoare, ne-a explicat arheologul. Mărturii Viceprimarul comunei Letca, Vasile Dolha, ne-a spus că a intrat în peșteră, înainte de a fi blocată de versantul surpat. Așa că l-am rugat să își adune gândurile, și să ne vorbească despre lumea din interiorul ei. Acolo e un labirint. Iar ca să ajungi la picturi, trebuia să mergi târâș printr-una din galerii. S-a hotărât ca intrarea să fie blocată pentru că cei care ajungeau în peșteră au lăsat semne, pentru a nu se rătăci. Vasile Dolha și-a amintit că pereţii au început să fie plini de semne, care trebuiau să îi ajute pe curioși să găsească drumul de întoarcere de sub pământ. De aceea a și fost închisă exploataţia din zonă. Tocmai ca peștera să nu fie distrusă. Asta a fost prin Dar și el e de părere că de-a lungul vremii nu s-a făcut nimic pentru punerea în valoare a acestei comori, vechi de peste de ani, din epoca paleoliticului

14 Bianca Băican Reproducerea o variantă? Și arheologul Ioan Bejinariu e de părere că dintr-un anumit punct de vedere, conservarea peșterii e mai mult decât necesară. Soluţia aleasă nu este însă cea mai bună. Echilibrul interior al acestor peșteri este foarte fragil. Orice modificare a condiţiilor de microclimat poate conduce la degradarea iremediabilă a produselor artistice. Chiar și în peșterile proprietate privată cum este Altamira, din Spania, există reguli stricte. Numărul de vizitatori este limitat, iar fotografiatul este interzis cu desăvârșire. Ca atare, deschiderea peșterii de la Cuciulat pentru vizitatori nu este oportună și nici recomandabilă, ne-a explicat arheologul. Bejinariu a dat însă o soluţie de valorificare a peșterii, fără prea multe cheltuieli. O soluţie vestică, cum a preferat să o numească. Decolmatarea intrării, și ulterior protejarea cu gratii, pot fi realizate cu cheltuieli minime. Iar dacă luăm în calcul experienţa vestică, o soluţie ar fi excavarea unei mici galerii în peretele de calcar din zona carierei. În această galerie, consolidată apoi, s-ar putea realiza reproduceri după picturile originale. Oricum, Ioan Bejinariu e destul de pesimist în privinţa unei conservări foarte bune a picturilor. În peșteră nu a mai intrat nimeni din Așa că, este posibil ca datorită excavaţiilor și a apei infiltrate, picturile să se fi deteriorat. Peştera îngropată La 30 de la descoperirea peșterii, am aflat cu stupoare că aceasta nu numai că e închisă, dar nici măcar nu se mai știe unde e intrarea. Arheologul Ioan Bejinariu ne-a spus că intrarea a fost blocată intenţionat cu un grilaj, tocmai pentru ca picturile să fie cât mai bine conservate. Dar timpul, intemperiile și, de ce nu, indiferenţa, și-au pus amprenta nemiloasă asupra peșterii de la Cuciulat. Frontul fostei cariere s-a prăbușit, iar ochiul neavizat al vizitatorului habar nu are pe unde ar putea fi intrarea. Autorităţile locale ale comunei Letca, pe teritoriul căreia se află peștera de la Cuciulat, ridică neputincioase din umeri. Intenţii ar fi însă, din păcate, acestea pierd în faţa birocraţiei. De fapt, edilul Petru Cozma s-a declarat extrem de nemulţumit de soluţia aleasă pentru conservare. Nu cred că blocarea intrării a fost cea mai bună soluţie. Ca de obicei, s-a preferat să se aleagă o soluţie minerească, a fost de părere primarul din Letca, care ar dori să introducă peștera într-un circuit turistic. Am vrea să introducem peștera într-un circuit turistic. Însă nu știu cine o administrează. E adevărat că peștera se află în patrimoniul naţional și că în Monitorul Oficial e trecută la zone protejate, în unitatea administrativteritorială a comunei Letca. Însă, nici cei de la cultură nu mi-au trimis o hârtie oficială în care să mi se spună că proprietarul e comuna Letca. Dacă ar fi fost așa, am fi demarat unele proiecte. Pentru că toţi spun că e importantă și valoroasă, dar totul se oprește aici. Cel mai nimerit ar fi să se organizeze o întâlnire cu toţi factorii implicaţi primărie, Consiliu Judeţean, cultură, pentru a găsi o soluţie

15 Bianca Băican Anuarul presei sălăjene 2009 Administrator necunoscut În administrarea cui se află peștera de la Cuciulat? Din păcate, nimeni nu ne-a putut răspunde la această întrebare. Nici măcar reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Naţional Sălaj sau ai Ministerului Culturii. Laura Opriș, purtătorul de cuvânt al Consiliului Judeţean (CJ) Sălaj, ne-a declarat că până la un moment dat, cariera de calcar, împreună cu peștera, se aflau în administrarea Regiei Autonome a Nemetaliferelor Cluj, Regie care a devenit de fapt SC Cominex Nemetalifere SA Cluj. Directorul sucursalei din Jibou a societăţii, Adrian Matei, a precizat însă că atât peștera, cât și vechea carieră, au fost predate Primăriei Băbeni, cu toate că în documentele oficiale, peștera apare în pe teritoriul administrativ al comunei Letca. Dorel Vancea, primarul din Băbeni, ne-a spus că într-adevăr, vechea carieră a fost predată primăriei Băbeni, însă în procesul verbal de predare-primire nu se vorbește nicăieri despre peșteră. Ba mai mult, monumentul e trecut în PUG-ul comunei Letca. Așadar, ne-am întors de unde am pornit. Nimeni nu știe cine administrează peștera care adăpostește picturile rupestre, vechi de aproximativ de ani. Nici măcar Tiberiu Marc, președintele Consiliului Judeţean. Am încercat și eu să aflu cine este administratorul. Fără rezultat însă, a declarat Tiberiu Marc. - Sălăjeanul, 3 nov

16 Beksy Ida Beksy Ida Árkád «Az ember kötelessége, hogy a maga népét szolgálja. Aki ez alól kihúzza magát, az népe árulója» (Kós Károly) A mi halhatatlanságunk is az Örök Szilágy Amióta világ a világ, s az ember embernek vallja magát, mindig szerette és akarta a szabadságot. Talán szabadságvágyunk volt, és ma is az egyetlen, igaznak hitt érzésünk, melyért már a történelmi idők kezdete óta képesek voltunk síkra szállni. A szabadságért összefogni, még harcolni is készek voltunk, s ha visszatekintünk a múlt századok ködébe, talán a szabadságért, magyar szabadságunkért fizettünk a legtöbb véráldozattal is. Ma más időket élünk. Ma már csak ritkán feszül meg bennünk a szabadság utáni sóvárgás. Csak ünnepekkor, vagy talán még akkor sem próbálkozunk egy-egy közös főhajtás erejéig feladni személyes ambícióinkat, és emlékezni. Ismét március idusán járunk. Nemzeti ünnepünk, Március 15-e közeledik és ismét, mint minden évben megemlékezni készülünk az es forradalmunk történelemalakító nagyjairól és a sok-sok névtelen hőséről, akiknek élete és halála árán mi későbbi generációk azok lehetünk, akik vagyunk. Itt és most. Ünnepelni gyűlünk össze templomainkban, emlékműveink előtt fejet hajtunk, koszorúzunk, de vajon egy pillanatig is eszünkbe jut-e, hogy életünk szürke hétköznapjain is tennünk kellene valamit, bármit emberként, magyarként az ő emlékükre. Sokunk cselekedeteinek bizonyára mozgatórugója lehetőségéhez és tudásához mérten a márciusi forradalom eszmeisége, de be kell vallanunk, ezekben a szinte kilátástalan időkben, amelyekben élünk, elég nehéz ezért érdemben tenni. A hétköznapok kihívásai sokszor állítanak olyan helyzetek elé, amikor képesek lennénk már-már feladni magyarságunkat, beleszületett önérzetünket, még a haza és hon iránti ragaszkodásunkat is, csak békére leljünk. Békére és nyugalomra. Holott tudva tudjuk, hogy múltunk árnyé

17 Beksy Ida Anuarul presei sălăjene 2009 kából kilépve, önmagunk feladásával olyan végzetes hibát véthetünk, melyet előbb utóbb számon kérhetnek majd tőlünk az utánunk következők. Tenni lehetőségeinkhez és tudásunkhoz mérten nem egyszerű dolog, főleg akkor nem, ha ezzel még a sorsot is kihívjuk magunk ellen. Elismerés helyett rosszallást váltunk ki környezetünkből, méltatlan áskálódást kapunk tetteinkért cserébe, vagy netán az irigykedőkre oly jellemző, buta agyonhallgatással szembesülünk, amivel azok próbálkoznak, kik az effajta munkát saját, elidegeníthetetlen kiváltságuknak tartják. Ezeken a kicsinyességeken nem könnyű felülemelkedni, de megéri, és aki komolyan bízik saját erejében, tudásában és őszinte felelősséggel vállalja tetteit, annak sikerül. Egy ilyen sikertörténet Bálint István János: Örök Szilágy című, most megjelenő könyve, mely méltán helyezhető es forradalmunk emlékkoszorúi mellé. E kötet melyhez hasonló Petri Mór híres monográfiája óta aligha jelent meg nyomtatásban nem csak felbecsülhetetlen mennyiségű kutatómunka eredménye, hanem a kitartó, olykor szinte embertpróbáló céltudatosságé is, melyre csak kimagasló tudású-tehetségű emberek képesek. Több tíz évnyi munkával összegyűjteni, rendszerezni, nyomdakészre szerkeszteni szűkebb hazánknak, a Szilágyságnak múltját kezdve az Árpád - házi királyok korából való emlékeinktől majdnem napjainkig nem csekélység. Megkezdeni, véghezvinni és közben sohasem meghátrálni. Nem engedni a pillanat csábításának és sohasem feladni, vagy elaprózva napi betevőért, hervadó babérkoszorúkért áruba bocsátani. Ez a szerző, Bálint István János szolgálata népéért, hazájáért és mindazért, amit magyarsága, magyarságunk jelenthet. Kós Károly mondta: Az ember kötelessége, hogy a maga népét szolgálja. Aki ez alól kihúzza magát, az népe árulója. Nos látva e vaskos, ezernél is több oldalas kötetet, tele múltunk összerakott mozaikdarabjaival bátran kimondhatjuk, szerzője nem lett népe árulójává. Elvégezte azt a munkát, melyet önként felvállalt, hogy szolgálhassa az ügyet. Most már mi következünk, olvasók. Értékeljük, olvassuk és hírét vigyük a világba, mert a mi halhatatlanságunk záloga is az Örök Szilágy. Sălajul veşnic este şi nemurirea noastră De când lumea și pământul, omul de atunci iubește libertatea. Volumul lui Bálint István este una din cununile amintirii așezată pe mormintele revoluţionarilor din Această carte asemănătoare monografiei lui Petri Mór, este rezultatul unei munci titanice, de care poate dispune numai omul cu un deosebit talent și cunoștinţe. Munca autorului, care adună timp de mai bine zece ani atâtea documente, din timpul urmașilor regale a lui Árpád, până aproape de zilele noastre, nu este o muncă ușoară. Pornind de la idea lui Kós Károly Datoria omului este să-și slujească neamul. Cine se scutește de sub aceasta, devine trădătorul neamului. putem afirma că autorul acestui volum, nicidecum nu a devenit trădătorul neamului. El și-a împlinit datoria pe deplin. - Árkád, nr.11, 12 martie

18 El a kezekkel Erdélyről! Beksy Ida Üzenem mindenkinek, aki Jobbikos vagy éppen Rosszabbikos ebben az egész Kárpát medencei politikai lecsóban, és valamiért aktuálisnak véli az időt fogainak csikorgatására, és a mi tömeges hűlyítésünkre. El a kezekkel Erdélyről, és felejtsék el, hagyjanak ki minket a játékból, mikor politikai palettájukat csiszolgatják. Felejtsék el még a focidrukkerek is az efféle szlogeneket, hogy lesz még Erdély Magyarországé! És a dupla állampolgársággal járó szavazati jogra sem hiszem, hogy igényt kellene tartanunk. Nem kell sem ajándékba, sem kiérdemeltnek titulálva. Erdély legyen és maradjon az erdélyieké! Magyarország pedig az ottélőké! Mindenki otthon bonyolítsa szavazatszerzéssel egybekötött izetlen játékát. Lehet, hogy megbocsátottunk azért az ominózus december 5-ért, de hogy eszünk ágában sincs elfelejteni arra mérget vehetnek. És dupla állampolgárság ide, vagy oda megkésve bár, de annál nagyobb szeretettel felkínálva, aligha kell a mai erdélyi magyarnak, amikor azt a kinkeserves magyar igazolványt is bármely mezei alkalmazott megkérdőjelezheti, a benne foglalt kedvezményeket megtagadhatja odaát az anyaországban következmények nélkül. Szavazzanak ők a saját dogaikban, mert a jövőjüket mint az elmúlt évek bizonyítják saját kezűleg is el tudják baltázni rendesen. Minket meg hagyjanak meg a sajátunkkal. Hadd harcoljuk meg mi saját harcunkat, érdemeljük ki autonómiánkat, ha arra felkészültünk. Mert választani, szavazni nem csak statisztika és ki tudja hány évre szóló hatalmi pozició, hanem felelősség is, még ha amolyan elbagatellizálható állampolgári is. Döntsék el előbb, tapasztalják meg, mutassák meg előbb, hogy mire mennek a saját akoljukban, és ne terelgessenek minket abba a hodályba, melynek önkéntes őrzőivé avanzsálták magukat, felbuzdulva azon acsekélyke eu-s parlamenti sikeren, melyet egykét rozoga párt sikertelenségére sikerült felépíteniük. Erdély legyen az erdélyieké és punktum. Bár vitathatatlan, hogy mindannyiunknak fáj Trianon és a tehetetlenség, hogy képtelenek vagyunk enyhíteni fájdalmunkat, de ritkán jut eszünkbe, hogy nem mi erdélyiek, délvidékiek, felvidékiek, újvidékiek és kárpátaljaiak akartuk, hogy így legyen. És azt is mindig elfeledjük, hogy ezt az ide csatolom, oda csatolom dolgot is mi magyarok találtuk ki magunknak jó pár évtizeddel Trianon előtt, és mások csak revansot vettek. Hogy sokan voltak, nagyhatalmak segítették elképzeléseiket, és hogy ettől sikeresek voltak, az biztos. Legalábbis mi, kisebbségbe tuszkoltak nap mint nap megéljük ennek a bizonyosságát. Meg azt is érezzük, milyen csodálatosan felemelő érzés itthon bozgornak, otthon pedig lassan húsz éve románnak, szerbnek, horvátnak, ukránnak lenni, akár a Dunán innen, akár a Dunán túl, vagy éppen Budapesten. Hozzáállásunkat a világ dolgaihoz akkor ronthattuk el, amikor leszálltunk a lóról. Azóta pedig mintha hiába próbálunk visszakapaszkodni, valahogy mindig átesünk a ló túlsó oldalára. Ezzel pedig csak egy a baj: könnyen agyontaposhatnak minket

19 Beksy Ida Anuarul presei sălăjene 2009 Mi pedig nem szeretnénk újra felvállalni eme nagy áldozatot talán még magunkért sem, hát még a saját fajtáját is megtagadó anyaországiakért. Ezért mondom: el a kezekkel Erdélyről! Luaţi mâinile de pe Ardeal! Idei pe marginea demagogiei politice dreapta, stânga, extern, intern în legătură cu dependenţa și independenţa Ardealului. Ardealul să fie al ardelenilor și atât! - Árkád, nr.34, 20 august Méghogy a legjobb dolgok egyike? Idén, szeptember 15-én már másodszorra ünnepelhettük akár hivatalosan is a Demokrácia Nemzetközi Napját*. Ünnepelhettünk volna, csakhogy egyáltalán nem voltunk ünneplős kedvünkben, mert ugyanezen a napon kezdődött a tanítás is. Ez pedig eléggé elsötétítette felettünk az eget. Utolsó pillanatig találgathattuk: kezdődik-e a tanítás vagy nem? Sztrájkolnak-e a pedagógusok vagy sem? Van-e tanítható tananyag, gyermekközpontú órarend, és sok helyen építőtelep-mentes iskola? Kétkedtünk, találgattunk, és nagy valószínűséggel még jó ideig ugyanezt fogjuk tenni, ha csak az oktatás mint olyan szóba kerül. Pedig szeptember 15-e, még ha búskomorságban is köszöntött ránk a demokrácia nemzetközi napja. Azé a demokráciáé, melyet mi, lassan 20 éve hol gyakorolunk, hol meg bitorolunk. Azt mondják: a demokrácia a legjobb dolgok egyike, mely megtörténhetett valaha is velünk, romániaiakkal. De mit is értünk mi demokrácián? A válasz borzasztóan egyszerű: mindent mondhatunk, mindent elkövethetünk, amit csak akarunk, bárhol, bármikor, bárkivel szemben abból az egyszerű okból kifolyólag, hogy Románia demokratikus jogállam. (3) Románia demokratikus és szociális jogállam, amelyben a román nép demokratikus hagyományainak és az decemberi forradalom eszményeinek szellemében, az emberi méltóság, az állampolgárok jogai és szabadságai, az emberi személyiség szabad fejlődése, az igazságosság és a politikai pluralizmus a legfelsőbb értékeket képviselik, és garantáltak. Olyannyira nekünk találták fel ezt az államformát, hogy miután nálunk demokrácia van, mi ezt úgy értelmezzük, hogy rutinszerűen átgázolhatunk mindenkin és mindenen, s csak utána gondolkodunk el azon, hogy létezhet-e törvény, amit esetleg megsértettünk. Mi több, ebben az esetben sem azért ólálkodunk a paragrafusok körül, hogy netalántán betartani igyekeznénk egynéhányat bekezdéseiből, csupán a kiskapukat für

20 Beksy Ida késszük, a kibúvókat hiszen nálunk él és virul a demokrácia, és mindent szabad, amit valaha megtiltottak nekünk. Meg amit nem is A kisembertől a nagyemberig mifelénk mindenki demokratikus. Keresztbe tehetünk egymásnak, gyalázkodhatunk, visszaélhetünk helyzetünkkel bárhol is legyen az. Lefizetünk mindenkit, és lefizethetők vagyunk mindannyian lenn is, fenn is. Megengedünk magunknak mindent, és másokkal szemben is elnézzük ugyanazt. De ennek a mértéktelen szabadságnak is van, létezik határa. És ez a határ törvényszerűen mindenkire kellene vonatkozzon, nem csak azokra, akik valamilyen szinten még mást is akarnak. Rendet a káoszban, a többség akarat-érvényesítése helyett egyenlőbb emberi alapjogokat: az egyáltalán élhető demokráciát. Betartható és betartott kötelességekkel és jogokkal, mert a demokrácia jobb helyeken erről is szól. Húsz évünk volt azt tenni, amit csak akartunk, és az eredményre egy cseppet sem lehetünk büszkék. Kiszolgáltatottabbak vagyunk, mint valaha. Bizonytalanok mindennapjaink, közeljövőnk és a távolabbi évtizedek sem kecsegtetnek sok jónak mondható ígérettel. A román sajtó szerint sajátos demokráciánk olyan, mint egy beteg, húszéves fiatal leány. Szomorú és fájdalmas, talán egy kissé cinikusra sikeredett ez a hasonlat, de akár elvetjük, akár elemezni próbáljuk azt, ami mögötte van, a pro és kontra érveket fontolgatva, abban szinte biztosak lehetünk, hogy rajta/rajtunk már a tünetek kezelése nem segíthet. És az sem, ha csak karba tett kézzel és tátott szájjal várjuk a sült galambot, mert a demokráciát nem elég deklarálni, alkotmányba foglalni, azt mindenekelőtt meg kell élni, egy emberként, családként, polgárként, kisebbségként és többségi nemzetként becsülettel. Különben csak piros betűs napjaink lesznek, és az ünneplés helyett nem marad más, csak a kiábrándító valóság. *Az ENSZ Közgyűlésének 2007 novemberében elfogadott konszenzusos határozata alapján szeptember 15. a Demokrácia Nemzetközi Napja. Habár a demokráciát a világ különböző pontjain különbözőképpen értelmezik, abban valamennyi parlament egységes, hogy szorgalmazzák az ENSZ alapértékei szerint a demokratizálódás folyamatának elősegítését, illetve az emberi alapjogok tiszteletben tartását. Cum să fie cel mai bun lucru? În 15 septembrie se sărbătorește Ziua Internaţională a Democraţiei. Democraţia cică este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat vreodată cu românii. Dar ce înţelegem noi prin democraţie? Răspunsul este deosebit de simplu: putem face și spune orice, oriunde despre oricine, motivând că România este o ţară democrată, stat de drept. Șirul nelegiutorilor, pretinși democraţi este lung: de la dascăli la portar, de la majoritate la minoritate. Nu este suficient să fie declarată democraţia, zi scrisă cu roșu, în primul rând trebuie trăită, practicată cu cinste, unul câte unul, cu toată familia, ca cetăţean, ca minoritar și majoritar al naţiei. Altfel democraţia rămâne doar o dezamăgire. - Árkád, nr. 38, 17 septembrie

21 Egyed Ákos Egyed Ákos Hepehupa Anuarul presei sălăjene 2009 A filoxéravész Szilágy megyében és következményei a szőlőkultúrában Az évezredes európai szőlőkultúrát végzetesnek tűnő vész a Phylloxera vastatrix, azaz a gyökérszőlő-tetű támadta meg a XIX. század második felében, s rövid idő alatt nagy területeken pusztította el az ültetvényeket. Először Franciaországban lépett fel s onnan terjedt át Közép-Európára. Magyarországon az 1870-es évek közepétől 1896-ig 482 ezer katasztrális holdon semmisítette meg a szőlőt. A minket most közelebbről érdeklő Szilágy megyében 1879-ben fedezték fel a vészt, mégpedig Peéren, a felső Ér-melléken, aztán gyorsan terjedt mindenfelé. A szőlőkultúra végleges eltűnésével fenyegető filoxéra riadalmat keltett egész Európában. A bajra korán felfigyelő Herman Ottó erről 1879-ben a következőket írta: A világ borpiacain valóban királyként uralkodó Franciaország felől egy évtized óta egy vészkiáltás hangzik, mely évről-évre nőttön nő. Ez országnak legkitűnőbb borvidékei egymásután tönkremennek. Az áldást árasztó, életkedvet és jólétet teremtő szőlőtő sorvadoz, elhal; azok a területek, amelyek nyáron át a szőlőlevél teli zöldjével oly fölséges széppé avatták a borvidékek szelíd tájait, amelyek őszkor a szüretelők vidámságával, nyüzsgésével teltek meg, gyönyörködtették a fület, a szemet, millióknak kenyeret, s százféle keresetet nyújtva e vidékek kihalnak, mert szőlőik kivesznek.1 Franciaország gyorsan küzdeni kezdett a szőlőirtó baj ellen, s példájának követésére szólította fel az érdekelteket az említett nagyhírű természettudós. Milyen is volt ez a veszedelmes rovar? A Természettudományi Kislexikon meghatározása szerint 1 1,5 mm nagyságú, amelynek fejlődése egy föld alatti (gyökérlakó) és egy föld feletti (levéllakó) szakaszra osztható. Európában főként a gyökérlakó károsított. Tömeges fellépése nyomán elsorvadt, majd teljesen kipusztult a szőlőtőke. A Szilágyságot századok óta kiemelkedő szőlő- és borvidékként említik a történeti források, s az volt a XIX. század második felében is, amikor a filoxéra vész fellépett. Mint közismert, Szilágy-megye az 1876-os területrendezés során jött létre, a Partium északi részén, a korábbi Kraszna és Közép-Szolnok megyék egyesítésével, amelyekhez hozzácsatolták Kővár-vidék egy részét, valamint a korábban Szatmár megyéhez tartozott Tasnádi járást. Hat járásra oszlott: Krasznai, Szilágycsehi, Szilágysomlyói, Tasnádi, Zilahi és Zsibói járásra. Ha Szilágy megye nem is egészen volt azonos a Szilágysággal2 mint sajátos tájjal, tény, hogy a szilágyi borvidéket magába foglalta, ezért a megyéről közölt adatok elsősorban a szőlő és borkultúra fontos vidékeire vonatkoznak